Forestry certificate revocation for third-party illegal cutting: scope of operator liability under Forestry Code and suspension deadline

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea depusă la data de 5 mai 2021 iniţial pe rolul Tribunalului Maramureş – secţia a II-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, să se dispună, de îndată, în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) teza ultima din Legea nr. 554/2004, suspendarea efectelor ordinului de retragere a Certificatului de atestare seria x nr. x 79/117.12.2020, precum şi anularea acestui ordin, cu obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 934 din data de 9 iunie 2021, Tribunalului Maramureş a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. La data de 17.08.2021 reclamanta A. S.R.L. a depus precizări, solicitând introducerea în cauză şi citarea, alături de pârâta Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, şi a Gărzii Forestiere Cluj. Sub aspectul cererilor deduse judecăţii, reclamanta a precizat şi completat acţiunea, în sensul de a se dispune astfel:

1. pct. 1 din acţiune: suspendarea executării măsurii de retragere a certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020, dispusă prin art. 3 din Hotărârea nr. 3 din 25 martie 2021, respectiv poz. 1 din Anexa nr. 3 la această hotărâre, emisă de pârâta Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea actului administrativ,

2. pct. 2 din acţiune: Anularea în parte a art. 3 din Hotărârea nr. 3 din 25 martie 2021, respectiv poz. 1 din Anexa nr. 3 la această hotărâre emisă de pârâta Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, cu privire la retragerea certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020 emis reclamantei A. S.R.L.

3. constatarea nelegalităţii Raportului nr. x/22.02.2021 emis de Garda Forestieră Cluj, prin care s-a propus retragerea certificatului de atestare.

2. Soluţiile instanţei de fond

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 256 din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Cluj– secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. faţă de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesual pasivă.

De asemenea, instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii completării de acţiune din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată realizate prin actul intitulat precizări din data de 17.08.2021 şi a respins cererea de chemare în judecată completată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră şi Garda Forestieră Cluj, ca urmare a admiterii excepţiei sus indicate şi ca nefondată.

2.2. Prin încheierea din 12 noiembrie 2021, Curtea de Apel Cluj– secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta A. S.R.L.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva hotărârilor judecătoreşti indicate în punctul I.2 de mai sus a declarat recursuri reclamanta A. S.R.L.

3.1. Prin recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 256 din data de 21.10.2021, recurenta - reclamantă a solicitat casarea în parte a acesteia, prin reţinerea incidenţei temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în principal în sensul respingerii excepţiei tardivităţii completării de acţiune din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, realizată prin actul intitulat precizări din data de 17.08.2021 şi în cel al admiterii acţiunii precizate şi, cu consecinţa constatării nelegalităţii Raportului nr. x/22.02.2021 emis de Garda Forestieră Cluj, prin care s-a propus retragerea certificatului de atestare şi al anulării în parte a art. 3 din Hotărârea nr. 3 din 25 martie 2021, respectiv poz. 1 din Anexa nr. 3 la această hotărâre emisă de pârâta Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, cu privire la retragerea certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020 emis reclamantei.

În subsidiar, recurenta a solicitat repunerea sa în termenul de recurs cu privire la cererea de suspendare şi admiterea recursului în sensul suspendării executării măsurii de retragere a certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020, dispusă prin art. 3 din Hotărârea nr. 3 din 25 martie 2021, respectiv poz. 1 din Anexa nr. 3 la această hotărâre emisă de pârâta Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea actului administrativ.

De asemenea, reclamanta a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În susţinerea căii de atac, recurenta a arătat, print-un prim set de argumente, în esenţă, că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 12 indice 1 din Legea nr. 76/2012 cu referire la art. 200 alin. (2) şi art. 201 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., atunci când a considerat că primul termen de judecată ar fi fost cel anterior declinării competenţei judecării cauzei de Tribunalul Maramureş în favoarea Curţii de Apel Cluj, respectiv termenul din 09.06.2021. În opinia recurentei la această dată procedura de regularizare nu putea fi considerată drept parcursă şi primul termen de judecată nu putea fi apreciat ca fiind fixat, motiv pentru care termenul în discuţie nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 201 alin. (4) C. proc. civ. spre a fi considerat primul termen de judecată.

Recurenta a argumentat în sensul că, în raport de prevederile art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, citarea tuturor părţilor a fost realizată doar pentru termenul din 07.10.2021 iar precizările din data de 17.08.2021 au fost formulate anterior primului termen de judecată.

Printr-un alt set de critici, recurenta a învederat că instanţa de fond a calificat greşit, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precizările reclamantei din data de 17.08.2021 drept modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, furnizând, în acest sens, inclusiv o motivare contradictorie, ce ar atrage incidenţa temeiului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta a arătat că temeiurile de drept avute în vedere prin precizările din 17.08.2021 nu justifică o calificare a acesteia drept cerere completatoare, conform art. 204 C. proc. civ., ci doar o precizare expresă a ceea ce iniţial s-a solicitat prin acţiune.

A mai susţinut recurenta incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi prin raportare la art. 21 lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018, art. 1 art. 9 alin. (2) şi art. 15 din H.G nr. 743/2015 privind organizarea şi funcţionarea Gărzilor forestiere, a art. 62-64 şi art. 65 alin. (2) din Legea nr. 46/2008, dar şi a art. 17 şi 51 din Codul Silvic, apreciate de recurentă ca rămase neanalizate, precum şi la Ordinul Ministrului Mediului şi Pădurilor nr. 1540/2011 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului lemnos, care stabilesc condiţiile şi obligaţiile atrase de exploatarea autorizată.

Urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a arătat că prin sentinţă s-a stabilit nelegal efectul de opozabilitate faţă de reclamantă al Procesului-verbal nr. x/28.12.2020, câtă vreme, potrivit pct. 12 lit. g) din Anexa 1 a Legii 46/2008, acesta constituie un act administrativ care a dat naştere unui raport juridic cu un terţ, iar nu cu societatea reclamantă şi a devenit titlu executoriu exclusiv faţă de acest terţ şi temei al emiterii facturii de plată pe numele acestuia, plată care confirmă şi stingerea raportului juridic născut în baza acestui act administrativ încheiat la 28.12.2020 şi care nu poate produce efecte juridice faţă de reclamantă, în calitate de agent economic.

S-a mai arătat că procesul-verbal conţine constatări ale organului de control care nu confirmă acţiuni de exploatare ale reclamantei în parchetul autorizat la data controlului, control care legal s-a efectuat şi cu participarea acesteia, dar care reţine exclusiv acţiuni de tăiere ilegală în sarcina unui terţ,

A mai învederat recurenta că Raportul este nelegal întrucât a propus retragerea certificatului de atestare, în lipsa unui act de constatare a unor tăieri ilegale de arbori de către societatea reclamantă şi că dispoziţiile art. 62-64 din Codul silvic nu atrag răspunderea titularului autorizaţiei pentru faptelor terţilor, normele legale stabilind obligaţiile agentului economic atrase de exploatarea materialului lemnos în parchetul autorizat şi limitat la lemnul marcat, iar nu la lemnul nemarcat, aşa cum s-a reţinut Procesul-verbal nr. x/28.12.2020.

De asemenea, recurenta a argumentat şi în sensul că răspunderea titularului autorizaţiei este atrasă doar în condiţiile exploatării iar nu a neexploatării parchetului autorizat, aşa cum greşit ar fi fost extinsă aplicarea normelor legale prin sentinţă. În opinia sa inacţiunea de exploatare, pasivitatea agentului economic, nu este generatoare de prejudiciile specifice acţiunilor de tăieri ilegale de arbori.

A mai apreciat recurenta că au fost aplicate greşit prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 46/2008, întrucât organele silvice au constatat acţiuni de tăiere ilegală de arbori, prin procesul-verbal 831/28.12.2020, ce nu au fost atribuite reclamantei ci unui terţ, proprietarului fondului forestier, acţiune acestuia din urmă nu a fost autorizată şi excedă acţiunii de exploatare şi chiar inacţiunii de exploatare a materialului lemnos, aşa cum sunt acestea definite de art. 62 din Codul Silvic şi Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 1540/2011.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a arătat că, în raport de prevederile art. 17 şi art. 51 din Codul silvic, răspunderea nu-i poate fi atribuită, întrucât ci responsabilitatea revine proprietarului fondului forestier în a asigura să asigure să asigure paza şi integritatea fondului forestier.

În opinia recurentei, anterior începerii acţiunii de exploatare autorizată, nu poate fi reţinută răspunderea reclamantei pentru acţiunile ilicite de tăieri de arbor ce aparţin unor terţi, iar hotărârea de retragere a atestatului nu are suportul prevederilor art. 21 lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018.

De asemenea, recurenta a învederat că, la data emiterii actelor atacate nu erau îndeplinite condiţiile impuse de art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018, Hotărârea nr. 3 din 25 martie 2021, respectiv poz. 1 din Anexa nr. 3 la aceasta, fiind, în opinia recurentei, emisă în baza unei operaţiuni administrative premergătoare nelegală.

Totodată, recurenta a solicitat repunerea sa în termen cu privire la exercitarea recursului împotriva soluţiei date cererii de suspendare, în raport de prevederile art. 155, art. 158 şi art. 172 C. proc. civ., învederând, în esenţă, că, prin precizările din 17.08.2021, a comunicat instanţei schimbarea locului citării stabilit prin cererea de chemare în judecată, conform art. 158 C. proc. civ.

Schimbarea locului citării a fost comunicată şi pârâtelor în sensul art. 172 C. proc. civ., conform procedurilor de comunicare a precizărilor acţiunii existente la dosar şi realizate de instanţa de judecată ca urmare a măsurii dispuse prin încheierea din 09.09.2021, iar reclamanta nu a mai fost citată în cursul procesului, sentinţa nefiind comunicată societăţii la adresa sediului societăţii, indicat drept adresă de corespondenţă. De existenţa sentinţei, reclamanta ar fi luat la data de 09.11,2021, verificând situaţia dosarului la adresa: www.x.ro, dată la care a formulat şi o cerere întemeiată pe prevederile art. 442 alin. (1) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, recurenta a criticat şi soluţia dată de prima instanţă cererii de suspendare a actului administrativ atacat, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004. pentru suspendarea actului administrativ.

3.2. Prin recursul formulat împotriva încheierii din 12 noiembrie 2021, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta – reclamantă a solicitat casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii sale de îndreptare a erorii materiale, cu consecinţa corectării erorile materiale strecurate în încheierea din 07.10.2021 şi dispozitivul sentinţei nr. 256/21.10.2021, cu privire la adresa de corespondenţă a reclamantei, ca fiind Rona de Sus nr. 243 (nr. vechi 403) jud. Maramureş, indicată ca loc al citării acesteia conform prevederilor art. 172 C. proc. civ.

În susţinerea căii de atac exercitate, recurenta a evocat greşita aplicare a greşită a art. 172 C. proc. civ., arătând că, prin precizările din 17.08.2021 a comunicat instanţei şi schimbarea locului citării stabilit prin cererea de chemare în judecată, conform art. 158 C. proc. civ., calificare juridică ce se impunea a fi dată, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., atâta timp cât aceasta rezulta din menţiunea subliniată: "adresă de corespondentă".

A mai arătat recurenta că schimbarea locului citării a fost comunicată şi pârâtelor în sensul art. 172 C. proc. civ. pentru termenul din 07.10.2021, conform procedurilor de comunicare a precizărilor acţiunii existente la dosar, realizate de instanţa de judecată ca urmare a măsurii dispuse prin încheierea din 09.09.2021 de comunicare a acestor precizări.

În opinia recurentei, doar la termenul din 07.10.2021, cele două condiţii cerute de art. 172 C. proc. civ. privind schimbarea locului citării reclamantei, erau îndeplinite.

Totodată, recurenta a arătat că nu a mai fost citată în cursul procesului, după comunicarea schimbării locului citării, sentinţa nu a fost comunicată la adresa de corespondentă, aşa cum s-a comunicat instanţei, iar de existenţa erorii, reclamanta a luat la cunoştinţă la data de 09.11.2021, verificând situaţia dosarului pe portalul instanţei.

A mai argumentat recurenta că omisiunea instanţei de fond de a califica juridic conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ. precizările din 17.08.2021, inclusiv cu privire la schimbarea locului citării în sensul art. 172 C. proc. civ., ar reprezenta o eroare materială.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră a formulat întâmpinare prin care a invocat tardivitatea recursului formulat în privinţa soluţiei referitoare la suspendarea actului administrativ şi a solicitat respingerea cererii recurentei de repunere în termenul de exercitare a acestui recurs.

Totodată, intimata a solicitat respingerea, în rest, a recursului, ca nefondat, învederând, în esenţă, că raportul Gărzii Forestiere este act administrativ, că argumentele din recurs nu privesc hotărârea de retragere a autorizaţiei, precum şi că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 15 şi 15 din Legea nr. 554/2004, pentru suspendarea actului.

4.2. În cauză a formulat întâmpinare şi intimata – pârâtă Garda Forestieră Cluj, prin care a solicitat respingerea căii de atac promovate de reclamantă ca nefondată, susţinând, în esenţă, că actele administrative au fost emise în condiţii de legalitate, cu respectarea tuturor normelor impuse de legiuitor.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 indice 1 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 31 ianuarie 2022, a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

A. Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârile recurate, Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că soluţionarea atât a cererii recurentei – reclamante A. S.R.L. de repunere în termenul de formulare a recursului împotriva soluţiei pronunţate în cuprinsul sentinţei civile nr. 256 din 21 octombrie 2021 asupra cererii de suspendare, dar şi a recursului formulat de aceasta împotriva încheierii din 12 noiembrie 2021, presupun analiza aceloraşi chestiuni sau a unor chestiuni conexe. În raport de aceste aspecte, Înalta Curte, analizând grupat criticile şi apărările formulate de părţi în aceste privinţe, găseşte nefondate atât antereferita cerere a recurentei – reclamante de repunere în termenul de recurs, cât şi recursul declarat de recurenta – reclamantă împotriva încheierii din 12 noiembrie 2021, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de repunere în termenul de recurs, societatea A. S.R.L. a invocat, cu titlu de impedimente ce ar fi generat neexercitarea căii de atac în termen, faptul că, deşi, prin menţiunea "sediu şi adresă de corespondenţă" din înscrisul intitulat "Precizări", depus la data de 17.08.2021, ar fi indicat schimbarea locului citării, iar această precizare ar fi fost comunicată, de instanţă, restului părţilor litigante la data de 09.09.2021, reclamanta nu a mai fost citată în cursul procesului şi sentinţa nu i-a fost comunicată la sediul societăţii, conform precizărilor din 17.08.2021.

De asemenea, prin recursul formulat împotriva încheierii din 12 noiembrie 2021, în raport de aceeaşi chestiune a menţiunii "sediu şi adresă de corespondenţă" în cuprinsul înscrisului intitulat "Precizări", recurenta – reclamantă a invocat o greşită aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 22 alin. (4), art. 155, art. 158 şi art. 172 C. proc. civ.. Deşi aceste critici au fost subsumate de parte motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin ele, sunt invocate pretinse încălcări ale normelor de procedură, chestiuni ce intră, în realitate, în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Se mai impune a fi menţionat şi faptul că mecanismul repunerii în termen, pleacă de la premisa curgerii, în condiţii de legalitate, a unui termen procedural şi de la cea a existenţei unor impedimente obiective, independente de voinţa părţii, care au împiedicat-o pe aceasta să exercite, în termen, calea de atac. În acest sens sunt prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora: "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate."

Ceea ce se clamează, în cauză, cu titlu de impediment obiectiv, este o pretinsă culpă a instanţei de fond în a valorifica menţiunea "sediu şi adresă de corespondenţă" drept încunoştinţare de schimbare a locului citării, în sensul art. 172 C. proc. civ.

Din analiza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reclamanta a indicat, conform art. 194 lit. a) C. proc. civ., sediul său social, din Rona de Sus nr. 402. jud. Maramureş. Pe de altă parte, reclamanta şi-a exercitat, în sensul art. 158 C. proc. civ., şi dreptul alegerii locului citării, menţionând expres, drept sediu procesual ales, adresa din Satu Mare, şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură. Această manifestare de voinţă a activat mecanismul reglementat de teza a II-a a alin. (1) al art. 158 C. proc. civ., în sensul că, urmare exprimării sale, comunicarea nu se putea realiza decât la acea persoană (şi la acel sediu).

În ceea ce priveşte înscrisul intitulat "Precizări", depus la data de 17.08.2021, Înalta Curte, în acord cu aspectele statuate de prima instanţă în încheierea din data de 12 noiembrie 2021, apreciază că menţiunea "sediu şi adresă de corespondenţă" nu poate fi calificată drept manifestare de voinţă în sensul schimbării locului citării, conform art. 172 C. proc. civ., întrucât nu indică, în mod neechivoc, intenţia părţii de a renunţa la mecanismul reglementat de art. 158 C. proc. civ., ce presupunea comunicarea actelor de procedură la un anumit sediu şi către avocat (desemnat expres prin cererea de chemare în judecată, conform art. 158 C. proc. civ., drept persoană împuternicită cu primirea actelor de procedură şi la care instanţa era obligată să comunice aceste acte). Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantul nici nu a încunoştinţat părţile adverse despre o schimbare a locului citării, conform art. 172 C. proc. civ.

Faţă de aceste aspecte, nu se poate reţine că incumba judecătorului fondului, ca în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să dea sau să restabilească, în privinţa menţiunii referitoare la adresa de corespondenţă, calificarea juridică a acesteia.

În raport de aceste aspecte, în mod corect prima instanţă nu a valorificat menţiunea din înscrisul intitulat "Precizări", drept schimbare a locului citării şi a comunicat sentinţa civilă nr. 256 din 21 octombrie 2021 la sediul procesual ales indicat iniţial.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi reţinute impedimente obiective, independente de voinţa recurentei – reclamante, care să o fi împiedicat pe aceasta să exercite, în termen, calea de atac împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare, motiv pentru care, în temeiul art. 186 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea recurentei – reclamante de repunere în termenul de recurs.

Cât priveşte recursul formulat de reclamantă împotriva încheierii din 12 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine că mecanismul reglementat de art. 442 C. proc. civ. vizează erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale. Or, pentru considerentele expuse anterior, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, în încheierea de şedinţă din data de 07.10.2021 şi în sentinţa civilă nr. 256 din 21 octombrie 2021, nu s-a strecurat nicio eroare materială referitoare la adresa sediului la care urma a fi realizată procedura de comunicare cu reclamanta.

În concluzie, în privinţa încheierii din 12 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal nu se poate reţine incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu corecta aplicare a normelor de drept procedural, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva acestei încheieri, ca nefondat.

B. Examinând, cu prioritate, în privinţa recursului formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva soluţiei din cuprinsul sentinţei civile nr. 256 din 21 octombrie 2021 ce a vizat cererea de suspendare, termenul de formulare a căii de atac, Înalta Curte consideră întemeiată excepţia tardivităţii acestuia, invocată de intimata Comisia de Atestare a Operatorilor Economici, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare".

Conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "Dispoziţiile art. 14 alin. (2) - (7) se aplică în mod corespunzător", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)." Totodată, conform art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.: "Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută."

Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 256 din 21 octombrie 2021 a fost comunicată recurentei – reclamante la data de 25 octombrie 2021, conform dovezii de înmânare aflate la dosarului format pe rolul Curţii de Apel Cluj. Termenul de 5 zile, prevăzut de art. 14 alin. (4), coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, a început să curgă la acest moment şi s-a împlinit la data de 1 noiembrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (1) pct. 2, raportat la art. 183-184 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost, însă, depusă de recurenta – reclamantă la data de 10 noiembrie 2021, prin poştă electronică, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la fila a 13 a dosarului instanţei de recurs şi din lipsa, din dosarul cauzei, a oricărui alt material probator care să facă dovada unei alte date anterioare de comunicare sau depunere a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul a fost formulat în afara termenului de 5 zile prevăzut de lege, respectiv la data de 10 noiembrie 2021, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 1 noiembrie 2021. După cum rezultă din paragrafele anterioare, cererea de repunere în termen este nefondată.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 185 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii, invocată de intimata Comisia de Atestare a Operatorilor Economici şi va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare din cuprinsul sentinţei civile nr. 256 din 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

C. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârile recurate, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva soluţiei privind cererea de anulare a ordinului de retragere a Certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020 din cuprinsul sentinţei civile nr. 256 din 21 octombrie 2021 este nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă chestiune vizată de criticile formulate în recurs este, în esenţă, cea a parcurgerii sau neparcurgerii procedurii de regularizare şi de fixare a primului termen de judecată, în sensul art. 201 C. proc. civ., critici, subsumabile, în realitate, cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Recurenta afirmă, pe de o parte, că la data soluţionării excepţiei de necompetenţă materială, sau, pe de altă parte, anterior extinderii cadrului procesual, conform art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, procedura de regularizare nu poate fi considerată parcursă şi primul termen de judecată nu poate fi apreciat ca fiind fixat conform art. 201 C. proc. civ.

În raport de aceste aspecte, recurenta a argumentat că data de 9 iunie 2021, când a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 934 a Tribunalului Maramureş, prin care a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi s-a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, nu poate fi calificată drept primul termen de judecată la care face referire art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste argumente sunt nefondate, câtă vreme, din perspectiva finalizării procedurii de regularizare anterior soluţionării excepţiei necompetenţei materiale şi a fixării primului termen de judecată, relevante sunt prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. (forma normativă în vigoare la data învestirii instanţei de judecată).

Conform acestora: "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."

Din sus indicatul text normativ rezultă că procedura de soluţionare a excepţiei necompetenţei este plasată, temporal, ulterior finalizării procedurii de regularizare şi stabilirii primului termen de judecată, conform art. 201 C. proc. civ.

Mai mult, verificarea şi stabilirea competenţei se realizează de către instanţă la chiar primul termen de judecată, la care părţile sunt legal citate, astfel încât termenul din data de 9 iunie 2021, are natura primului termen de judecată fixat în condiţiile art. 201 C. proc. civ.

Tot din perspectiva parcurgerii/finalizării procedurii de regularizare şi a stabilirii primului termen de judecată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data învestirii instanţei): "Când raportul juridic dedus judecăţii o impune, instanţa de contencios administrativ va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului şi instanţa apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunţa în fond."

Din aceste prevederi legale rezultă că procedura de extindere a cadrului procesual presupune o dezbatere contradictorie, în sensul punerii chestiunii în discuţia părţilor, ceea ce, temporal, se poziţionează tot ulterior finalizării procedurii regularizării şi fixării primului termen de judecată. În acest sens sunt, de altfel, şi prevederile art. 78 alin. (3) C. proc. civ., cu care prevederile art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004 se completează, conform cărora: "Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe."

Se mai reţine că potrivit art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ.: "Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat ..."

Astfel, legiuitorul a reglementat expres că, relevantă pentru stabilirea momentului până la care reclamantul poate să îşi exercite dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, este doar legala citare a acestuia (iar nu şi a restului părţilor litigante) şi primul termen la care această citare este îndeplinită.

În raport de aceste aspecte, nu prezintă relevanţă, din perspectiva antereferitei chestiuni, aspectul extinderii cadrului procesual conform art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme, în privinţa momentului până la care cererea de chemare în judecată putea fi modificată, relevant este exclusiv faptul că, la data de 9 iunie 2021 procedura de citare a reclamantului a fost legal îndeplinită, aspect necontestat de acesta.

Pe cale de consecinţă, în mod legal prima instanţă a stabilit că cererea de chemare în judecată putea fi modificată, în esenţă, doar până la data de 9 iunie 2021 (a pronunţării sentinţei civile nr. 934, prin care a fost admisă excepţia necompetenţei materiale).

Printr-un alt set de argumente, recurenta - reclamantă a criticat modul în care instanţa de fond a determinat natura înscrisul intitulat "Precizări", depus la data de 17.08.2021, susţinând, pe de o parte, că soluţia ar cuprinde o motivare contradictorie (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), iar, pe de altă parte că instanţa ar fi aplicat eronat art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Deşi aplicarea greşită a acestui text normativ a fost subsumată de recurentă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, ca şi în precedent, că argumentele evocate vizează pretinse încălcări ale normelor de procedură, ce intră în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Răspunzând criticilor prin care se evocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le găseşte nefondate, întrucât, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a stabilit, în realitate o natură mixtă a înscrisul intitulat "Precizări".

Pe de o parte a apreciat că acesta are natura unei cereri de precizare expresă a ceea ce implicit s-a solicitat şi în cererea de chemare în judecată, în ceea ce priveşte solicitarea expresă de constatare a nelegalităţii Raportului de control nr. x/2021, emis de Garda Forestieră Cluj, întrucât şi în acţiunea iniţială s-a contestat împrejurarea că tăierea ilegală a arborilor ar fi imputabilă reclamantei, ceea ce pune în discuţie şi legalitatea actelor premergătoare hotărârii de retragere a certificatului de atestare a dreptului de exploatare forestieră.

Pe de altă parte, a apreciat că aspectele privind caracterul de titlu executoriu al actului de constatare faţă de terţi, nu şi faţa de reclamantă, lipsa unui act de constatare a tăierilor de arbori emis în raport de reclamantă, emiterea propunerii de retragere în lipsa dovezii că reclamanta este cea care a procedat la tăierea ilegală de arbori, neîndeplinirea ipotezei legale de retragere a certificatului, întrucât nu începuse exploatarea, şi, practic, lipsa unui act prin care să se constate, concomitent, că există tăieri ilegale de arbori, într-un parchet autorizat spre exploatare şi în care operatorul autorizat execută lucrări de exploatare efectiv, reprezintă aspectele invocate pentru prima oară în înscrisul intitulat "Precizări" şi au natura juridică a unei modificări a cauzei cererii de chemare în judecată, realizată în mod tardiv, ulterior primului termen de judecată în sensul art. 204 C. proc. civ.

În raport de aceste aspecte nu se poate reţine caracterul contradictoriu al argumentelor evocate de prima instanţă, câtă vreme cele două calificări privesc aspecte diferite invocate prin precizări. De asemenea, nici faptul că instanţa de fond, după ce a reţinut tardivitatea precizărilor în privinţa argumentelor calificate drept modificare a cauzei acţiunii, a analizat argumente ce priveau aceste chestiuni, nu poate fi calificată drept motivare contradictorie, întrucât această analiză a fost realizată de instanţă cu titlu subsidiar, drept motivare alternativă soluţiei reţinerii acestora drept tardiv formulate.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate şi corespunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. este îndeplinită în cauză, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum sunt ele ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, nu se poate reţine nici o greşită aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., câtă vreme fiecare chestiune calificată drept modificare a cauzei acţiunii vizează evocarea, de către reclamantă, a unui motiv de pretinsă nelegalitate a actului atacat, ce are vocaţia virtuală ca, în mod individual, în măsura în care ar fi găsit întemeiat, să genereze anularea actului. Or, cum aceste argumente nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată depusă la data de 05.06.2021, ele reprezintă, în raport de prevederile art. 204, coroborate cu art. 194 C. proc. civ., modificări ale acţiunii iniţiale, după cum corect a stabilit şi instanţa de fond, chiar dacă, prin acestea, se urmăreşte aceeaşi finalitate, mai precis anularea actului.

În concluzie, sunt nefondate şi aceste critici aduse de recurentă sentinţei atacate, neputându-se reţine greşita aplicare, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., de către instanţa de fond a normelor procedurale ce privesc calificarea cererilor deduse judecăţii.

Cât priveşte criticile recurentei – reclamante ce vizează, din perspectiva fondului cauzei, soluţia pronunţată asupra cererii de anulare a ordinului/hotărârii de retragere a Certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020 şi a actelor premergătoare, din cuprinsul sentinţei civile nr. 256 din 21 octombrie 2021, ce au fost subsumate de parte cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le găseşte, de asemenea, nefondate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine, contrar aspectelor evocate de intimata Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră prin întâmpinare, că natura juridică a Raportului de control nr. x/2021, emis de Garda Forestieră Cluj, stabilită prin sentinţa civilă nr. 256 din 21 octombrie 2021, de act premergător hotărârii de retragere a certificatului de atestare, nu a fost criticată de recurenta - reclamantă prin calea de atac exercitată, iar intimata – pârâtă nu a formulat recurs incident, motiv pentru care o atare chestiune nu poate fi analizată în recurs.

Din succesiunea actelor relevante soluţionării cauzei, Înalta Curte reţine că recurentei – reclamante i-a fost emis, de către Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, Certificatul de atestare/reatestare seria x nr. x/17.12.2020 .

Se mai reţine că, în partida nr. x, constituită în UP IV Ronişoara, ua 3B, 3E, 2B, ocol silvic 8 Vad, O.S. Sighetu Marmaţiei, fond forestier proprietate a B., recurenta - reclamanta a fost autorizată să exploateze, începând cu data de 18.09.2020, conform autorizaţiei de exploatare nr. x (aspect confirmat de reclamantă în cererea de chemare în judecată).

Prin procesul – verbal de constatare nr. x/28.12.2020, Garda Forestiera Maramureş a constatat tăierea ilegală, în această partidă, a 14 arbori cu un volum de 5,923 mc arbori. Procesul-verbal a fost încheiat şi în prezenta reprezentantului recurentei – reclamante (A.).

Având în vedere constatările la faţa locului, reţinute prin antereferitul proces-verbal şi în raport de faptul că valoarea volumului de arbori depăşeşte de cinci ori preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, prin Raportul de control nr. x/22.02.2021, s-a propus retragerea certificatului de atestare în activitatea de exploatări forestiere pentru operatorul economic A. S.R.L., conform prevederilor OM nr. 485/2020 şi art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul ministrului apelor şi pădurilor nr. 1106/2018.

Prin art. 3 al Hotărârii nr. 3 din 25 martie 2021 emise de Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, coroborat cu poz. 1 din Anexa nr. 3 la această hotărâre, s-a dispus retragerea Certificatului de atestare/reatestare seria x nr. x/17.12.2020 emis recurentei – reclamante.

Întrucât în paragrafele anterioare instanţa de control judiciar a confirmat soluţia Curţii de Apel Cluj de respingere ca tardivă a cererii completatoare a acţiunii în contencios administrativ, Înalta Curte va analiza criticile aduse prin recurs exclusiv prin raportare la chestiunile clamate prin cererea de chemare în judecată iniţială.

Prin aceasta, reclamanta a invocat constatări eronate reţinute în Raportul de control nr. x/22.02.2021 ("Raportul") şi faptul că nu în sarcina sa ar fi fost reţinută o activitate culpabilă, intenţionată sau neintenţionată, constatată la data de 17.12.2020. De asemenea, s-a mai arătat că lucrarea în urma căreia a fost creat prejudiciul constatat a aparţinut altei persoane şi prejudiciul în valoare de 4367,98 RON a fost achitat către Ocolul Silvic Sighet.

Dintr-o primă perspectivă, se constată că valoarea arborilor tăiaţi ilegal, nejustificaţi şi valoarea funcţiilor pădurii nerealizate conform art. 105 alin. (2) indice 2 lit. c) din Legea nr. 46/2008, modificată şi completată cu Legea nr. 175/2017, în cuantum de 3670,56 RON fără TVA şi 4367,97 RON cu TVA, nu a fost contestată de recurenta - reclamantă.

Cât priveşte situaţia de fapt indicată în Raport, Înalta Curte observă că acesta a fost stabilită prin raportare la aspectele constatate prin Procesul-verbal nr. x/28.12.2020 (indicat în raport ca având nr. 831).

Procesul-verbal în discuţie a avut, conform art. 12 din Anexa 1 a Legii nr. 46/2008, un dublu rol. Pe de o parte, pe cel de act constatator al unei stări de fapt, iar, pe de altă parte, pe cel de stabilire a pagubelor şi/sau daunelor aduse pădurii, precum şi a propunerilor de recuperare, în acest sens fiind realizată o evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, conform O.U.G. nr. 85/2006.

Deşi procesul-verbal devine titlu executoriu, după comunicare şi necontestarea acestuia în termen de 15 zile, conform în tezei finale a art. 12 din Anexa 1 a Legii nr. 46/2008, un astfel de efect poate să vizeze doar ceea ce poate fi pus în executare, iar nu şi rolul constatator al procesului-verbal.

Prin Raport a fost valorificat doar rolul constatator al procesului-verbal, şi nu cel privind stabilirea pagubelor produse vegetaţiei.

Din această perspectivă se reţine că valoarea prejudiciului stabilită prin Raport a avut un alt temei legal (Legea nr. 46/2008, modificată şi completată cu Legea nr. 175/2017), decât cel stabilit prin procesul-verbal (O.U.G. nr. 85/2006), fiind determinată o altă valoare (3670,56 RON fără TVA faţă de 2447,04 RON fără TVA).

Mai precis, ceea ce s-a valorificat, în considerarea prevederilor art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul ministrului apelor şi pădurilor nr. 1106/2018, în Raport a fost doar chestiunea punctuală a constatării tăierilor ilegale în partida nr. x, în care recurenta – reclamantă a fost autorizată să exploateze începând cu data de 18.09.2020, şi datele referitoare la volumul tăierilor (14 arbori cu un volum de 5,923 mc arbori).

Pe cale de consecinţă, nu prezintă relevanţă pentru cauza pendinte dacă Procesul de constatare nr. 731/28.12.2020 are caracter de titlu executoriu din perspectiva pagubelor produse vegetaţiei (conform O.U.G. nr. 85/2006) şi nici identitatea debitorului faţă de care s-ar fi născut raportul juridic al obligaţiei de acoperire a acestui prejudiciu, câtă vreme aceste aspecte nu sunt în măsură să înlăture caracterul opozabil faţă de recurenta – reclamantă al constatărilor referitoare la situaţia de fapt indicată în procesul – verbal, la semnarea căruia a participat, de altfel, şi reprezentantul recurentei – reclamante, fără a formula obiecţiuni.

De asemenea, constatările din acest proces-verbal, referitoare la situaţia de fapt, nu au fost contestate de recurenta - reclamantă, conform procedurii relevante în materie, astfel încât au dobândit caracter definitiv, fiind, după cum corect a reţinut şi prima instanţă, opozabile recurentei – reclamante.

Argumentele recurentei – reclamante referitoare la prevederile art. 62-64 din Codul silvic, din perspectiva exploatării materialului lemnos în limita lemnului marcat, iar nu a celui nemarcat, reprezintă chestiuni noi, ce nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată (precizată în limitele stabilite de instanţa de fond), motiv pentru care, faţă de rolul căii de atac pendinte, nu pot fi valorificate pentru prima dată în recurs. În aceeaşi situaţie se găseşte şi invocarea, prin recurs, a unui greşite aplicări a prevederilor art. 1 art. 9 alin. (2) şi art. 15 din H.G nr. 743/2015, ce vizează, în esenţă, activitatea şi atribuţiile Gărzii Forestiere.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a susţinut că procesul-verbal ar conţine constatări ale organului de control care nu confirmă acţiuni de exploatare ale reclamantei, la data controlului, în parchetul autorizat, iar acest aspect ar înlătura, în opinia sa, incidenţa art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul ministrului apelor şi pădurilor nr. 1106/2018.

Contrar celor evocate de recurentă, Înalta Curte reţine că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018, dar şi pe cele ale art. 62 şi art. 65 alin. (2) din Codul silvic, neputând fi reţinută delimitarea propusă de recurenta-reclamantă între ipoteza exploatării autorizate şi cea a exploatării propriu – zise, în fapt, în sensul de începere a acţiunii de exploatare.

Prevederile art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018 (forma normativă în vigoare la data emiterii Raportului) sunt în următorul sens: "Certificatele de atestare/reatestare emise se retrag, după caz, de către Comisie în una dintre următoarele situaţii: (i) dacă sunt constatate (...) tăieri ilegale în parchete autorizate spre exploatare, a căror valoare depăşeşte de cinci ori preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior; sancţiunea se aplică operatorului economic care execută lucrările de exploatare a masei lemnoase, consemnate într-un raport de control aprobat de conducătorul entităţii din care face parte agentul constatator, prin care se propune retragerea certificatului de atestare."

În sus indicatul text normativ, legiuitorul a făcut trimitere la "în parchete autorizate spre exploatare", iar nu la parchete efectiv exploatate.

Cât priveşte menţiunea "operatorului economic care execută lucrările de exploatare a masei lemnoase", din teza a doua a art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018, Înalta Curte apreciază că aceasta trebuie interpretată prin coroborare cu întregul text al prevederii normative din care face parte.

Or, atâta vreme cât art. 21 alin. (1) din Ordinul nr. 1106/2018 se referă la retragerea certificatului de atestare/reatestare, sancţiunea nu poate să vizeze decât un titular al unui astfel de certificat.

De asemenea, cât timp textul priveşte tăieri ilegale într-un parchet autorizat, retragerea certificatului poate viza doar pe titularul atestării pentru activitatea de exploatare forestieră în respectivul parchet.

Nu se poate reţine nici că sancţiunea ar viza doar operatorul economic care execută, în mod efectiv, la data constatării tăierilor, activitatea de exploatare a parchetului sau pe cel care a început acţiunile de exploatare, iar nu şi pe cel ce este autorizat să exploateze, dar nu a început aceste acţiuni, întrucât prevederile art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018 trebuie coroborate, după cum corect a procedat prima instanţă, cu cele ale art. 65 alin. (2) din Codul silvic.

Conform acestuia: "Titularii autorizaţiilor de exploatare răspund pe toată durata exploatării pentru prejudiciile produse în cuprinsul parchetului şi drumurilor auto forestiere pe care circulă."

Prevederile art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018 reglementează, în esenţă, o sancţiune aplicabilă în ipoteza producerii prejudiciilor vizate de art. 65 alin. (2) din Codul silvic.

Art. 65 alin. (2) din Codul silvic nu distinge, însă, între exploatare propriu - zisă şi exploatare autorizată, cum propune recurenta - reclamantă, motiv pentru care noţiunea de "toată durata exploatării" din acesta trebuie interpretată ca referindu-se la întreaga perioadă în care partea avea vocaţia/posibilitatea de a exploata unitatea de parchet, iar nu la perioada în care aceasta, prin voinţa sa unilaterală, a exercitat, în concret exploatarea.

Se mai reţine că potrivit prevederilor art. 62 alin. (1) din Codul silvic: "Exploatarea masei lemnoase se face după obţinerea autorizaţiei de exploatare şi predarea parchetului, cu respectarea regulilor silvice şi în conformitate cu instrucţiunile privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport ale materialului lemnos, aprobate prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură. În zonele de deal şi de munte se dă prioritate tehnologiilor bazate pe funiculare."

Conform alin. (2) al aceluiaşi text normativ: "Exploatarea masei lemnoase se face doar de operatori economici atestaţi de către comisia de atestare, care funcţionează în cadrul asociaţiei patronale şi profesionale din domeniul forestier recunoscută la nivel naţional". În acest sens sunt şi prevederile art. 4 din Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 1540/2011.

În acest context, durata exploatării debutează cu data obţinerii autorizaţiei de exploatare (în cazul de faţă data de 18.09.2020, a emiterii a autorizaţiei de exploatare nr. x pentru unitatea de parchet în discuţie), iar la această dată debutează şi răspunderea recurentei – reclamante, în sensul art. 65 alin. (2) din Codul silvic, ce nu este condiţionată de o exploatare propriu - zisă a parchetului.

Printr-un alt set de critici recurenta a învederat că, atâta timp cât fapta de tăiere ilegală a fost săvârşită de un terţ, iar nu de ea, nu îi incumbă răspunderea reglementată de art. 65 alin. (2) din Codul silvic. Înalta Curte nu poate valorifica aceste argumente, întrucât textul antereferit reglementează răspunderea titularilor autorizaţiilor de exploatare pentru prejudicii, fără distincţie în funcţie de autorul faptei prejudiciabile.

A mai argumentat recurenta şi în sensul că răspunderea vizată de art. 65 alin. (2) din Codul silvic nu ar include fapta de tăiere ilegală anterior începerii propriu-zise a exploatării, întrucât, conform art. 17 şi 51 din Codul silvic, respectarea regimului silvic, inclusiv prin asigurarea pazei şi integrităţii fondului forestier, ar incumba altui subiect de drept, în persoana proprietarilor sau deţinătorilor de fond forestier.

Nici aceste alegaţii nu sunt fondate, câtă vreme titularii de autorizaţii de exploatare răspund pentru prejudiciile produse în cuprinsul parchetului. Tăierea ilegală produce, în mod cert, prejudicii, iar activitatea de asigurare a pazei şi integrităţii fondului forestier reprezintă doar una dintre măsurile ce pot fi întreprinse (inclusiv de titularul autorizaţiei) pentru prevenirea acestor prejudicii.

În fapt, se poate argumenta că asigurarea pazei şi integrităţii fondului forestier incumbă unui număr multiplu de subiecţi de drept, în temeiul unor prevederi diferite, fără ca obligaţia stabilită în sarcina unora să înlăture răspundere stabilită în sarcina altora.

A mai arătat recurenta că, în contextul în care valoarea de 4367,97 RON cu TVA, stabilită prin Raport, a fost achitată de autorul faptei, instanţa ar fi interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul silvic, întrucât nu poate fi reţinută existenta unui prejudiciu în sensul acestor prevederi. Nici aceste critici nu pot fi reţinute, întrucât, potrivit art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018, Comisia are obligaţia luării măsurii de retragere a certificatului de atestare dacă sunt constatate tăieri ilegale. Ca atare, achitarea sumei antereferite nu are relevanţă în privinţa retragerii certificatului de atestare.

Pe cale de consecinţă, recurenta - reclamantă este operatorul economic vizat de art. 21 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018, coroborat cu dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul silvic, iar propunerea din Raport, de retragere a atestatului, nu este condiţionată de împrejurarea ca tăierile ilegale să fi fost realizate de către recurenta – reclamantă, fiind conformă prevederilor sus indicatelor texte normative, motiv pentru care, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut legalitatea Raportului.

Pentru aceleaşi considerente nici criticile ce vizează legalitatea art. 3 din Hotărârea nr. 3 din 25 martie 2021, respectiv poz. 1 din Anexa nr. 3 la această hotărâre, emisă de pârâta Comisia de atestare a operatorilor economici pentru activitatea de exploatare forestieră, nu sunt fondate.

În concluzie, soluţia privind cererea de anulare a ordinului/hotărârii de retragere a Certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020 din cuprinsul sentinţei civile nr. 256 din 21 octombrie 2021 este apărată şi de orice critică ce s-ar putea subsuma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport de considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva soluţiei privind cererea de anulare a ordinului de retragere a Certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020 din cuprinsul sentinţei civile nr. 256 din 21 octombrie 2021, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L.

Admite excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare din cuprinsul sentinţei civile nr. 256 din 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, invocată de intimata Comisia de Atestare a Operatorilor Economici.

Respinge un astfel de recurs, ca tardiv formulat.

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. împotriva soluţiei privind cererea de anulare a ordinului de retragere a Certificatului de atestare seria x nr. x/17.12.2020 din cuprinsul sentinţei civile nr. 256 din 21 octombrie 2021 şi împotriva încheierii din 12 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj– secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.