Legality of public domain attestation of a private bakery under Law No. 213/1998 and the scope of judicial review regarding underlying ownership rights.

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 24.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială Ieud, să dispună anularea parţială a Hotărârii de Guvern nr. 934/2002, respectiv poziţia 17 din anexa 37 din această hotărâre: brutărie, Ieud, nr. 166 şi teren aferent 0,05 ha, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 155 din 9 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială Ieud, având ca obiect refuz anulare act administrativ.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 155 din 9 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L, criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, precum şi obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata la fond şi în recurs.

În dezvoltarea recursului a susţinut că hotărârea de fond este dată cu greşita aplicare a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 1 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că faţă de natura acţiunii, admiterea sau respingerea acesteia nu putea fi fundamentată, câtă vreme exista un interes al reclamantei în promovarea acţiunii, pe existenţa sau nu a unui drept de proprietate al său, ci pe apartenenţa sau nu a bunului la domeniul public. Interesul reclamantei în promovarea acţiunii subzistă raportat inclusiv la cele stabilite de prima instanţă în ceea ce priveşte situaţia de fapt rezultată din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2000, potrivit căruia intimata-intervenientă comuna Ieud este proprietara clădirii-structura în roşu şi a terenului, amenajarea structurii în roşu şi o altă parte a clădirii fiind realizate de cooperaţie. De altfel, interesul reclamantei în promovarea acţiunii este justificat şi de faptul că au fost emise de către intimata-intervenientă autorizaţii de construire pentru realizarea unor noi "adăugiri ale imobilului iniţial."

Cu alte cuvinte, a susţinut recurenta-reclamantă, starea de fapt reţinută de prima instanţă atestă existenţa în domeniul public a unei clădiri amenajate ca brutărie, extinsă pentru utilizarea ca brutărie, imobil la care intimata-interveneintă a contribuit doar cu structura în roşu, existentă anterior extinderii de către cooperaţie şi reclamantă, care au realizat toate celelalte investiţii pentru utilizarea clădirii conform destinaţiei de brutărie.

Aşadar, hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în contextul în care analiza legalităţii actului atacat s-a făcut doar din perspectiva existenţei sau inexistenţei dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, fără să se analizeze apartenenţa bunului la domeniul public al comunei Ieud.

În continuare, recurenta-reclamantă a citat prevederile art. 3 din Legea nr. 213/1998, forma în vigoare la data adoptării hotărârii de Guvern atacate, şi a enumerat condiţiile care se impuneau a fi îndeplinite pentru ca un bun să poată fi inclus în domeniul public, respectiv: să facă parte din categoria celor enumerate în art. 135 din constituţie sau în anexa la lege sau potrivit legii sau prin natura lor să fie de uz sau interes public; şi să fie dobândite de unităţile administrativ teritoriale în modurile prevăzute de lege.

Cât priveşte prima condiţie, a arătat că aceasta precede şi condiţionează sine qua non clasarea bunului, astfel că includerea unui bun în domeniul public nu se poate face decât în situaţia în care acesta este de uz sau de interes public, în speţă, brutăria Ieud neregăsindu-se în categoria bunurilor enumerate în art. 135 din Constituţie şi nici între cele enumerate în anexa la Legea nr. 213/1998. În plus, o clădire în care era amenajată o brutărie nu era, la data inventarierii în domeniul public al comunei, de uz sau de interes public, deoarece aceste activităţi erau deja privatizate, fiind desfăşurate de particulari.

Referitor la cea de-a doua condiţie, a susţinut că includerea imobilului în litigiu în domeniul public nu s-a făcut în baza niciunuia dintre modurile de dobândire stipulate la art. 7 sau art. 8 din Legea nr. 213/1998, nesubzistând nici o cauză de utilitate publică care să fi necesitat o asemenea măsură. Totodată, faţă de lipsa afectaţiunii impuse pentru ca brutăria Ieud să poată fi legal inclusă în domeniul public, nici terenul pe care este amplasată aceasta nu constituie bun de interes public, astfel că se impunea anularea hotărârii de Guvern atacate şi cu privire la suprafaţa de 0,05 ha teren aferent. Aceasta, întrucât un teren pe care este situată o clădire ce nu este de interes public, nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile prevăzute de lege pentru a prezenta interes public, iar necesitatea reglementării situaţiei juridice a clădirii presupune înscrierea sa în cartea funciară pe terenul pe care este edificată.

A mai criticat recurenta soluţia primei instanţe cu privire la considerentele reţinute pe aspectul titularului dreptului de proprietate asupra clădirii, arătând că intimata-intervenientă nu a făcut dovada modalităţii în care acest bun ar fi intrat în patrimoniul său în contextul în care includerea unui imobil în inventarul centralizat al bunurilor domeniului public al statului nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului.

Ca urmare, a considerat că şi sub acest aspect instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, cu atât mai mult cu cât din actele de la dosarul cauzei rezultă că la fundamentarea deciziei administrative de includere a imobilului în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public, autoritatea emitentă nu a deţinut un titlu valabil în baza căruia a dobândit proprietatea.

A reluat recurenta-reclamantă susţinerile formulate în sprijinul opiniei conform căreia bunul reprezentat de brutăria Ieud nu a constituit proprietatea comunei Ieud raportat la realizarea sa prin munca cetăţenilor, contrar argumentelor invocate de partea adversă, şi a făcut trimitere la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. B. şi C., concluzionând în sensul că o parte din clădirea în litigiu a fost edificată de D., parte înstrăinată de societatea B. De altfel, afirmă recurenta, nu există un act din care să rezulte dacă acea construcţie la roşu a aparţinut comunei Ieud la momentul transmiterii către cooperaţie, a fost închiriată, dată în folosinţă sau transmisă în proprietate, în condiţiile în care în epocă proprietatea cooperatistă era o formă distinctă de proprietate, ocrotită de stat, potrivit art. 21 lit. e) din Legea nr. 6/1970, statul putând dispune transmiterea în proprietate sau folosinţă temporară de imobile pentru activitatea cooperaţiei.

A considerat că se impune a se analiza în ce măsură se poate vorbi despre un bun al comunei Ieud, care să poată fi inventariat în domeniul public, în contextul în care intimata-intervenientă pretinde parţial dreptul de proprietate prin faptul că a existat anterior o construcţie la roşu, fără să o idenitifice în concret.

A mai arătat că instanţa de contencios administrativ nu este chemată să tranşeze chestiunile legate de stabilirea dreptului de proprietate în favoarea uneia dintre părţi, ci pe cele ce vizează legalitatea unui act administrativ de atestare a apartenenţei la domeniul public, act care înglobează inventarul efectuat de comuna Ieud. De altfel, chiar raportat la teza acreditată de intimata-intervenientă potrivit căreia a pus la dispoziţie o construcţie la roşu, includerea brutăriei Ieud în domeniul public, în opinia recurentei, nu se justifică.

În final, a susţinut că acele contracte de concesiune încheiate cu privire la teren şi construcţie, invocate de intimata-intervenientă, ale căror anexe nici nu au fost depuse, nu fac dovada că imobilul brutărie face parte din patrimoniul comunei şi nici că o parte din acest imobil ar reprezenta pretinsa construcţie la roşu, intimata-intervenientă nefăcând dovada modalităţii în care a dobândit bunul în discuţie. În plus, societăţii reclamante i-au fost emise autorizaţii de construcţie, ceea ce nu ar fi fost posibil dacă imobilul se află în domeniul public.

4. Apărările formulate în cauză. Aspecte procesuale

Prin întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă a fost invocată excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei de fond, pentru argumentele expuse pe larg în cuprinsul întâmpinării.

Intimatul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă, prin care a achiesat la apărările formulate în sensul demonstrării netemeiniciei căii de atac exercitate în cauză, apreciind că instanţa de fond a analizat în mod corect legalitatea adoptării H.G. nr. 934/2002 şi a dispus respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă a depus la dosarul de recurs o cerere prin care, în principal a solicitat amânarea judecării cauzei, iar în subsidiar suspendarea judecăţii până la soluţionarea dosarului nr. x/2022 al Tribunalului Maramureş sau până la soluţionarea dosarului nr. x/2023 al Judecătoriei Dragomireşti, apreciind că între aceste cauze există o înrâurire hotărâtoare.

La termenul din 27 aprilie 2023, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind existenţa unei înrâuriri hotărâtoare asupra cauzei de faţă, reţinând sub acest aspect şi faptul că primul dintre dosarele precizate este, la rândul său, suspendat până la soluţionarea altor două cauze, printre care şi cauza de faţă, pentru aceleaşi motive.

Totodată, a reţinut că nu este necesară acordarea unui nou termen de judecată şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimatul-intervenient prin întâmpinare, precum şi asupra fondului recursului dedus judecăţii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

II.1. Analizând, cu prioritate, în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, excepţie invocată de intimata-intervenientă Unitatea Administrativă Ieud prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi o va respinge pentru următoarele considerente:

Prin cererea de recurs formulată reclamanta a criticat pentru nelegalitate soluţia primei instanţe şi a invocat în drept dispoziţiile art. 488 pct. 1 din noul C. proc. civ., susţinând că hotărârea a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Verificând conţinutul recursului, Înalta Curte reţine că raportat la modalitatea în care au fost invocate şi dezvoltate susţinerile din cererea de recurs şi cum a pretins însăşi partea recurentă, criticile concrete aduse sentinţei de fond vizează aplicarea greşită a normelor de drept material, putând fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi nu celui prevăzut la pct. 1 al aceluiaşi text din C. proc. civ.

Este adevărat că prin cererea de recurs recurenta a făcut ample referiri şi susţineri cu privire la probele administrate în dosar şi la modul în care prima instanţă le-a interpretat, combătându-le cu argumente ce reflectă propria viziune.

Or, în actuala reglementare, recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu normele legale incidente, prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

În acest context, o eventuală nemulţumire a recurentei legată de modalitatea în care instanţa de fond a administrat şi a analizat probatoriile aflate la dosarul cauzei, cu referire punctuală la contractele de concesiune, la contractul de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2000 şi la anexele acestuia, în privinţa cărora a susţinut că partea adversă nu le-a depus şi că nu au fost luate în considerare de prima instanţă, nu se poate constitui într-o veritabilă critică de nelegalitate adusă sentinţei atacate.

Aceasta, întrucât instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situaţie, aspectele referitoare la o eventuală stabilire greşită a situaţiei de fapt sau la administrarea şi interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Prin urmare, deşi unele susţineri vizează aspecte de netemeinicie a soluţiei pronunţate de prima instanţă, se constată că recursul, în ansamblul său, astfel cum urmează a fi şi analizat, este motivat în conformitate cu rigorile legii, celelalte argumente expuse de parte putând fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea venind în dezvoltarea principalei critici referitoare la analizarea legalităţii actului atacat doar din perspectiva existenţei sau inexistenţei dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, fără a se analiza apartenenţa bunului la domeniul public al comunei Ieud.

II.2. Analizând sentinţa recurată raportat la criticile recurentei, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., la apărările formulate de intimatul-pârât şi intimata-intervenientă prin întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare depuse în cauză, şi la normele legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat şi îl va respinge pentru argumentele de fapt şi de drept relevante ce urmează a fi expuse în continuare.

În fapt, prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 24.08.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat anularea parţială a Hotărârii de Guvern nr. 934/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Maramureş, precum şi al municipiiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Maramureş, în ceea ce priveşte poziţia 17 din anexa 37 referitoare la: brutărie, Ieud, nr. 166 şi teren aferent 0,05 ha.

Soluţionând acţiunea, prima instanţă a respins-o ca neîntemeiată, apreciind că raportat la exigenţele stabilite de prevederile Legii nr. 213/1998, hotărârea contestată a fost emisă cu respectarea normelor legale.

Sentinţa de fond a fost criticată de reclamantă, aceasta clamând aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, în contextul în care, în opinia sa, analiza legalităţii actului atacat s-a făcut doar din perspectiva existenţei sau inexistenţei dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, fără a se analiza apartenenţa bunului la domeniul public al comunei Ieud.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în înţelesul acestor dispoziţii legale încălcarea normelor de drept material putându-se face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Aspect necontestat, normele legale incidente în speţă sunt cele cuprinse în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, forma în vigoare la data adoptării hotărârii de Guvern atacate, mai exact dispoziţiile art. 21, prin care este reglementată procedura de inventariere a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.

Această procedură care presupune, iniţial, întocmirea inventarului de către comisii special constituite în acest scop şi conduse de preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv de primarul general al municipiului Bucureşti sau de primari, iar ulterior însuşirea acestuia de consiliile judeţene, de Consiliul General al municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, se finalizează cu centralizarea inventarului de către aceste autorităţi şi trimiterea inventarului Guvernului pentru emiterea unei hotărâri prin care să se ateste apartenenţa bunurilor indicate la domeniul public judeţean sau de interes local (alin. (1)-(3) ale art. 21).

În ceea ce priveşte actul administrativ contestat prin acţiunea de faţă, respectiv H.G. nr. 934/2002, instanţa de control judiciar constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că includerea imobilului evidenţiat la poziţia nr. 17 din anexa 37, în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale Ieud nu contravine dispoziţiilor Legii nr. 213/1998.

Hotărârea de Guvern nr. 934/2002, contestată parţial în prezenta cauză, este un act administrativ prin care se atestă apartenenţa bunurilor prevăzute în anexă la domeniul public al comunei Ieud, având un caracter declarativ, deoarece prin aceasta doar se constată existenţa unei situaţii juridice în ceea ce priveşte bunurile precizate (apartenenţa la domeniul public), fără a da naştere prin ea însăşi unui drept de proprietate.

Este adevărat că domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 213/1998 şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile respective prin modurile expres prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998, astfel cum susţine şi recurenta făcând trimitere la aceste dispoziţii, precum şi la prevederile art. 3 din aceeaşi lege. Însă, în acord cu instanţa de fond, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile recurentei potrivit cărora atât brutăria Ieud, cât şi terenul pe care este amplasată aceasta, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a constitui bunuri de interes public şi a fi incluse în domeniul public.

În raport cu probatoriul administrat în cauză, precum şi cu prevederile art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 213/1998, este de observat că prima instanţă a reţinut în mod corect că hotărârea de Guvern atacată a fost adoptată cu respectarea tuturor cerinţelor legale, în baza hotărârii consiliului local, care a stabilit regimul juridic de proprietate publică în ceea ce priveşte bunurile proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale, voinţa juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau judeţean aparţinând acestor autorităţi.

Astfel, în conformitate cu art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998: "Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau interes local", acestea fiind declarate ca atare prin hotărârea consiliului local, având în vedere necesitatea concesionării sau închirierii lor, cât şi cererile depuse de persoane fizice sau juridice care solicită atribuiri de terenuri pentru construcţii cu caracter social sau concesionări.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că actul prin care bunurile menţionate la poziţia nr. 17 din anexa 37 la H.G. nr. 934/2002 au fost trecute în domeniul public al Unităţii Administrativ Teritoriale Ieud ar fi fost anulat de instanţă.

Raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită instanţa de contencios administrativ, argumentele referitoare la valabilitatea titlului statului, respectiv cenzurarea valabilităţii titlurilor opuse de părţi, ce pot fi analizate numai de instanţele de drept comun învestite cu acţiuni formulate în temeiul unor legi speciale de reparaţie sau, după caz, cu promovarea unei acţiuni în revendicare formulate potrivit dreptului comun, nu sunt suficiente pentru a justifica existenţa unui drept subiectiv al părţii reclamante, care să fi fost vătămat prin emiterea actului administrativ atacat, în raport de dispoziţiile articolului 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Ca atare, instanţa de contencios administrativ învestită cu acţiunea în anularea parţială a Hotărârii de Guvern nr. 934/2002 a procedat în mod corect, în temeiul art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, doar la cenzurarea legalităţii acestui act din perspectiva legalităţii inventarierii şi atestării bunurilor ca făcând parte din domeniul public al comunei Ieud, astfel cum reiese din considerentele expuse în sentinţa atacată, ce reflectă o corectă aplicare a legii în raport de situaţia de fapt stabilită, susţinută de probatoriul administrat, şi a constatat, prin prisma Legii nr. 213/1998, că actul atacat a fost emis cu respectarea normelor legale.

Relevantă din această perspectivă este Decizia nr. 1031/2010 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, prin care instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

"Curtea constată că, potrivit art. 21 din Legea nr. 213/1998, inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unui municipiu se întocmeşte de comisii special constituite, conduse de către primar, şi se însuşeşte de către consiliul local. Aceste inventare se centralizează de consiliul judeţean şi se trimit Guvernului, pentru ca acesta, prin hotărâre, să ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public de interes local. Prin urmare, pentru ca aceste bunuri din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale să fie inventariate şi confirmate ca aparţinând acestui domeniu, este necesar să existe acte administrative unilaterale de atestare a acestei situaţii, în speţă aceste acte fiind Hotărârea Consiliului Local (. . . . . . . . . .) şi Hotărârea Guvernului (. . . . . . . . . .) pentru modificarea şi completarea unor anexe la Hotărârea Guvernului nr. (.....) privind atestarea domeniului public al judeţului (....), precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul (....), hotărâre adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.""Aşa fiind, Curtea constată că această împrejurare nu contravine normelor constituţionale invocate, întrucât Hotărârea Guvernului nr. (....) nu reprezintă un act de trecere forţată a imobilelor din domeniul privat în cel public, similar unei exproprieri, ci doar confirmă regimul juridic al unor bunuri ce au fost enumerate în acte ale autorităţilor publice locale."

Recurenta-reclamantă susţine în pagina 5 a cererii de recurs că instanţa de contencios administrativ nu este chemată să tranşeze chestiunile legate de stabilirea dreptului de proprietate în favoarea uneia dintre părţi, ci pe cele vizând legalitatea unui act administrativ de atestare a apartenenţei la domeniul public, sub acest aspect pretinzând că analiza menţionată ar viza inclusiv inventarul efectuat de comuna Ieud, care nu putea să cuprindă şi brutăria Ieud, ţinând cont că aceasta s-a aflat în proprietatea unei unităţi a cooperaţiei de consum reorganizată ca societate pe acţiuni.

Or, este de observat, aşa cum în mod just a reţinut judecătorul fondului, că alegaţiile părţii sunt infirmate de probele administrate, toate datele coroborate din înscrisurile depuse la dosar validând teza susţinută de intimata-intervenientă potrivit căreia reclamanta a realizat lucrări de amenajare şi de extindere pentru punerea în valoare a unei clădiri preexistente, în vederea utilizării în conformitate cu scopul concesionării acesteia (destinaţia brutărie), neavând relevanţă sub aspectul legalităţii inventarierii şi atestării bunurilor în litigiu ca făcând parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, împrejurarea că au fost emise autorizaţii de construcţie în favoarea sa, atât timp cât nu este vorba despre lucrări de edificare a unei construcţii noi, cum pretinde partea.

În considerarea aceloraşi argumente, instanţa de control judiciar reţine că nu prezintă relevanţă sub aspectul evidenţiat nici susţinerile recurentei referitoare la impozitele achitate pentru clădirea brutăriei, aceste chestiuni nefiind de natură a demonstra nelegalitatea înscrierii terenului şi a clădirii respective în domeniul public al comunei Ieud din perspectiva reliefată.

Pentru aceste motive va înlătura şi aceste critici ale recurentei-reclamante şi, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate, sub toate aspectele criticate.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante din cererea de recurs, de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în faţa instanţelor de fond şi de recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că nu a precizat cuantumul cheltuielilor pretinse şi în ce constau, şi nici nu a depus dovezi ale efectuării acestora, iar, pe de altă parte, că raportat la soluţia ce se va pronunţa asupra recursului analizat, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta-reclamantă fiind partea care a pierdut procesul.

II.3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, constatând că excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-intervenientă Unitatea Administrativ Teritorială Ieud, este neîntemeiată, Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge excepţia invocată.

Totodată, pentru considerentele arătate la pct. II.2 din decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-intervenientă Unitatea Administrativ Teritorială Ieud.

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 155 din 9 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.