Judicial enforcement of statutory wage equalization at the maximum paid level within the Justice occupational family

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.02.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, să dispună anularea Ordinului nr. 3348/C din 24 august 2020 în ceea ce-l priveşte, obligarea pârâtului să emită un nou ordin prin care să-i recunoască valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 şi până la 31 iulie 2016, precum şi valoarea de referinţă sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 şi până la data de 30 iunie 2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 382 din 3 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei; a anulat în parte Ordinul nr. 3348/C/24.08.2020, în ceea ce-l priveşte pe reclamant, şi a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască reclamantului valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 şi până la data de 31 iulie 2016, precum şi valoarea de referinţă sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 şi până la 30.06.2017.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 382 din 3 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care face trimitere art. III din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului, pârâtul a criticat sentinţa de fond, în primul rând cu privire la soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, considerând-o nelegală în condiţiile în care intimatul-reclamant s-a adresat autorităţii publice emitente cu o cerere pentru emiterea unui ordin în data de 27.01.2021, iar termenul de trei ani anterior momentului înregistrării acţiunii în anulare formulate în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv data de 01.02.2021, nu satisface exigenţele prevăzute în art. 18 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În sprijinul opiniei exprimate a invocat Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 22 octombrie 2019, din care a citat în cuprinsul cererii de recurs considerentele reţinute la paragrafele 70-80 din decizie, şi a susţinut că în contextul în care intimatul-reclamant a formulat acţiune în despăgubire în faţa instanţei de contencios administrativ, în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, este nelegală dispoziţia privind obligarea sa la emiterea în favoarea intimatului-reclamant a unui ordin de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Ca urmare, a considerat că în mod nelegal a omis prima instanţă să aplice dispoziţiile speciale cu privire la răspunderea administrativ-patrimonială conţinute în Legea nr. 554/2004 şi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cât priveşte soluţia primei instanţe pronunţate pe fondul cauzei, recurentul a solicitat să se constate că refuzul de recunoaştere a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON nu este unul nejustificat, fiind întemeiat pe dispoziţiile legale incidente în materia salarizării.

Astfel, a considerat că trebuie avut în vedere modul greşit de stabilire a valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON rezultată din cea de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, opinând că modalitatea de aplicare a creşterii de 25% pierde din vedere faptul că această creştere a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probaţiune, iar nu o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie". Aşadar, din analiza dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, precum şi a celor cuprinse la art. III din O.U.G. nr. 20/2016, redate în cererea de recurs, rezultă că aplicarea creşterii de 25% se face la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acestor procente la valoarea de referinţă sectorială.

Sub aspectul precizat a invocat şi un argument suplimentar constând în diferenţa de optică a legiuitorului la momentul edictării O.U.G. nr. 57/2015, faţă de Legea nr. 293/2015, arătând că acesta a făcut o distincţie între, pe de o parte, cuantumul brut al salariilor de bază sau soldelor funcţiei de bază sau salariilor funcţiei de bază, respectiv indemnizaţiilor de încadrare (art. 1 alin. (1), iar pe de altă parte, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare (art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ).

A subliniat şi faptul că acest mecanism de calcul a fost aplicat pentru personalul de probaţiune prin toate ordinele emise până în prezent, prin care s-a majorat succesiv valoarea de referinţă sectorială, din care reiese că în aplicarea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, creşterea de 25% a fost aplicată începând cu data de 01.08.2016 exclusiv cuantumului salariului de bază, iar nu şi sporurilor.

În opinia recurentului-pârât, este evident că intenţia legiuitorului a fost de a exclude de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, aşa încât creşterea menţionată nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referinţă sectorială, în plus solicitând a se observa că, din moment ce creşterea cuantumului brut al salariilor de bază este prevăzută expres în favoarea consilierilor de probaţiune, nu poate fi extinsă altei categorii de personal decât celei vizate de lege, aşa cum au stabilit instanţele judecătoreşti în hotărârile citate cu titlu de exemplu.

În final, în contextul evocării jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, considerată relevantă în speţă, recurentul-pârât a susţinut că prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, prima instanţă şi-a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi astfel atribuţii de legiferare.

4. Apărările formulate în cauză. Aspecte procesuale

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare în faza procesuală a recursului. În schimb, pentru termenul de dezbateri din data de 27 aprilie 2023 a depus concluzii scrise prin care a combătut punctual criticile invocate de recurent, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

Prin adresa înregistrată la dosar la data de 21.03.2023, Ministerul Justiţiei a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în contextul modificărilor legislative survenite. În acest sens, a susţinut că potrivit Legii bugetului de stat pe anul 2023, nr. 368, publicată la 19.12.2022 în Monitorul Oficial nr. 1214, la data de 22.12.2022, au intrat în vigoare prevederile art. 142 şi art. 162 din Legea nr. 304/2002 privind organizarea judiciară, în temeiul cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie devine gestionar al bugetului pentru plata drepturilor salariale ale tuturor judecătorilor, indiferent de nivelul instanţei la care funcţionează, fiind, totodată, şi emitent al actelor administrative de salarizare, urmând ca această instituţie să preia drepturile procesuale şi obligaţiile corelative ce decurg din litigiile cu acest obiect.

La termenul de dezbateri din 27.04.2023, instanţa de control judiciar a constatat că, în speţă, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei a fost preluată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea subrogaţiei legale reglementate de Legea nr. 304/2022, sens în care a luat act de această subrogare de drept intervenită în cauză şi a constatat că Ministerul Justiţiei nu mai are calitate procesuală pasivă în prezentul dosar.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile recurentului, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., de apărările formulate de intimatul-reclamant prin concluziile scrise depuse la dosar, şi de dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul promovat în cauză este nefondat şi îl va respinge pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, intimatul-reclamant A., în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti (perioada 15.09.2011-30.06.2017) şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (începând cu data de 01.07.2017), a solicitat anularea Ordinului nr. 3348/C din 24.08.2020, în ceea ce-l priveşte, precum şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 şi până la 31 iulie 2016, precum şi valoarea de referinţă sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 şi până la data de 30 iunie 2017.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat ordinul contestat şi a obligat pârâtul să emită în favoarea acestuia un nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască valoarea de referinţă sectorială în cuantumurile şi pentru perioadele indicate.

Pârâtul a contestat sentinţa de fond şi a formulat critici atât sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, clamând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, partea recurentă a dezvoltat critici de nelegalitate sub aspectul încălcării de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi a prevederilor C. civ. aplicabile în materia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Contrar alegaţiilor recurentului şi în acord cu opinia instanţei de fond, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, precum şi cu apărările invocate prin concluziile scrise depuse în cauză, Înalta Curte constată că acţiunea intimatului-reclamant nu este prescrisă, soluţia pronunţată asupra excepţiei invocate fiind legală.

A susţinut recurentul că soluţia instanţei de fond este nelegală întrucât intimatul-reclamant s-a adresat autorităţii publice emitente cu o cerere pentru emitere ordin, la data de 27.01.2021, iar termenul de trei ani anterior momentului înregistrării acţiunii în anulare formulate în temeiul Legii nr. 554/2004, la data de 01.02.2021, nu satisface exigenţele prevăzute în art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege.

În principal, este de observat, astfel cum a subliniat şi intimatul-reclamant în concluziile scrise depuse în cauză, că nu este vorba în speţă despre o cerere privind emiterea ordinului în discuţie, actul administrativ contestat fiind emis de recurentul-pârât în aplicarea legii speciale incidente în materie.

Aspect necontestat, dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 şi, ulterior, cele ale art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 prevăd posibilitatea contestării actului emis în aplicarea legii cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, reglementând o procedură specială în situaţia personalului din justiţie care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În speţă, intimatul-reclamant nu a adresat autorităţii pârâte o cerere de emitere a unui ordin de salarizare, cum în mod greşit susţine aceasta, ci şi-a întemeiat demersul judiciar pe normele legale speciale anterior arătate, respectând termenul de formulare a plângerii de 30 de zile de la comunicarea hotărârii de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva ordinului de stabilire a drepturilor salariale, astfel cum este acesta prevăzut de art. 7 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010.

Prin urmare, solicitarea intimatului-reclamant nu a fost determinată de existenţa, anterior acestui demers, a vreunei cereri adresate autorităţii pârâte privind emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 şi până la 31 iulie 2016, precum şi valoarea de referinţă sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 şi până la data de 30 iunie 2017, pentru a putea fi primite alegaţiile recurentului în sensul aplicabilităţii normelor legale speciale în materia răspunderii administrativ-patrimoniale ca urmare a faptului că intimatul-reclamant ar fi formulat acţiune în despăgubire în faţa instanţei de contencios administrativ, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, atât timp cât prin intermediul demersului judiciar de faţă intimatul-reclamant nu a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale, ci analizarea valabilităţii actului emis în temeiul art. 7 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva ordinului de stabilire a drepturilor salariale, nu se poate susţine cu suficient temei că ar fi incidente în speţă prevederile C. civ. în materia prescripţiei extinctive, astfel cum pretinde recurentul.

În plus, ordinul contestat, care a fost emis la 24 august 2020 şi a stabilit un mod de calcul al drepturilor salariale pentru perioada 01.12.2016- 31.12.2017, a vizat el însuşi un interval de timp cu peste 3 ani anterior datei emiterii lui.

În concluzie, dreptul intimatului-reclamant la acţiune nu este prescris, întrucât a respectat termenul derogatoriu instituit de Legea nr. 284/2010 pentru acţiunile având ca obiect contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale, soluţia instanţei de fond fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale aplicabile speţei deduse judecăţii, iar criticile recurentului sub acest aspect sunt nefondate şi vor fi respinse.

Cât priveşte criticile formulate sub aspectul soluţiei pronunţate pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, Înalta Curte reţine că nici acestea nu sunt fondate şi le va respinge.

Pentru a pronunţa hotărârea recurată, instanţa de fond a reţinut incidenţa Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial din data de 19.11.2021, precum şi existenţa unor acte de încadrare emise de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit că la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie", drepturile salariale trebuie calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Referitor la critica privind greşita reţinere a refuzului nejustificat al autorităţii pârâte de recunoaştere a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, existentă la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie", Înalta Curte reţine, faţă de normele legale incidente, că din actul atacat rezultă voinţa explicită a autorităţii publice emitente de a nu da curs cererii formulate de reclamant în temeiul reglementărilor legale aplicabile în materie.

Având de analizat dacă, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul pârâtului a fost sau nu justificat, respectiv dacă sunt întrunite în speţă condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeaşi lege, Înalta Curte are în vedere faptul că din definiţia legală oferită actului administrativ de art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, rezultă condiţiile sale de validitate subsumate principiului legalităţii, condiţii subordonate, în esenţă, obligaţiei ca acest act să fie emis cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Astfel, actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, cu legile adoptate de Parlament şi cu toate actele normative având forţă juridică superioară acestuia, de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale, în forma şi cu procedura prevăzute de lege.

Or, aşa cum se va arăta în continuare în cadrul analizei criticilor referitoare la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, refuzul pârâtului de emitere a unui nou ordin de salarizare intimatului-reclamant, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 şi până la 31 iulie 2016, precum şi la valoarea de referinţă sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 şi până la data de 30 iunie 2017, este nejustificat, fiind emis cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare şi a caracterului obligatoriu al deciziilor emise de Curtea Constituţională a României şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mijloacelor procedurale prevăzute de legiuitor pentru unificarea practicii judecătoreşti.

Cu titlu preliminar, este important a se aminti că legislaţia în privinţa salarizării personalului din sistemul justiţiei a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată iniţial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) şi prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la 09.04.2015 şi prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014.

Prin acest din urmă act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii. Ulterior, prin Legea nr. 293/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 884 din 25 noiembrie 2015, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizaţiilor, inclusiv pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie".

Prin O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016 s-a prevăzut că în anul respectiv cuantumul brut al salariilor de bază sau soldelor funcţiei de bază, salariilor funcţiei de bază sau indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prin care a fost introdus art. 31, în temeiul căruia, avându-se în vedere diferenţele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar pentru persoanele care îşi desfăşurau activitatea în aceleaşi condiţii, a fost stabilită obligaţia egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

În fine, prin O.U.G. nr. 43/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 31 august 2016, a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, în sensul înlocuirii principiului egalizării indemnizaţiilor în raport de nivelul maxim existent, cu regula conform căreia acest nivel se va stabili fără a se ţine seama de drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Textele de lege care prevăd regula amintită au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale statuându-se în sensul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare.

În esenţă, instanţa de contencios constituţional a reţinut că dispoziţiile legale în discuţie contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, astfel că, pentru respectarea acestuia, nivelul maxim al salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat conform dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Or, concluzia instanţei de fond nu contrazice aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, care evidenţiază principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

De asemenea, concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 36/2018. În esenţă, prin această decizie s-a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Demn de menţionat sub acest aspect este şi Decizia nr. 55/13.09.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ale cărei considerente au fost reţinute în fundamentarea soluţiei şi de către instanţa de fond.

În mod similar, prin această decizie instanţa supremă a statuat că, în situaţia în care în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" există deja hotărâri judecătoreşti prin care indemnizaţia de încadrare este stabilită la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, trebuie stabilite la acest nivel maxim şi indemnizaţiile celorlalţi magistraţi, în aplicarea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015 şi a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, pentru că hotărârile pronunţate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală.

S-a mai reţinut că este irelevant elementul salarial care a condus la conturarea unei indemnizaţii de încadrare la nivelul maxim, în cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea magistraţii cărora li s-a recunoscut dreptul ca, la baza veniturilor lor, să se afle valoarea de referinţă sectorială aplicabilă consilierilor de probaţiune, aflaţi în aceeaşi familie ocupaţională, dată fiind finalitatea aplicării normelor din O.U.G. nr. 83/2014 şi din O.U.G. nr. 57/2015, respectiv asigurarea, în cadrul instituţiei, a indemnizaţiei de încadrare sau a salariului de bază la nivelul maxim aflat în plată.

Aşadar, s-a statuat în sensul că, în prezent, urmează să se facă aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea magistraţii.

În acest context, ţinând cont de faptul că, atât în cazul personalului de probaţiune, cât şi în cel al magistraţilor, prin numeroasele hotărâri pronunţate de mai multe instanţe judecătoreşti la nivel naţional (între care şi sentinţa nr. 1333/2019 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul nr. x/2019), s-a stabilit deja o salarizare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială solicitată, în mod just a apreciat instanţa de fond că se impune obligarea pârâtului să emită în favoarea părţii reclamante un nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască o valoare de referinţă sectorială superioară, corespunzătoare perioadelor precizate.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi avut în vedere şi faptul că, în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, începând cu data de 01.12.2015 şi până la 31.07.2016, intimatului-reclamant i se cuvine recunoaşterea unei valori de referinţă sectorială de 484,18 RON. Conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, se aplică şi personalului de probaţiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.

Ca atare, în conformitate cu art. III din O.U.G. nr. 20/2016 şi art. 1 alin. (3) din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2883/C din 19.07.2018, începând cu luna august 2016, cuantumul brut al salariilor de bază ale personalului de probaţiune s-a majorat cu 25%, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016. Conform legislaţiei în materia salarizării, salariul de bază al personalului de probaţiune, ca şi indemnizaţia de încadrare lunară a magistraţilor, se obţine prin înmulţirea coeficientului de ierarhizare specific funcţiei cu valoarea de referinţă sectorială, la care se adaugă sporurile şi celelalte drepturi salariale. În consecinţă, prin majorarea cu 25% a salarialului de bază, în condiţiile în care coeficienţii de ierarhizare au rămas aceiaşi, rezultă că, începând cu 01.08.2016, valoarea de referinţă sectorială aplicabilă personalului de probaţiune s-a majorat cu 25%.

Cum personalul de probaţiune îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei Naţionale de Probaţiune, care este o structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Justiţiei, salarizarea acestuia fiind reglementată prin lege (art. 29 alin. (2) din Legea nr. 252/2013), iar în toate legile-cadru de salarizare drepturile salariale ale personalului de probaţiune sunt prevăzute în anexele privind familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie", făcând parte, aşadar, din familia ocupaţională "Justiţie", nu pot fi reţinute susţinerile conform cărora dispoziţiile legale în discuţie i-au vizat în mod expres pe consilierii de probaţiune şi că, în esenţă, creşterea cuantumului brut al salariilor de bază este prevăzută expres doar în favoarea acestora, neputând fi extinsă altei categorii decât cea vizată de lege.

Aşa cum s-a arătat, salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale personalului de probaţiune s-au stabilit potrivit reglementărilor specifice personalului din sistemul justiţiei prevăzute în legile-cadru de salarizare, iar la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" trebuie luate în considerare hotărârile judecătoreşti pronunţate în legătură cu întreg personalul salarizat în cadrul ordonatorilor secundari şi terţiari de credite, valoarea de referinţă sectorială trebuind să fie unică începând cu 09.04.2015 pentru tot personalul din sistemul justiţiei. Prin urmare, faptul că intimatul-reclamant beneficiază de o majorare salarială acordată doar celor din sistemul de probaţiune nu schimbă cu nimic raţiunile pentru care la data de 09.04.2015 valoarea de referinţă sectorială trebuia să fie unică, inclusiv prin luarea în considerare a eventualelor hotărâri judecătoreşti.

Aceasta, deoarece prin Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 legiuitorul a prevăzut o soluţie legislativă menită să asigure egalizarea indemnizaţiilor la nivelul maxim aflat în plată, prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familia ocupaţională "Justiţie", indiferent de instituţia sau autoritatea publică angajatoare, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sau prin acte administrative, întemeiate pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, astfel că, începând cu data de 09.04.2015, intimatul-reclamant a fost reîncadrat şi salarizat pe baza mai multor valori de referinţă sectorială, stabilite ca fiind maximul în plată.

În concluzie, indemnizaţia de încadrare trebuia calculată la nivelul maxim aflat în plată în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", nivel maxim ce a fost stabilit prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, la care s-a adăugat, începând cu luna august 2016, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016. Cu alte cuvinte, începând cu data menţionată anterior, cuantumul valorii de referinţă sectorială în funcţie de care se calculează salariul de bază al intimatului-reclamant s-a majorat cu 25%, respectiv de la 484,18 RON la 605,225 RON (484,18 RON + 121,045 RON = 605,225 RON).

Dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 nu au fost declarate neconstituţionale, ci s-a stabilit că interpretarea potrivit căreia aceste prevederi nu includ şi situaţiile în care au fost acordate drepturi prin hotărâri judecătoreşti, este neconstituţională. Altfel spus, prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 nu şi-au încetat efectele la 45 zile de la data publicării Deciziei CCR nr. 794/2016.

Pe de altă parte, la data de 01.07.2016 erau în vigoare prevederile menţionate care stabileau că drepturile salariale trebuie acordate cu luarea în considerare a nivelului maxim al acestora prin raportare la ordonatorul principal de credite, în a cărui subordine se află instituţia în care îşi desfăşura activitatea reclamantul.

Întrucât au fost deja emise acte de încadrare şi au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a recunoscut dreptul la o indemnizaţie de încadrare calculată pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" şi care îi vizează pe toţi ordonatorii principali de credite din acest sistem, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017, pârâtul avea obligaţia de a proceda la emiterea ordinului de salarizare în sensul solicitat de intimatul-reclamant, refuzul acestuia fiind, prin urmare, nejustificat.

Faţă de cele reţinute anterior, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat şi pe fondul cauzei o soluţie corectă, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, iar împrejurarea că în aplicarea acestor dispoziţii legale şi pentru respectarea hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor Curţii Constituţionale, a dispus obligarea autorităţii pârâte să emită intimatului-reclamant un ordin prin care să-i stabilească indemnizaţia de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială superioară, nu poate avea semnificaţia unei depăşiri a limitelor puterii judecătoreşti sau a unei arogări a atribuţiilor de legiferare în materia acordării drepturilor salariale, cum pretinde recurentul.

Un atare motiv de nelegalitate, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., are în vedere incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt reglementate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind în acest mod acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Or, în cazul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privinţa normelor de drept material, ipoteză care nu se verifică însă în prezenta cauză.

Potrivit dispoziţiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor,procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de Inspectorul-şef al Inspecţiei judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.

În prezent, potrivit Legii nr. 368/2022 a bugetului de stat pe anul 2023, în vigoare de la data de 22.12.2022, au intrat în vigoare dispoziţiile art. 142 şi art. 146 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Conform art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022: "Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanţe, precum şi cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este gestionat de aceasta, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanţele judecătoreşti cu privire la aceste categorii de cheltuieli", iar alin. (6) al aceluiaşi text de lege prevede că "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală şi cele care decurg din hotărâri judecătoreşti şi alte titluri executorii."

Din aceste prevederi legale rezultă, în ceea ce priveşte judecătorii, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Preşedintele acesteia, care este ordonator principal de credite în virtutea subrogaţiei legale reglementate de Legea nr. 304/2022, preluând poziţia procesuală a Ministerului Justiţiei, are competenţa de a emite ordine privind stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi, în speţă de a emite intimatului-reclamant un nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 şi până la data de 31 iulie 2016, precum şi valoarea de referinţă sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 şi până la 30.06.2017.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate, sub toate aspectele criticate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de succesor în drepturi şi obligaţii al pârâtului Ministerul Justiţiei, şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de succesor în drepturi şi obligaţii al pârâtului Ministerul Justiţiei, împotriva sentinţei nr. 382 din 3 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.