Appeals fail: senator's remarks on military deemed political speech, not discrimination

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.11.2020, sub nr. x/2020 şi ulterior declinată Curţii de Apel Bucureşti prin sentinţa nr. 236 din 19.01.2021, reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., obligarea pârâtului Consiliul National pentru Combaterea Discriminării la sancţionarea adecvată - cu avertisment sau amendă - a faptelor de discriminare care au fost săvârşite de pârâtul A., în calitate de senator, respectiv lezarea demnitatii cadrelor militare prin afirmatii defăimătoare, care au făcut obiectul dosarului nr. x/2018, înregistrat la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în care s-a pronunţat Hotărârea nr. 422/20.05.2020, pct. 2 din dispozitivul hotărârii; confirmarea existenţei elementelor constitutive ale faptei de discriminare în conformitate cu art. 2 alin. (4) şi (5) şi art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, în afirmaţiile postate în spaţiul public de către A., care au făcut obiectul dosarului nr. x/2018 înregistrat la Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, în care s-a pronunţat Hotărârea nr. 422/20.05.2020; obligarea pârâtului A. la înlăturarea consecinţelor faptelor de discriminare, prin prezentarea de scuze publice şi sancţionarea pecuniară a acestuia, conform art. 1349 alin. (2) C. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 694 din 6 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 694 din 6 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recursuri recurentul B. şi recurentul-reclamant Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate.

3.1. Prin recursul declarat, recurentul-pârât Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate a solicitat, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a interpretat greşit actele normative aplicabile, respectiv instanţa a reţinut opinia politică, dreptul la cuvânt şi libertatea de exprimare în contextul în care s-au făcut aprecieri defăimătoare la adresa cadrelor militare în rezervă şi retragere de către A., argumente ce nu se susţin, întrucât aprecierile nu au fost făcute în contextul unor dezbateri pe aceasta temă, ci pentru a denigra cadrele militare şi a minimaliza importanţa acestei categorii socio-profesionale, respectiv pentru a incita la ură împotriva acestora.

Arată că, deşi afirmaţiile pârâtului nu au corespondent în dispoziţiile art. 228 din C. pen., aspect cunoscut de către pârât, instanţa de fond a apreciat ca nu exista situaţii comparabile între pensionarii militari şi cei civili, pentru a avea în vedere un tratament diferenţiat, fără să aibă în vedere că activitatea cadrelor militare din sistemul naţional de apărare, ordine publică şi securitate naţională are particularităţi cum ar fi: nu s-a limitat în timp la durata programului normal de lucru şi nu a existat posibilitatea compensării muncii prestate cu timp liber sau plăţi suplimentare; exercitarea prerogativelor constituţionale de apărare, ordine publică şi securitate naţională se caracterizează prin continuitate; instituţiile publice au obligaţia legală de a asigura realizarea drepturilor prin dispoziţiile în vigoare referitoare la specificul muncii prestate, importanţa socială şi restricţii; expunerea cadrelor militare la un grad ridicat de stres şi risc.

Consideră că pârâtul a cunoscut aceste aspecte, având în vedere funcţiile pe care le-a deţinut, de Preşedinte al României şi de Preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării.

Mai mult, susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere că, deşi pârâtul a combătut în plan politic existenţa pensiilor speciale, acesta este beneficiarul unei pensii speciale, la care nu a încercat să renunţe, acceptând în mod direct şi nemijlocit beneficiile acestei pensii, astfel că afirmaţiile acestuia nu au susţinere.

Apreciază că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 60 din Convenţie, potrivit cărora "nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte".

Astfel, consideră că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

3.2. Prin recursul formulat, recurentul B. solicită deschiderea de dosare asociate şi sesizarea mai multor instituţii pentru încălcarea drepturilor procesuale şi procedurale, respectiv pentru nerespectarea Constituţiei României, a Convenţiei EDO şi a legilor.

4. Apărările formulate în recurs

Deşi intimaţii-pârâţi au fost legal citaţi, nu au formulat întâmpinări.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 iulie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 17 ianuarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţiile şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor formulate

6.1. În ceea ce priveşte recursul recurentului B., analizând cu prioritate excepţia nulităţii cererii de recurs pentru lipsa semnăturii, în baza art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată.

În ceea ce priveşte nedepunerea unui exemplar semnat în original al cererii, Înalta Curte reţine că potrivit art. 148 C. proc. civ.: "Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă (…) semnătura."

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 196 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează condiţiile de formă aplicabile acţiunilor introductive, incidente în privinţa oricăror cereri adresate instanţelor, prevăd că: "Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă."

Fiind vorba de o cerere de recurs, se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. e) şi alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (...)

e) semnătura părţii sau, după caz, a mandatarului părţii, a reprezentantului legal al părţii sau a consilierului juridic. (...)

(3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile".

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a transmis cererea de recurs prin email la data de 12.04.2022, cererea nepurtând semnătura petentului.

Prin adresa emisă în cadrul procedurii de regularizare a cererii de recurs, comunicată recurentului la data de 10.03.2023, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la fila x verso din dosar şi a citaţiei emise pentru termenul de judecată din data de 17 ianuarie 2024, i-a fost adusă la cunoştinţă obligaţia depunerii cererii de recurs în original, sub sancţiunea anulării cererii.

Cu toate acestea, până la termenul de judecată acordat în cauză, petentul nu a complinit această lipsă a cererii, respectiv nu a comunicat instanţei un exemplar original al cererii de recurs, cererea de la dosar fiind nesemnată de către recurent nici olograf şi nici în copie.

Consecinţa nesemnării cererii de recurs este prevăzută de dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. raportat la alin. (1) lit. e) al aceluiaşi text de lege, sancţiunea fiind nulitatea recursului nesemnat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 486 alin. (1) lit. e) şi alin. 3din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia lipsei semnăturii şi va anula recursul declarat de recurentul B. împotriva sentinţei nr. 694 din 6 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru lipsa semnăturii.

3.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., obligarea pârâtului Consiliul National pentru Combaterea Discriminării la sancţionarea adecvată - cu avertisment sau amendă - a faptelor de discriminare care au fost săvârşite de pârâtul A., în calitate de senator, respectiv lezarea demnitatii cadrelor militare prin afirmatii defăimătoare, care au făcut obiectul dosarului nr. x/2018, înregistrat la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în care s-a pronunţat Hotărârea nr. 422/20.05.2020, precum şi obligarea pârâtului A. la înlăturarea consecinţelor faptelor de discriminare, prin prezentarea de scuze publice şi sancţionarea pecuniară a acestuia, conform art. 1349 alin. (2) C. civ.

Prin sentinţa pronunţată în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea de reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei de mai sus a declarat recurs recurentul-pârât Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând sentinţa recurată din perspectiva faptului că instanţa de fond nu a reţinut fapta de discriminare invocată, în condiţiile în care pârâtul A. a făcut aprecieri defăimătoare la adresa cadrelor militare în rezervă şi retragere, pentru a le denigra şi pentru a minimaliza importanţa acestei categorii socio-profesionale, respectiv pentru a incita la ură împotriva acestora, deşi cunoaştea realitatea faptelor în virtutea funcţiilor deţinute, iar pe de altă parte, instanţa de fond nu a avut în vedere că, deşi pârâtul a combătut în plan politic existenţa pensiilor speciale, acesta este beneficiarul unei pensii speciale, la care nu a încercat să renunţe.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Astfel, examinând actul supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, Înalta Curte constată că prin Hotărârea nr. 422/20.05.2020 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, acestea încadrându-se libertăţii de exprimare, iar cu privire la solicitarea de repunere în situaţia anterioară, de înlăturare a consecinţelor faptelor de discriminare şi a sancţionării pârâtului, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a apreciat că nu este competent a se pronunţa, stabilirea răspunderii civile delictuale fiind prerogativa exclusivă a instanţelor de judecată.

Referitor la aspectele cu care a fost învestit, CNCD a reţinut că afirmaţiile persoanei reclamate – A., făcute în Senatul României, nu întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare, conform art. 2 alin. (4) şi (5) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, ci se încadrează în limitele libertăţii de exprimare.

Înalta Curte constată că potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Conform alin. (3) din cuprinsul aceleiaşi norme, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate şi necesare.

Cu alte cuvinte, se poate considera discriminare diferenţierea făcută în sensul textelor de lege relevate mai sus, care să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege, iar diferenţierea să nu fie justificată obiectiv de un scop legitim.

Or, în speţă, nu se poate reţine existenţa unei fapte de discriminare, în condiţiile în care diferenţierea nu îmbracă una dintre formele prevăzute în O.G. nr. 137/2000 şi nici nu a avut drept consecinţă afectarea vreunui drept al categoriei socio-profesionale vizate de declaraţiile făcute, pentru a putea fi încadrată ca atare.

Mai mult, fiind vorba despre o declaraţie făcută la data de 13.03.2018 în Senatul României, de către un politician, aceasta poate fi încadrată declaraţiilor politice şi libertăţii de exprimare, astfel cum au reţinut CNCD şi instanţa de fond.

Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut în mod corect că principiul egalităţii impune un tratament egal persoanelor aflate în situaţii comparabile, respectiv un tratament diferit persoanelor aflate în situaţii diferite, iar conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, atunci când autorităţile statale induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Astfel, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele care se află în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial, şi că această distincţie nu-si găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă (Fredin c. Suediei, Hoffmann c. Austriei, Spadea şi Scalambrino c. Italiei, Stubbings şi alţii c. Regatului Unit).

De asemenea, tot în mod corect a reţinut instanţa de fond că fapta reclamată în speţă nu constituie nici defavorizare nejustificată ori supunere la un tratament injust sau degradant ori hărţuire, în sensul art. 2 alin. (4) şi (5) din O.G. nr. 137/2000, şi nici nu constituie contravenţie, astfel cum prevede art. 15 din O.G. nr. 137/2000, pentru a se putea aplica o sancţiune contravenţională.

Înalta Curte constată că ţine de esenţa stabilirii unei fapte de discriminare ca persoanelor aflate în situaţii identice sau cel mult similare să li se aplice un tratament diferenţiat în raport cu criteriile arătate la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, fără vreo justificare obiectivă şi care să conducă la afectarea drepturilor legitime ale respectivelor persoane.

Or, în speţă, o asemenea ipoteză nu poate fi reţinută, în condiţiile în care comparaţia a fost făcută între persoane aflate în situaţii diferite, iar pe de altă parte, acest fapt nu a avut drept consecinţă îngrădirea sau limitarea vreunui drept al persoanelor vizate de declaraţiile pârâtului.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate împotriva sentinţei nr. 694 din 6 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei semnăturii recursului declarat de recurentul B..

Anulează recursul declarat de recurentul B. împotriva sentinţei nr. 694 din 6 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru lipsa semnăturii.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate împotriva sentinţei nr. 694 din 6 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.