Insurance Guarantee Fund liability for late-payment penalties and judicial costs: exclusion from "insurance claims" under special insolvency statute

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a arătat că înţelege să conteste Decizia nr. 25174 din data de 25.11.2020, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei să dispună anularea în parte a deciziei contestate şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1997,94 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 1104,81 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11329/09.09.2015, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 în dosarul nr. x/2015, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

În motivarea cererii reclamanta a susţinut că ulterior pronunţării Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a iniţiat procedura reanalizării cererilor de plată formulate de societăţile de asigurare care au fost iniţial respinse cu motivarea depăşirii plafonului de 450.000 RON, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, de această dată admiţând doar în parte cererile de plată, în sensul că a respins acea componentă a creanţei de asigurări reprezentată de penalităţile de întârziere generate de nerespectarea termenelor legale.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 848 din 2 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 848 din 2 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii contestaţiei depuse împotriva Deciziei nr. 25174/25.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligării pârâtului la plata sumei de 1997,94 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 1104,81 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11329/09.09.2015, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 în dosarul nr. x/2015, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul expunerii pe scurt a argumentelor reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, că sentinţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în speţă, considerând, de asemenea, că motivarea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi nu ţine cont de normele legale aplicabile. Astfel, a arătat că penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015, şi a subliniat că dispoziţiile Normei amintite reprezintă conţinutul contractului de asigurare.

În sprijinul opiniei conform căreia penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, a evocat Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, redând considerentele de la paragraful nr. 124, prin care pretinde că s-a reţinut faptul că penalităţile de întârziere fac parte din categoria creanţelor de asigurări; precum şi Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evidenţiind în acest sens considerentele de la paragraful nr. 59 potrivit cărora: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogaţiei".

Raportat la considerentele relevante evidenţiate, a afirmat că penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii şi urmează soarta creanţei principale, respectiv despăgubirea din asigurarea RCA, care face obiectul garantării de către FGA.

A reiterat faptul că penalităţile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele ce reglementează contractul de asigurare RCA, Ordinul CSA nr. 14/2011 şi Norma nr. 23/2014, concluzionând în sensul că acestea au natură contractuală, fiind izvorâtă din contract nu doar obligaţia principală, ci şi obligaţia de plată a accesoriilor. Ca atare, având în vedere că, atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat conţinutului contractului de asigurare, a apreciat că acestea au acoperire şi că sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA.

Pe de altă parte, a susţinut că Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate recupera penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată în cadrul procedurii falimentului, Legea nr. 213/2015 prevăzând, prin derogare de la art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, că "Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale", sub acest aspect invocând şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, ale cărui dispoziţii le-a citat în cuprinsul cererii de recurs.

În plus, posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum prevede art. 17 din Legea nr. 213/2015, Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept confirmând acest aspect.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 11.05.2022, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea indicată nu constituie creanţe de asigurări şi nu sunt izvorâte din contractul de asigurare, că Fondul nu preia patrimoniul asigurătorilor, iar Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 nu este aplicabilă în speţă.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât, raportat la dispoziţiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, se reţine că prin Decizia nr. 25174/25.11.2020 Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată a reclamantei A. S.A. pentru suma de 6961 RON reprezentând despăgubiri şi a respins plata sumei de 3102,75 RON, formată din suma de 1997,94 RON reprezentând penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere calculate conform sentinţei civile nr. 11329/09.09.2015, la care a fost adăugată suma de 1104,81 RON reprezentând cheltuieli de judecată, considerând că aceste sume nu izvorăsc dintr-un contract de asigurare şi, ca urmare, că nu reprezintă creanţe de asigurări şi nu pot fi achitate din disponibilităţile Fondului.

Apreciind că raţionamentul Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu este corect şi că decizia de respingere a sumelor solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată este nelegală, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva acestui act.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, găsind neîntemeiate toate susţinerile formulate în cadrul contestaţiei împotriva Deciziei nr. 25174/25.11.2020, reţinând astfel că întreaga apărare a acesteia se bazează pe o interpretare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a celor cuprinse în Norma A.S.F. nr. 24/2019 de aplicare a legii menţionate.

Partea reclamantă a criticat sentinţa de fond, invocând în primul rând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În speţă, deşi recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia rezultă că nu a arătat concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care pretinde că le cuprinde, limitându-se să arate că motivarea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi nu ţine cont de normele legale aplicabile, fără să precizeze care dintre ipotezele ce vizează, aşa cum s-a precizat, nemotivarea hotărârii, este incidentă în cauză.

În condiţiile în care recurenta a invocat exclusiv formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziţii legale, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi reţinut în cauză.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauză aceste motive nu sunt incidente, după cum se va demonstra în considerentele expuse în continuare.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate precizat, recurenta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014 şi pe cele ale Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări, precum şi cheltuielile de judecată, şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată generate de litigiul soluţionat cu sentinţa civilă evocată, nu îşi au sursa într-un contract de asigurare, astfel că nu reprezintă creanţe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilităţile Fondului. Totodată, a considerat că aceste penalităţi au fost gândite ca daune moratorii, iar dispoziţiile legale ce reglementează plata acestor penalităţi se aplică doar societăţilor de asigurare, nu şi Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Prin urmare, obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată nu se naşte în sarcina asiguratului deoarece nu este o obligaţie preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale sau legale a societăţii de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, fiind prevăzută în sarcina asigurătorului atunci când nu-şi îndeplineşte la timp obligaţiile sau nu le îndeplineşte în mod corespunzător.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că pretenţiile reclamantei solicitate sub forma penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată nu au un suport legal, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că sumele solicitate nu sunt incluse în sfera creanţei de asigurare, deoarece noţiunea de "creanţe ale creditorilor de asigurări" nu poate fi echivalată cu cea de "creanţe de asigurări" în sensul Legii nr. 213/2015, prima categorie incluzând-o pe cea de-a doua.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care o va menţine ca atare.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări ce rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de societatea de asigurare sau reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

La art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 se dă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de FGA doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor norme ce reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod clar că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

În plus, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului, prevăzând că acesta: "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor sau despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este întărită de prevederile art. 1535 din C. civ., conform cărora: "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu-i poate fi imputată culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, ca atare, nefondate.

Susţinerea recurentei potrivit căreia posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA nu poate fi primită.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul aflat în faliment produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Altfel spus, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile normele care se aplicau societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma menţionată neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Aşa cum s-a arătat, Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică cu prioritate.

Totodată, Înalta Curte reţine că procedura derulată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în temeiul Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura falimentului asigurătorului, derulată de lichidatorul judiciar sub supravegherea judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Astfel, cea dintâi procedură are natură administrativă, scopul desfăşurării sale fiind acela de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele falimentului asigurătorului şi de garantare a plăţii despăgubirilor cuvenite acestora, Fondul urmând să achite creanţele de asigurări în condiţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, după parcurgerea procedurii prevăzute de Norma ASF nr. 16/2015.

Pe de altă parte, procedura falimentului asigurătorului are natură judiciară şi se desfăşoară conform procedurii reglementate prin Legea nr. 85/2014, în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, inclusiv al creditorilor de asigurări pentru sumele ce excedează plafonului stabilit prin Legea nr. 213/2015, precum şi al creditorilor ale căror creanţe, deşi derivate dintr-un contract de asigurare, nu au natura creanţelor de asigurări.

În concluzie, evaluarea creanţei de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma condiţiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, respectiv natura de creanţă de asigurare şi cuantumul prevăzut la art. 15 alin. (1) din lege, reprezintă chestiuni distincte de evaluarea realizată de către lichidatorul judiciar.

Cât priveşte invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că aceasta nu este aplicabilă în cauză, întrucât nu a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, doar a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, iar, ulterior, a indicat în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a precizat, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de Legea nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25174/25.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, generate de pronunţarea sentinţei nr. 11329 din 09.09.2015 a Judecătoriei sectorului 3, nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora. În plus, temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci prevederile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea hotărârii atacate, aceasta fiind motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în materie.

Referitor la solicitarea din cererea de recurs a recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării acestora, nu a indicat cuantumul cheltuielilor şi nu a precizat în ce constau, în conformitate cu art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că raportat la modalitatea de soluţionare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, întrucât recurenta-reclamantă este partea care a pierdut procesul.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. al acestei decizii, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 848 din 2 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.