Taxpayer's restitution claim over excise duties revived; judgment quashed and case remanded after ruling administrative silence permits direct court action.

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.08.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili:

- în principal, recunoaşterea dreptului societăţii la restituirea sumei de 4.181.893 RON, achitate de societate cu titlu de accize pentru aromele achiziţionate de la B. pentru perioada august 2016 – decembrie 2019 şi nedatorată şi obligarea DGAMC la plata efectivă a sumei de 4.189.902 RON, achitate de societate cu titlu de accize (conform dovezilor plăţii acestei sume, depuse în Anexa 2);

- în subsidiar, obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de restituire a accizelor achitate pentru perioada august 2016 – decembrie 2019, înregistrate la DGAMC sub nr. x/24.12.2021;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 985 din 31 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii capătului principal de cerere şi a respins ca inadmisibilă cererea de obligare în mod direct a pârâtului la restituirea sumelor achitate cu titlu de accize în perioada august 2016- decembrie 2019. De asemenea, a admis capătul subsidiar de cerere, formulat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a obligat pârâta să soluţioneze cererea reclamantei, înregistrată sub nr. x/24.12.2021. În fine, a admis cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat-o pe aceasta să achite reclamantei cheltuieli de judecată în sumă totală de 14.833,77 RON, reprezentând taxa de timbru şi onorariu avocat.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 985 din 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recursuri recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

3.1. Prin recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat admiterea recursului şi, în principal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., casarea sentinţei recurate cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii capătului principal de cerere şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti; în subsidiar, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii capătului principal de cerere, respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, pentru ca aceasta să pronunţe o soluţie pe fondul cauzei. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului a susţinut că, după cum este consemnat şi în încheierea de şedinţă din data de 5 mai 2023, la termenul la care au avut loc dezbaterile, instanţa nu a acordat cuvântul asupra excepţiei inadmisibilităţii. nepunând această chestiune în discuţia contradictorie a părţilor şi acordând direct cuvântul asupra fondului cauzei. Procedând astfel, a încălcat prevederile art. 14 şi 15 C. proc. civ., referitoare la principiile contradictorialităţii şi oralităţii. Aceleaşi prevederi legale au fost încălcate şi pentru că instanţa de judecată a admis excepţia inadmisibilităţii cererii pentru alte motive decât cele invocate de intimata-pârâtă, fără să pună în discuţia părţilor noile motive identificate.

În continuare, a pretins că motivele reţinute de instanţă sunt contradictorii întrucât pe de o parte, aceasta a reţinut că recurenta a invocat dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004 şi a reţinut că acestea sunt incidente în cazul nesoluţionării în termen a unei cereri, dar pe de alta, şi-a argumentat soluţia prin raportare la un temei de lege care nu a fost invocat, în mod contrar propriilor reţineri din sentinţă.

În fine, a pretins că soluţia referitoare la excepţia inadmisibilităţii este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul de procedură fiscală şi a art. 8 alin. (1) teza a doua coroborate cu art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În acest din urmă sens, a arătat că instanţa a analizat cererea prin raportare la un text de lege eronat, în sensul că deşi reţinuse faptul că recurenta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. art. 268 alin. (2) din Codul de procedură fiscală şi a art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, aceasta a ajuns la concluzia ca situaţiei din speţă nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) prima teză din Legea nr. 554/2004 (dispoziţii care nu fuseseră invocate).

Este adevărat că în prezenta cauza nu a formulat o contestaţie împotriva nesoluţionării în termen a cererii de restituire, iar aceasta întrucât o astfel de contestaţie nu era necesară, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

În mod eronat a concluzionat instanţa faptul că în ipoteza nesoluţionării în termen a unei cereri singura soluţie pe care o poate pronunţa instanţa este obligarea autorităţii la soluţionarea cererii. Astfel, din interpretarea evoluţiei prevederilor legislative în materie fiscală (art. 205 din vechiul Codul de procedură fiscală şi art. 268 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate în scopul armonizării cu Legea nr. 554/2004) rezultă că în cazul lipsei actului administrativ (tăcerea organului fiscal sau refuzul său nejustificat de soluţionare a unei cereri) nu mai este necesară formularea unei contestaţii fiscale împotriva acestui refuz (cum era până la momentul modificărilor legislative), ci contribuabilul se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ-fiscal în vederea cenzurării tăcerii organului fiscal.

De altfel, chiar dacă în urma adoptării Legii nr. 554/2004 legiuitorul a ales să reglementeze distinct refuzul nejustificat de tăcerea administrativă, în materie fiscală, acesta a optat, inclusiv la adoptarea Noului Codul de procedură fiscală, să păstreze noţiunea de "lipsă a actului administrativ-fiscal", fără să facă o distincţie în funcţie de cum este vorba despre o nesoluţionare în termen a cererii sau despre un refuz nejustificat. Astfel, în materie fiscală, indiferent de motivul pentru care se constată o lipsă a actului administrativ-fiscal, contribuabilul se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, pentru ca aceasta să pronunţe o soluţie pe fondul cauzei.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

3.2. Prin recursul formulat împotriva aceleiaşi sentinţe, recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în ceea ce priveşte obligarea soluţionării cererii nr. x/24.12.2021 şi obligarea pârâtei DGAMC la plata cheltuielilor de judecată şi, reţinând cauza spre judecare, să dispună respingerea acţiunii ca neîntemeiată, inclusiv în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că recursul vizează nelegalitatea reţinerilor instanţei în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, respectiv obligarea la soluţionarea cererii de restituire a accizelor nr. x/24.12.2021.

Astfel, a pretins că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 76 Codul de procedură fiscală, de vreme ce termenul de 45 de zile s-a prelungit având în vedere că era necesară opinia juridică a CJUE.

Referitor la obligarea DGAMC la plata cheltuielilor de judecată, a considerat că în speţă nu s-a probat culpa organului fiscal, astfel încât hotărârea instanţei de fond este nelegală.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 8 şi 5 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nemotivare.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În acest din urmă sens, a arătat că a depus la DGAMC, în data de 24.12.2021, cererea prin care a solicitat restituirea accizelor în cuantum total de 4.181.893 RON, achitate pentru perioada august 2016 - decembrie 2019 pentru aromele alimentare achiziţionate din Irlanda şi care au fost utilizate pentru producerea de băuturi nealcoolice (cu un conţinut alcoolic mai mic de 1,2% în volum), iar termenul de soluţionare a acestei cereri s-a împlinit în data de 7 februarie 2022. Până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtâ nu a soluţionat cererea sa de restituire sau cererea de suspendare, ci abia după ce i-a fost comunicată acţiunea de către instanţa de judecată, recurenta-pârâtă a emis Adresa nr. x din data de 20.08.2022, soluţie adoptată la mai bine de 8 luni de la momentul depunerii cererii de restituire, care cuprindea şi cererea de suspendare a procedurii administrative. Chiar dacă dreptul de a dispune suspendarea a fost exercitat cu respectarea limitelor sale externe (posibilitatea suspendării fiind recunoscută de lege şi nefiind, în sine, delimitată de un termen peremptoriu în afara celui de 45 de zile pentru soluţionarea cererilor, în general), limitele interne au fost depăşite. Scopul urmărit de pârâtă nu a fost nicidecum pura evitare a încărcării instanţelor ori pronunţarea de soluţii netemeinice/contradictorii (prima consecinţa producându-se deja). Dimpotrivă, scopul a fost acela de "încurca" procedura judiciară declanşată de Societate şi de a-i cutremura fundamentul său (i.e. tăcerea administrativă manifestată faţă de pretenţia exprimată de QAB).

A mai arătat că nu este incident cazul de prelungire a termenului de soluţionare a cererii, din moment ce măsura a fost emisă la mai bine de 8 luni după depunerea cererii. Or. inclusiv cu privire luarea măsurii suspendării, termenul de 45 de zile trebuia respectat de către organele fiscale.

În ceea ce priveşte critica referitoare la soluţia dată cheltuielilor de judecată, a învederat că aceasta nu se susţine, în condiţiile în care fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă în culpa procesuală a părţii, dovedită prin pierderea procesului.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 5 septembrie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 17 ianuarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La acest termen de judecată a fost respinsă excepţia de nemotivare, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul recurentei-reclamante A. S.R.L. este fondat, iar recursul recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Contribuabili a rămas fără obiect, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare

Un prim motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă a vizat pretinsa încălcare a principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, fiind aşadar întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a susţinut pe de-o parte că instanţa nu a acordat cuvântul asupra excepţiei inadmisibilităţii, iar pe de alta că a admis excepţia pentru alte motive decât cele invocate de intimata-pârâtă şi fără a pune în discuţie noile motive invocate.

Motivul nu se susţine.

Contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părţilor aflate pe poziţii cu interese contrare de a propune şi administra probe şi de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuţie reprezintă rezultatul iniţiativei părţilor ori al judecătorului. Principiul îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. şi, după cum a sesizat şi recurenta, pe de-o parte conferă dreptul părţii de a lua la cunoştinţă de înscrisurile şi de observaţiile prezentate de partea adversă în faţa instanţei şi de a le discuta, iar pe de alta se opune faptului ca instanţa să îşi întemeieze decizia pe împrejurări despre care părţile nu au luat cunoştinţă şi cu privire la care nu au fost, aşadar, în măsură să îşi precizeze poziţia.

Contrar celor invocate de recurentă cele două componente ale principiului au fost respectate în cauză.

Astfel, se observă că întâmpinarea pârâtei, prin care a fost invocată excepţia de inadmisibilitate a primului capăt de cerere, a fost comunicată reclamantei, care a răspuns apărării respective prin răspunsul depus la dosarul cauzei . Prin urmare, recurenta a luat la cunoştinţă de respectiva apărare şi a răspuns acesteia.

Din cea de-a doua perspectivă, se observă că, într-adevăr, în timp ce excepţia a fost invocată de pârâtă pornindu-se de la o ipoteză străină cauzei, anume aceea a contestaţiei formulate împotriva unui act administrativ fiscal tipic, prima instanţă a dat relevanţă incidentului dintr-un alt punct de vedere, reţinând că, în cazul actului administrativ asimilat grefat pe tăcerea administraţiei, este admisibilă doar acţiunea având ca obiect obligarea la soluţionarea cererii, nu şi cea vizând recunoaşterea dreptului. Cu toate acestea, analizând cuprinsul răspunsului la întâmpinare, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă şi-a exprimat neechivoc punctul de vedere cu privire la această chestiune, exprimând o serie de argumente potrivit cărora s-a considerat îndreptăţită să solicite direct recunoaşterea dreptului pretins. Rezultă astfel că prima instanţă nu şi-a întemeiat hotărârea pe împrejurări cu privire la care recurenta-reclamantă să nu-şi fi exprimat poziţia.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului oralităţii, alegaţia recurentei este nefondată, de asemenea. În acest sens, se reaminteşte că, după cum reiese din dispoziţiile art. 15 C. proc. civ., oralitatea constituie principiul fundamental al procesului civil, potrivit căruia dezbaterile în cadrul acestuia au loc verbal. Analizând cuprinsul încheierii de dezbateri din data de 05 mai 2023, se observă că această exigenţă a fost respectată, de vreme ce rezultă că recurenta-reclamantă a formulat o serie de concluzii orale. Faptul că instanţa nu a atras atenţia recurentei de o manieră explicită pentru a pune concluzii orale şi asupra chestiunii admisibilităţii primului capăt de cerere este lipsit de relevanţă, partea având libera apreciere asupra structurii concluziilor sale orale. Aceasta, cu atât mai mult în condiţiile în care, prealabil, instanţa a încunoştiinţat-o despre faptul că pronunţarea urma a fi amânată pentru un interval de 14 zile pentru a-i permite depunerea concluziilor scrise.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă a vizat pretinsa contradicţie între considerentele primei instanţe, fiind întemeiat, aşadar, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ.

Potrivit acestui din urmă text legal "casarea unor hotărâri se poate cere şi când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei,,.

În susţinerea acestui caz de casare, recurenta a susţinut că deşi prima instanţă a reţinut că în susţinerea acţiunii ar fi fost invocate prevederile art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004 şi a reţinut că acestea sunt incidente în cazul nesoluţionării în termen a unei cereri, dar pe de alta, şi-a argumentat soluţia prin raportare la un temei de lege care nu a fost invocat, în mod contrar propriilor reţineri din sentinţă.

Se constată că motivul invocat este lipsit de pertinenţă, de vreme ce nu se invocă existenţa unor contradicţii între motivele pe care s-a întemeiat soluţia, ci între acestea şi susţinerile părţii recurente, astfel cum acestea au fost redate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti. Or, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ. are în vedere strict contradicţia existentă între motivele care au condus la luarea soluţiei, împrejurare care afectează claritatea şi consecvenţa raţionamentului judecătorului şi implicit forţa de convingere a hotărârii judecătoreşti.

Prin urmare, în condiţiile în care nu au fost expuse argumente ale primei instanţe care să nu fie conciliabile, se reţine caracterul nefondat al motivului invocat.

Un ultim motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă a avut în vedere faptul că soluţia referitoare la excepţia inadmisibilităţii este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul de procedură fiscală şi a art. 8 alin. (1) teza a doua coroborate cu art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. fiind întemeiat, aşadar, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

Situaţia premisă a litigiului, astfel cum aceasta a fost identificată de către instanţa de fond, se grefează pe cererea prin care recurenta-reclamantă a solicitat recurentei-pârâte restituirea accizelor în cuantum total de 4.181.893 de RON, cerere nesoluţionată în termenul prevăzut de art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În esenţă, prima instanţă a apreciat că petitul principal, cel prin care reclamanta a dedus judecăţii dreptul la restituirea accizelor ar fi inadmisibil, deoarece în situaţia nesoluţionării în termenul legal a unei cereri (tăcerea administraţiei) obiectul acţiunii nu poate fi reprezentat decât de obligarea autorităţii publice la soluţionarea cererii.

Potrivit art. 268 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,,(1) Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit prezentului titlu. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal, (2) Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal. În lipsa unui act administrativ fiscal, devin incidente prevederile art. 8 alin. (1) teza a doua şi art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,,.

Rezultă astfel că, atunci când se deduce judecăţii raportul juridic fiscal asimilat, devin incidente prevederile art. 8 alin. (1) teza a doua şi art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În continuare, se reţine că art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 stipulează că se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Se observă astfel că textul legal recunoaşte dreptul unei acţiuni directe în instanţă, fără a se mai urma procedura prealabilă.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă este îndreptăţită să solicite în mod direct recunoaşterea dreptului vizat de cererea nesoluţionată în termen pentru următoarele considerente:

În primul rând, în baza dispoziţiilor art, 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care, prin enumerarea pretenţiilor ce pot fi formulate de către persoanele vătămate în drepturile sau interese lor legitime, stabilesc în mod clar şi faptul că aceste pretenţii constau atât în anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins (în cazul concret, dreptul la restituirea sumelor plătite cu titlu de accize şi nedatorate, drept negat prin tăcerea administrativă).

În al doilea rând, în virtutea ansamblului dispoziţiilor legislaţiei fiscale, ce reliefează un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, atât în situaţia nesoluţionării contestaţiei în termen de 6 luni de la data depunerii acesteia (art. 281 alin. (5) Codul de procedură fiscală), cât şi în cea a respingerii contestaţiei de către organul fiscal fără ca acesta să intre în cercetarea fondului raportului juridic fiscal, dacă instanţa constată că soluţia adoptată de către organul fiscal este nelegală şi/sau netemeinică (art. 281 alin. (7) Codul de procedură fiscală). Astfel, pentru identitate de raţiune, soluţia trebuie să se regăsească şi în cazul tăcerii administraţiei fiscale.

În fine, după cum s-a apreciat de către Curtea de la Strasbourg dreptul de acces la o instanţă este afectat în însăşi esenţa sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică şi bună administrare a justiţiei şi constituie un obstacol care împiedică justiţiabilul să solicite soluţionarea pe fond a litigiului de către instanţa competentă [Zubac împotriva Croaţiei (MC), pct. 98]. O interpretare deosebit de riguroasă dată de instanţele interne unei norme de procedură (formalism excesiv) îi poate priva pe reclamanţi de dreptul de acces la o instanţă [Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, pct. 49; Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei, pct. 38].

Faţă de aceste considerente, se constată că prima instanţă a făcut o greşita aplicare a prevederilor art. art. 268 alin. (2) din Codul de procedură fiscală şi a art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, atunci când a reţinut că primul capăt de cerere este inadmisibil, motivul de casare invocat fiind astfel fondat.

Casarea sentinţei în privinţa primului capăt de cerere şi corelativ necesitatea rejudecării acestuia pe fond se răsfrânge, prin raportare la art. 179 alin. (3) C. proc. civ. şi asupra soluţiei date celui de-al doilea capăt de cerere, dedus judecăţii de reclamantă doar în mod subsidiar şi corelativ şi petitului referitor la cheltuielile de judecată. În aceste condiţii, rămân fără obiect şi criticile expuse de recurenta-pârâtă prin recursul promovat în cauză în privinţa soluţiei date de judecătorul fondului capătului subsidiar de cerere şi petitului referitor la cheltuielile de judecată .

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 985 din 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi, ţinând cont că prin greşita admitere a excepţiei de inadmisibilitate, prima instanţa nu a intrat în cercetarea fondului raportului juridic de drept fiscal, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe asupra capătului principal de cerere.

De asemenea, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Contribuabili, ca rămas fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 985 din 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe asupra capătului principal de cerere.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Contribuabili, ca rămas fără obiect.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.