Mootness of interest claim due to pre-judgment administrative restitution and admissibility of uncertified documentary evidence for litigation costs

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 28.06.2021 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în principal, recunoaşterea dreptului de a beneficia de dobânzi de întârziere în cuantum de 3.078.545 RON, ca urmare a restituirii, cu depăşirea termenului legal, a sumei totale de 29.084.123 RON, achitată de societate în mod nejustificat în baza deciziei de impunere nr. x/8.04.2016 ce a fost desfiinţată definitiv şi obligarea autorităţii fiscale la plata efectivă către societate a sumei de 3.078.545 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente sumelor impuse la plată prin decizia de impunere desfiinţată şi restituită cu depăşirea termenului legal.

În subsidiar, în situaţia în care se va respinge primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili la soluţionarea cererii privind acordarea dobânzilor înregistrate la aceasta sub nr. x/09.11.2020 în termen de 30 zile de la pronunţarea hotărârii, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nu în ultimul rând, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 167 din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de obiect şi a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, obligând pârâta la plata sumei de 3.072.728 RON către reclamantă. Totodată, prima instanţă a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs principal pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi recurs incident reclamanta societatea A. S.R.L.

3.1. Prin recursul principal, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta - pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicita casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect.

În susţinerea căii de atac exercitate, recurenta – pârâtă a arătat că sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura şi obiectul sau conţinutul cauzei, întrucât, deşi prima instanţă a reţinut, în considerente, că pârâta a recunoscut îndrituirea reclamantei la dobânzi pentru suma restituită cu întârziere prin decizia nr. 29173/29.07.2021, după depunerea şi comunicarea cererii de chemare în judecată, până la primul termen de judecată, aceeaşi instanţă a reţinut, pe de altă parte, că, prin decizia nr. 29173/29.07.2021, pârâta recunoaşte în mare parte pretenţiile reclamantei, fără însă ca acest act administrativ fiscal să reprezinte titlu executoriu în favoarea acesteia din urmă.

În opinia recurentei - pârâte, contrar aspectelor reţinute de instanţa de fond, atât decizia de restituire nr. 29173/29.07.2021, dar şi Procesul-verbal nr. x/29.07.2021 privind calculul dobânzilor acordate contribuabilului şi Nota nr. x/02.08.2021 privind restituirea sumei, reprezintă titluri executorii, fiind acte administrative fiscale comunicate contribuabilului şi faţă de care acesta poate formula şi contestaţie în termen de 45 de zile de la data comunicării.

Printr-un alt set de argumente, recurenta - pârâtă a învederat că incidenţa motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este atrasă de greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 194 şi art. 436 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta – pârâtă a arătat că instanţa de fond s-a aflat într-o gravă eroare în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei rămânerii fără obiect, de vreme ce au fost cerute dobânzi în cuantum de 3.078.545 RON, iar autoritatea fiscală a emis, în privinţa cuantumului de 3.072.728 RON, înainte de primul termen de judecată, acte administrative de recunoaştere a pretenţiilor reclamantei. Astfel, ceea ce s-a dedus judecăţii a fost deja executat de pârâtă de bună voie, înainte de finalizarea procesului.

A opinat recurenta – pârâtă că, prin hotărârea dată, raportat la situaţia de fapt, instanţa de fond a restrâns nejustificat aplicarea normelor la situaţia de fapt determinată, întemeindu-şi greşit hotărârea pe dispoziţiile art. 436 C. proc. civ., ce reglementează ipoteza achiesării pârâtului, în tot sau în parte, la pretenţiile reclamantului.

În concluzie, recurenta – reclamantă a susţinut că, având în vedere că reclamantei nu numai că, prin emiterea actelor administrativ fiscale înainte de primul termen de judecată, i s-a recunoscut dreptul la dobânzi, ci i s-a şi achitat efectiv suma de 3.072.728 RON, hotărârea instanţei de fond ar fi nelegală, solicitarea de plată a dobânzilor fiind rămasă fără obiect.

3.2. Împotriva sentinţei civile nr. 167 din data de 23.09.2021 a declarat recurs incident şi reclamanta societatea A. S.R.L., prin care a solicitat casarea parţială a hotărârii recurate, şi, în rejudecare, admiterea capătului de cerere prin care societatea a cerut obligarea recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei, conform dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.. Totodată, recurenta – reclamantă a solicitat obligarea recurentei DGAMC la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Calea de atac a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, în susţinerea acesteia, recurenta – reclamantă a evocat o interpretare eronată, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 150 coroborate cu art. 452 şi art. 453 C. proc. civ. în condiţiile în care aceasta nu a acordat cheltuieli de judecată formate din costurile antamate cu plata taxei judiciare de timbru depusă la dosarul cauzei în original şi costurile cu onorariul de avocat.

În opinia recurentei – reclamante, ar fi fost îndreptăţită la plata cheltuielilor de judecată efectuate chiar şi în situaţia în care, după sesizarea instanţei, capetele sale de cerere principale ar fi rămas fără obiect, deoarece DGAMC, prin comportamentul său a pus societatea în situaţia de a sesiza instanţa de judecată şi de a efectua aceste cheltuieli.

Conform prevederilor art. 453 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Acestea se compun din taxa judiciară de timbru, onorarii avocaţiale şi alte cheltuieli efectuate în timpul procesului. La baza principiului ce rezultă din dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. stă culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii, precum şi unicitatea procesului civil, ce impune ca toate cheltuielile făcute în proces de partea care a câştigat să fie suportate de partea care a pierdut procesul.

În speţă, după introducerea acţiunii la instanţă şi efectuarea de către reclamantă de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi angajarea serviciilor unui apărător ales, pârâta recurentă DGAMC a emis o decizie prin care a soluţionat parţial favorabil cererea de dobânzi depusă de reclamantă, motiv pentru care s-a apreciat ca neîntemeiată excepţia lipsei de obiect a cererii principale.

Printr-un alt set de argumente, recurenta – reclamantă a învederat că, în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru, dovada achitării acesteia se găseşte, în original, la dosarul cauzei, motiv pentru care soluţia instanţei de fond este greşită având în vedere că nu i se poate reproşa societăţii că nu s-ar fi conformat acestei cerinţe.

În ceea ce priveşte cheltuielile avansate cu costurile onorariilor avocaţiale, recurenta a arătat că nu există nicio prevedere legală care să impună obligaţia de a se depune dovada cheltuielilor de judecată în original, acest aspect fiind întărit de prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva persoanelor juridice timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite şi de pct. 41 din Ordinul nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile de aprobare a Normelor Metodologice din 27 noiembrie 2008 de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile, care prevede că, pentru a putea fi înregistrate în contabilitate, operaţiunile economico - financiare trebuie să fie justificate cu documente originale.

Astfel, din dispoziţiile mai sus citate rezultă că orice persoană juridică se află în imposibilitate de a depune la instanţă exemplarele originale care dovedesc prestarea serviciilor juridice, având în vedere că, în ceea ce priveşte aceste documente, există, pe de-o parte, obligaţia arhivării şi, pe de alta parte, pentru a înregistra operaţiunile în contabilitate, trebuie ca acestea să fie justificate de documente originale.

Raportat la obligativitatea depunerii dovezilor certificate pentru conformitate cu originalul, recurenta a apreciat că, pe de-o parte, în ceea ce priveşte factura, aceasta este valabilă fără semnătură şi ştampilă, dacă conţine informaţiile minime obligatorii stabilite prin art. 155 alin. (19) din Codul fiscal, motiv pentru care factura transmisă via email este chiar originalul facturii emise de către societatea de avocatură, motiv pentru care aplicarea semnăturii şi a menţiunii "conform cu originalul" ar fi însemnat tocmai certificarea pentru conformitate a unui document care este deja originalul. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte ordinul de plată, prin care societatea a achitat suma din factură, recurenta a învederat că formalismul excesiv duce la o interpretare sau aplicare prea rigida a substanţei legii în condiţiile în care copia xerox a unei pagini scrise este fidelă în conţinut cu originalul, cu atât mai mult în contextul digitalizării informaţiei, astfel că norma prevăzută la art. 150 alin. (2) C. proc. civ. ar trebui considerată ca fiind supletivă, facultativă sau "de recomandare".

Totodată, recurenta – reclamantă a argumentat în sensul că art. 292 alin. (2) C. proc. civ. prevede o sancţiune specială, în sensul că: "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris". Aşadar, lipsa menţiunii "conform cu originalul" de pe copia unui înscris ar fi putut fi acoperită având în vedere că judecătorul pricinii trebuia să ceară înfăţişarea originalelor, potrivit art. 286 alin. (2) C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, recurenta – reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului recurentei – pârâte, ca nefondat, argumentând, în esenţă, în sensul că sentinţa atacată cuprinde o motivare clară şi coerentă, bazată pe analiza apărărilor părţilor şi a probatoriului administrat, relevând şi raţionamentul logico – juridic al judecătorului.

De asemenea, recurenta – reclamantă a mai arătat că pretinsa interpretare şi aplicare greşită a prevederilor de drept material este neîntemeiată, câtă vreme prima instanţă ar fi analizat, în opinia sa, corect prevederile art. 436 C. proc. civ., continuând judecata pentru suma de 5.817 RON.

4.2. În cauză a depus întâmpinare şi recurenta – pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de recurenta – reclamantă A. S.R.L., apreciind că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod corect prevederile art. 150 şi art. 452 C. proc. civ., câtă vreme la dosar nu au fost depuse, în original, cheltuielile de judecată şi înscrisurile depuse în copie nu erau conformate cu originalul.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 indice 1 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 ianuarie 2022, a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În privinţa recursului principal formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte reţine că un prim motiv de casare invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind, în accepţiunea titularului căii de atac, pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia EDO şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar celor afirmate de recurenta - pârâtă, Înalta Curte consideră că, în cauza pendinte, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât cerinţa existenţei unei motivări concise, care respectă standardele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită de sentinţa recurată, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, Înalta Curte arată că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind respectate prevederile art. 425 C. proc. civ. şi arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinţei pronunţate.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Se reţin a fi incidente şi argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza B. contra României): "În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurentei privind existenţa unei contradictorialităţi între argumentele expuse de judecătorul fondului, câtă vreme criticile antereferite privesc, în realitate, modul în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat prevederile legale în raport de situaţia de fapt incidentă cauzei, aspecte ce nu intră în categoria argumentelor ce pot fi calificate drept motivare contradictorie. O motivare contradictorie ar fi fost cea în care, spre exemplu, în privinţa aceleiaşi ipoteze s-ar fi afirmat, mai întâi, întrunirea condiţiilor reţinerii rămânerii fără obiect a cauzei, iar apoi, în alt paragraf, s-ar fi reţinut contrariul, or, în cauza pendinte, nu este incidentă o astfel de situaţie, câtă vreme instanţa a analizat dacă actele de recunoaştere a pretenţiilor reclamantei au aptitudinea de a genera sau nu rămânerea fără obiect a cauzei. Verificarea caracterului corect sau incorect al analizei antereferite nu intră, însă, în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aşa încât astfel de critici vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, neputând fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care sunt nefondate susţinerile recurentei - pârâte subsumate acestui caz de casare.

Pe de altă parte, în condiţiile în care recurenta – reclamantă a emis, anterior pronunţării sentinţei civile nr. 167 din 23 septembrie 2021, decizia de restituire nr. 29173/29.07.2021, Procesul-verbal nr. x/29.07.2021 privind calculul dobânzilor acordate contribuabilului şi Nota nr. x/02.08.2021 privind restituirea sumei, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva atât a motivului de casare prevăzut pct. 8, dar şi a celui reglementat de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta - pârâtă este fondat, instanţa de fond făcând aplicarea greşită a normelor de drept material şi procedural în cauză.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală ("Codul de procedură fiscală") prin noţiunea de "act administrativ fiscal" se înţelege actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat.

Potrivit art. 1 pct. 22 şi art. 2 din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 967/2017 pentru aprobarea modelelor unor formulare utilizate în domeniul colectării creanţelor fiscale, emise şi tipărite prin intermediul unităţii de imprimare rapidă şi a anexei nr. 22 la acesta, decizia de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget se emite în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru punerea în aplicare inclusiv a prevederilor art. 182 Codul de procedură fiscală.

În raport de aceste aspecte se constată, contrar celor învederate de prima instanţă, că decizia de restituire are natura juridică a unui act administrativ fiscal ce produce efecte de la data comunicării potrivit art. 47 Codul de procedură fiscală şi are caracter executoriu.

Dintr-o altă perspectivă se reţine că din cuprinsul deciziei de restituire nr. 29173/29.07.2021 rezultă că la baza emiterii acesteia a stat Procesul-verbal nr. x/29.07.2021 privind calculul dobânzilor acordate contribuabilului, emis în temeiul art. 182 alin. (2) Codul de procedură fiscală, iar în cuprinsul acestuia s-a reţinut că recurenta – reclamantă A. S.R.L. este îndreptăţită la dobânzi în cuantum de 3.072.726 RON, solicitate prin cererea de acordare a dobânzilor nr. x/09.11.2020, ca urmare a restituirii sumei achitate de societate în mod nejustificat în baza deciziei de impunere nr. x/8.04.2016, ce a fost desfiinţată definitiv.

De asemenea, din documentele existente pe suportul optic – DVD- depus la dosar de recurenta – pârâtă, constând în Decizia privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. 29182/02.08.2021 pentru suma de 132 RON, Nota nr. x/02.08.2021 privind restituirea sumei de 3.072.596 RON şi fişele sintetice ce atestă plata din data de 03.08.2021, rezultă că suma de 3.072.728 RON a fost achitată reclamantei A. S.R.L. cu titlu de dobânzi de întârziere.

Or, cum prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat recunoaşterea dreptului recurentei – reclamante de a beneficia de antereferitele dobânzi şi obligarea pârâtei la achitarea efectivă a acestora, emiterea deciziei de restituire nr. 29173/29.07.2021 şi achitarea sumei de 3.072.728 RON în maniera descrisă mai sus, anterior pronunţării hotărârii pe fondul cauzei, afectează legalitatea sentinţei recurate şi pune problema subzistenţei obiectului cererii de chemare în judecată în limita sumei de 3.072.728 RON, pentru care pretenţiile reclamantei au fost admise, având în vedere că, la acel moment, era deja satisfăcută pretenţia acesteia.

Nu se poate reţine incidenţa, în cauză, a prevederilor art. 436 C. proc. civ., câtă vreme, prin întâmpinarea depusă în etapa de judecată a fondului, recurenta – pârâtă nu a achiesat la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ci a solicitat respingerea acesteia ca rămasă fără obiect.

Faptul că actele emise de recurenta – pârâtă au vizat doar parte din suma solicitată de reclamantă nu justifică o continuare a judecăţii pentru suma de 3.072.728 RON, întrucât, în condiţiile stingerii prin plată a acesteia anterior pronunţării sentinţei, în limita acestei sume pentru care cererea a fost admisă, soluţia fiind recurată, obiectul cauzei nu mai subzistă (neputându-se dispune, după cum eronat a procedat prima instanţă, obligarea pârâtei la plata unei sume ce era deja recunoscută prin act administrativ şi achitată).

Astfel, Înalta Curte aminteşte că, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenţii, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării cauzei în prima instanţă, dar şi în căile de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că, deşi condiţia existenţei obiectului acţiunii pentru suma de 3.072.728 RON, a fost îndeplinită la data promovării acţiunii, ulterior, în condiţiile descrise mai sus, pretenţia reclamantei a fost satisfăcută astfel că obiectul cererii nu mai subzistă în privinţa acestei sume, iar soluţia corectă presupunea respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind rămasă fără obiect (pentru suma de 3.072.728 RON).

Cât priveşte suma de 5.817 RON, reprezentând diferenţa dintre cea de 3.078.545 RON, solicitată prin cererea de chemare în judecată, şi cea de 3.072.728 RON, stabilită şi achitată în condiţiile descrise mai sus, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa civilă nr. 167 din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a apreciat, în fila x a sentinţei, că aceste pretenţii ale reclamantei nu sunt fondate. Antereferitele dezlegări ale primei instanţe nu au fost atacate cu recurs de niciuna dintre părţile litigante, motiv pentru care, în privinţa lor, sentinţa civilă nr. 167 din 23 septembrie 2021 a intrat în puterea lucrului judecat, urmând a fi menţinute de instanţa de recurs, fără a se putea realiza niciun fel de analiză asupra acestora.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile subsumate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, analizând şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. şi întemeiat, de aceasta, tot pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl găseşte, de asemenea, fondat, în contextul în care este greşită interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor art. 452-454, coroborate cu art. 150 C. proc. civ.

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.: Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, pârâtul fiind în culpă (procesuală) atât când cererea reclamantului este admisă în tot sau în parte, dar şi atunci când îşi execută obligaţiile pe parcursul procesului şi cererea reclamantului (întemeiată) este respinsă ca rămasă fără obiect.

Astfel, trebuie realizată o departajare a ipostazei "lipsei de obiect" a cererii de chemare în judecata, de cea a "rămânerii fără obiect" a acesteia, întrucât între cele două nu există identitate. Lipsa de obiect a acţiunii vizează un viciu al cererii de chemare in judecata, ce, din punct de vedere temporal, este contemporan cu momentul învestirii instanţei, unde culpa pentru viciile cereri aparţine subiectului activ al procesului civil (i.e. reclamantul). Pe de altă parte, rămânerea fără obiect reprezintă un eveniment ulterior momentului învestirii instanţei, cu impact asupra unei cereri ce îndeplineşte condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 30 si urm. C. proc. civ. şi care poate fi (ca în cazul de faţă) generat de acte ce provin de la pârât, ipostază în care faptul generator este independent de voinţa reclamantului.

În ipoteza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, drept efect al îndeplinirii de către pârât, cu întârziere, pe parcursul procesului, a obligaţiilor pentru executarea cărora recurentul a recurs la forţa de coerciţie exercitată prin intermediul instanţelor de judecată, nu poate fi reţinută teza unei lipse de culpă procesuală a pârâtului, în contextul în care demersul judiciar a fost generat tocmai de conduita acestuia, iar cererea reclamantului nu a fost respinsă ca neîntemeiată.

De asemenea, după cum s-a reţinut şi în pct. 24 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 463 din 28 iunie 2016: "Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului."

Aplicând astfel de aspecte teoretice elementelor concrete ale cauzei de faţă, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta - reclamantă la data de 28 iunie 2021. Decizia de restituire nr. 29173/29.07.2021 şi achitarea sumei de 3.072.728 RON au fost realizate după acest moment, context în care litigiul a implicat cheltuieli de judecată pentru partea reclamantă, constând atât în taxă judiciară de timbru în cuantum de 400 RON, achitată potrivit chitanţei aflate la dosarul instanţei de fond, dar şi în onorariul avocaţial, în sumă de 17.539,77 RON, achitat de reclamantă potrivit dovezilor aflate la dosarul instanţei de fond.

După cum corect a stabilit prima instanţă, în cauză nu se poate reţine nici teza exonerării pârâtei de la plata acestor cheltuieli, în temeiul art. 454 C. proc. civ., câtă vreme, conform art. 77 alin. (1) – (3) Codul de procedură fiscală, recurenta – pârâtă era, anterior pornirii procesului, de drept în întârziere cu privire la acordarea şi achitarea sumei de 3.072.728 RON.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută teza unei lipse a culpei procesuale a pârâtei sau inexistenţa cheltuielilor de judecată, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a realizat o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Cât priveşte chestiunea dovezii existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată, Înalta Curte observă că dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 400 RON a fost depună la dosar, în original.

Totodată, depunerea, la dosar, prin poştă electronică, a copiei documentelor contabile (factura şi ordinul de plată), ce fac dovada achitării onorariului de avocat, reprezintă, în contextul interpretării coroborate a art. 452 şi art. 150 C. proc. civ., o dovadă suficientă în vederea probării antereferitului aspect (existenţa şi întinderea acestor cheltuieli). Contrar celor arătate de prima instanţă, instanţa de control judiciar observă că prevederile art. 150 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează depunerea copiilor certificate de parte pentru conformitate cu originalul, nu reglementează sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris în ipoteza lipsei acestei menţiuni, iar prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. reglementează această sancţiune, însă doar în ipoteza în care, dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus nu are asupra sa originalul, pentru ca, la cerere, să îl prezinte instanţei. Astfel, extinderea sancţiunii neluării în seamă şi în privinţa ipotezei depunerii copiilor necertificate nu are suport legal, fiind eronat aplicată de prima instanţă.

În concluzie, recurenta – reclamantă este îndreptăţită la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 400 RON, achitată în fond, precum şi în onorariu de avocat, pe care, însă, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte îl va reduce la suma de 5000 RON, apreciind că cererea reclamantei de acordare a onorariului de avocat în cuantumul de 17.539,77 RON, este, în raport de circumstanţele cauzei, precum şi de gradul de complexitate a demersului dedus analizei, vădit disproporţionată.

În considerarea tuturor aspectelor arătate mai sus, fiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul principal declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa în parte sentinţa civilă nr. 167 din 23 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti– secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi, rejudecând, va admite excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată în privinţa sumei de 3.072.728 RON şi va respinge cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în privinţa acestei sume, ca rămasă fără obiect, menţinând soluţia pronunţată în privinţa restului pretenţiilor formulate de reclamanta A. S.R.L. prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, va obliga pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 5400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse în fond.

Cât priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta - reclamantă A. S.R.L. în recurs, instanţa de control judiciar o va respinge, reţinând, în primul rând, că în ceea ce priveşte onorariul de avocat nu au fost neîndeplinite, în calea de atac, condiţiile impuse de art. 452 C. proc. civ., mai precis nu au fost depuse, până la data închiderii dezbaterilor, dovezile existenţei şi întinderii acestor cheltuieli.

De asemenea, se reţine că, în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru aferentă recursului declarat de recurenta - reclamantă, prin Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020, Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 raportat la art. 35 alin. (2), art. 9 şi art. 34 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac atunci când acestea vizează soluţiile pronunţate de instanţele anterioare asupra cererii accesorii formulate în proces de părţi, de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pe cale de consecinţă, recurenta – reclamantă, ce a formulat recurs incident doar în privinţa soluţiei date de prima instanţă cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, nu avea obligaţia de a achita taxă judiciară de timbru în calea de atac. Faptul că recurenta – reclamantă, prin propria manifestare de voinţă, a plătit suma de 200 RON cu titlu de taxă de timbru, conform dovezii de la dosarul de recurs, nu poate genera o obligaţie, în sarcina recurentei – pârâte, de a achita această cheltuială, alta fiind calea procedurală pe care recurenta – reclamantă o poate urma în vederea recuperării acestei sume.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 167 din 23 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti– secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată în privinţa sumei de 3.072.728 RON.

Respinge cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în privinţa sumei de 3.072.728 RON, ca rămasă fără obiect.

Menţine soluţia pronunţată în privinţa restului pretenţiilor formulate de reclamanta A. S.R.L. prin cererea de chemare în judecată.

Obligă pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 5400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse în fond.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.