Fondul de Garantare a Asiguraților liability for post-accident surgical removal of osteosynthesis material: causal link and proportionality of moral damages

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 06.07.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei FGA nr. 6395/12.06.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 518.410 RON, din care 18.410 RON cu titlu de daune materiale şi 500.000 RON cu titlu de daune morale, urmare accidentului de circulaţie din data de 28 mai 2012, produs pe DN 1 (km. 99 + 750 m), în afara localităţii Cornu, pe sensul de mers Ploieşti către Braşov, persoana vinovată fiind B., conform Rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina emisă în dosarul nr. x/2012 şi a intervenţiei chirurgicale din data de 27 mai 2016.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 313 din 14 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 6395/12.06.2017 emisă de pârât şi l-a obligat pe acesta să-i plătească reclamantei suma de 115.279,44 RON reprezentând contravaloarea despăgubirii şi suma de 413 RON reprezentând cheltuieli de judecată. De asemenea, prima instanţă a respins în rest pretenţiile reclamantei.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2 de mai sus au declarat recurs principal pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recurs incident reclamanta A..

3.1. Prin calea de atac exercitată, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 6395/12.06.2017 şi obligarea intimatei-reclamante la cheltuielilor de judecată.

În susţinerea recursului, recurentul – pârât a arătat că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea art. 1357 C. civ. şi art. 26 din Ordinul CSA 14/2011, precum şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., respectiv cu încălcarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a soluţiei şi considerentelor instanţei de fond, recurentul – pârât a argumentat în sensul că cererea de plată depusă de reclamantă nu viza un prejudiciu nou şi că, în susţinerea sa, a fost depus doar concediul medical CCMAJ nr. x, act ce nu putea face, singur, dovada legăturii de cauzalitate cu accidentul rutier petrecut la data de 28.06.2012.

Recurentul a subliniat faptul că instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia pe un act nou, necunoscut şi neanalizat de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, anume expertiza medico-legală efectuată în etapa judiciară, expertiza care, în opinia recurentului, contrar celor reţinute de instanţă, nu ar fi stabilit legătura de cauzalitate între accidentul petrecut la date de 28.05.2012 şi intervenţia chirurgicală din data de 27.05.2016. În raport de astfel de aspecte, recurentul a argumentat în sensul că, neexistând răspundere civilă delictuală a asiguratului C., nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a acestui asigurator, şi, în situaţia falimentului asigurătorului, nici o obligaţie a FGA de a acorda plata solicitată.

De asemenea, recurentul a opinat că, întrucât motivaţia deciziei de respingere a constat în faptul că reclamanta nu a prezentat un act care să facă legătura necesară între accident şi intervenţia chirurgicală, expertiza medico – legală ar fi excedentară actului administrativ contestat, iar soluţia de obligare directă la plată, în temeiul unui act nou, ar reprezenta o încălcare a prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 din Legea nr. 213/2015, încălcând principiul separaţiei puterilor în stat.

Totodată, a afirmat că instanţa ar fi încălcat principiul imparţialităţii, interpretând concluziile expertizei în favoarea intimatei, în sensul că, deşi se stabileşte o culpă medicală în suferinţele generate de intervenţia chirurgicală petrecută la data de 27.05.2016, s-a reţinut, potrivit concluziilor expertului, că intervenţia chirurgicală a fost justificată în ceea ce priveşte îndepărtarea materialului de osteosinteza inserat la 30.05.2012.

Or, în opinia recurentului, pentru a stabili că intervenţia pentru îndepărtarea materialului de osteosinteza la 4 ani de la inserare era necesară, se impunea ca intimata şi expertul să stabilească că existau riscuri pentru menţinerea acestuia sau că existau dureri sau cicatrici sau orice alte cauze dovedite cu înscrisuri medicale emise anterior acestei proceduri medicale traumatizante şi ale cărei cauze nu au fost stabilite ca fiind o consecinţă a accidentului rutier pentru care ar trebui sa răspundă asigurătorul în faliment.

Urmare unei succinte descrieri a aspectelor de specialitate privind intervenţia medicală în discuţie, recurentul a învederat atât că implanturile trebuiau să fie eliminate într-un mod planificat aproximativ un an după instalare, dar şi că, în urma intervenţiei din 27.05.2016, a avut loc o "reosteosinteză", pentru care expertul nu a găsit un temei medical obiectiv.

3.2. Prin recursul incident formulat în cauză, reclamanta A. a solicitat casarea sentinţei civile nr. 313 din 14 septembrie 2020 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond, întemeindu-şi calea de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acesteia, recurenta – reclamantă a arătat că prima instanţă a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material, cu referire la dispoziţiile art. 1357 C. civ., strict în ceea ce priveşte determinarea prejudiciului pretins cu titlu de despăgubiri, întrucât, deşi a fost corect reţinută îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu ar fi fost avute în vedere toate categoriile de prejudicii cauzate reclamantei.

Din această perspectivă, recurenta – reclamantă a învederat că prejudiciul reprezentat de daunele morale pretinse se impunea a fi apreciat şi cuantificat în funcţie de vătămările aduse ca urmare a faptei persoanei vinovate, în persoana numitului B., în următoarele categorii:

1.prejudiciul constând în dureri fizice sau psihice, ca urmare a accidentului de circulaţie produs de persoana vinovată la data de 28 mai 2012, suportate, în calitate de victimă a accidentului de circulaţie, pretenţiile actuale având legătură directă de cauzalitate cu acest eveniment rutier ("pretium doloris");

2.prejudiciul de agrement, privit ca şi componentă a solicitării de despăgubiri morale, întrucât, urmare faptei ilicite săvârşită de persoana vinovată, a avut loc o restrângere a elementelor agreabile ale vieţii fiinţei umane, prin atingerea adusă satisfacţiilor vieţii;

3.prejudiciul cauzat ca urmare a pierderii speranţei de viaţă sau a reducerii speranţei de viaţă, fiind de notorietate, în opinia recurentei, că o intervenţie chirurgicală şi, cu atât mai mult, intervenţii chirurgicale succesive, implică riscuri, atât la momentul realizării, dar şi ulterior, recuperarea totală nefiind posibilă.

Totodată, recurenta a apreciat că trebuie avute în vedere şi efectele conexe ale unei astfel de intervenţii, precum afecţiunea denumită "osteoporoză", care ar afecta viaţa pe viitor, crescând riscul unor noi fracturi, precum şi riscul apariţiei altor efecte adverse, ce ar putea limita speranţa de viaţă, cu titlu de exemplu fiind infecţii cauzate de implantul efectuat, acumularea de particule metalice provenite de la acelaşi implant, ce au un risc toxic şi nu numai.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, recurenta-reclamantă A. a solicitat respingere recurs pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că sentinţa atacată respectă prevederile art. 1357 C. civ., raportate la art. 26 din Ordinul 14/2011 din perspectiva reţinerii îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul principal, declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recursul incident, declarat de reclamanta A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 6395/12.06.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("F.G.A."), prin care acesta a respins integral cererea de plată nr. x depusă la data de 21.09.2016.

Prin antereferita cerere reclamanta a solicitat să fie despăgubită pentru un prejudiciu nou, produs ulterior stabilirii despăgubirilor în dosarul nr. x/2014, prin decizia civilă nr. 1112/24.06.2015 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, dar despre care reclamanta a afirmat că a fost cauzat tot de accidentul din data de 28.05.2012 (produs pe DN 1 (km. 99 + 750 m), în afara localităţii Cornu, pe sensul de mers Ploieşti către Braşov, persoana vinovată fiind B.). Demersul clamat a vizat realizarea unei intervenţii ortopedic-chirurgicală, în data de 27.05.2016, pentru îndepărtarea, printre altele, a materialului de osteosinteză inserat la 30.05.2012. Cuantumul sumei solicitate prin cererea de plată a fost de 518.410 RON, din care 18.410 RON daune materiale şi 500.000 RON daune morale pentru acoperirea prejudiciului suferit cu ocazia efectuării intervenţiei chirurgicale. În susţinerea cererii, reclamanta a depus un certificat de concediu medical şi dovezi de plată a unor investigaţii medicale, intervenţie chirurgicală, medicamente şi cheltuieli cu transportul.

Prin sentinţa civilă nr. 313 din 14 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, anulând în parte decizia atacată, cu consecinţa obligării pârâtului la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 115.279,44 RON cu titlu de despăgubire.

Contrar tuturor criticilor evocate atât prin recursul principal, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, dar şi prin recursul incident, declarat de reclamanta A., ambele subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte împărtăşeşte soluţia pronunţată de prima instanţă, întrucât aceasta reflectă o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile formulate de recurenţi.

Instanţa de control judiciar apreciază că nu se poate reţine, o încălcare, de către instanţa de fond, a principiului separaţiei puterilor în stat, cum susţine recurentul - pârât, câtă vreme, prin decizia nr. 6395 din 12 iunie 2017 F.G.A. a realizat o analiză pe fond a cererii de plată nr. x/21.09.2016, formulată de recurenta – reclamantă, pe care a respins-o, în esenţă, prin reţinerea unei lipse a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul clamat şi faptă, iar nu prin reţinerea vreunei excepţii ce nu ar mai fi impus examinarea fondului cererii.

Faptul că, în procesul de analiză a cererii, recurentul – pârât nu a întreprins demersuri în vederea administrării unei probe precum un certificat medico – legal sau alte documente similare acestuia (prin comunicarea, spre exemplu, către recurenta – reclamantă, a unei solicitări în acest sens) nu poate justifica pronunţarea, de către instanţa ce a fost chemată să examineze legalitatea unei decizii de respingere pe fond a unei cereri de plată, a unei soluţii de obligare a recurentului – pârât la reanalizarea cererii de plată (deja analizată). Controlul de legalitate cu care instanţa a fost învestită impune acesteia, în raport de soluţia adoptată de FGA prin decizia atacată, o examinare a înseşi cererii de plată, motiv pentru care, soluţia primei instanţe a fost pronunţată în limitele art. 8, coroborat cu art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi cu respectarea art. 2 din Legea nr. 213/2015 (ce reglementează scopul FGA, ca schemă de garantare).

De asemenea, nu se poate reţine o lipsă de imparţialitate a judecătorului fondului în modul de interpretare a materialului probator administrat în cauză, cum evocă recurentul – pârât, câtă vreme, astfel cum se va arăta în paragrafele ulterioare, raţionamentul logico – juridic expus de prima instanţă respectă normele de drept material reglementate de art. 1349 şi art. 1357 C. civ. şi art. 26 din Ordinul CSA 14/2011.

Din această perspectivă se reţine că recurentul – pârât nu neagă faptul că, urmare accidentului din data de 28.05.2012, produs pe DN 1 (km. 99 + 750 m), în afara localităţii Cornu, pe sensul de mers Ploieşti către Braşov din culpa conducătorului auto B., asigurat RCA la C. S.A., în faliment la data formulării cererii de plată nr. x/21.09.2016, recurenta – reclamantă a suferit o fractură osoasă care, la data de 30.05.2012, a impus o intervenţie chirurgicală de osteosinteză prin care a fost inserată o tijă centromedulară zăvorâtă static. Pe cale de consecinţă, inserarea tijei metalice în corpul recurentei – reclamante a fost cauzată de accidentul antereferit.

De asemenea, din cuprinsul raportului de expertiză medico – legală rezultă că această intervenţie este doar prima etapă a tratamentului şi este urmată de diverse alte intervenţii de înlăturare a materialului de osteosinteză (şuruburi, tijele metalice inserate pentru consolidarea fracturii, etc.).

Contrar celor evocate de recurentul FGA, prin raportul de expertiză medico – legală s-a stabilit că, în raport de afecţiunea recurentei – reclamante, intervenţia din data de 27.05.2016 a fost necesară şi justificată în ceea ce priveşte extragerea materialului de osteosinteză restant (tija Ortovit), iar, cum inserarea tijei metalice în corpul recurentei – reclamante a avut drept motiv necesitatea tratării fracturii cauzate reclamantei în accidentul din 28.05.2012 şi procedura medicală de extracţie a tijei metalice intră în categoria cheltuielilor de îngrijire medicală în sensul art. 1387 alin. (1) C. civ.

Pe cale de consecinţă, în mod legal prima instanţă a reţinut existenţa legăturii de cauzalitate dintre intervenţia chirurgicală din data de 27.05.2016 şi accidentul din 28.05.2012, existând, astfel, răspunderea delictuală a conducătorului auto B., asigurat RCA la C. S.A, pentru repararea prejudiciului material şi moral aferent acestei intervenţii chirurgicale şi, pe cale de consecinţă, cea contractuală a asigurătorului, urmată de obligaţiile ce incumbă FGA, în calitate de schemă de garantare, în contextul falimentului asigurătorului.

Înalta Curte nu poate da eficienţă alegaţiilor recurentului – pârât conform cărora, pentru angajarea răspunderii, ar fi fost necesară justificarea unei urgenţe a îndepărtării, la patru ani de la inserare, a tijei metalice din corpul recurentei – reclamante, câtă vreme prevederile art. 1349 şi art. 1357, coroborate cu art. 1387 alin. (1) C. civ. şi art. 26 din Ordinul CSA 14/2011 nu impun o astfel de condiţie, iar opinia de specialitate a expertului medico – legal a fost în sensul caracterului justificat al intervenţiei din data de 27.05.2016, din perspectiva îndepărtării tijei. De altfel, recurentul – pârât are o argumentaţie contradictorie în privinţa antereferitei chestiuni, întrucât, pe de o parte, apreciază că tija putea fi lăsată la locul ei, iar pe de altă parte (în fila x a recursului) afirmă că aceasta trebuia eliminată în mod planificat aproximativ un an după instalare.

Cât priveşte criticile recurentului ce vizează fie trecerea unui interval prea mare (4 ani) de la momentul inserării tijei şi până la cel al înlăturării ei, fie aspectul lipsei de necesitate a reinserării unei noi tije, Înalta Curte constată că prin intermediul lor recurentul – reclamant tinde la a invoca, în esenţă, cauze exoneratoare de răspundere, cum ar fi fapta unui terţ (pretinsa culpă medicală).

Prin intermediul criticilor privind momentul efectuării intervenţiei, recurentul afirmă că o intervenţie chirurgicală de îndepărtare a tijei realizată la un interval de 4 ani de la inserarea ei, iar nu la un an, ar avea un grad de complexitate mai ridicat, iar în cauză nu a fost indicat motivul pentru care s-a aşteptat.

Înalta Curte găseşte, însă, nefondate aceste critici, câtă vreme caracterul mai complicat al unei intervenţii chirurgicale, la 4 ani de la inserarea tijei, iar nu la un an, nu priveşte necesitatea realizării intervenţiei în sine, de îndepărtare a tijei iniţiale, ci, cel mult, costul mai ridicat al acesteia, or, prin calea de atac exercitată recurentul a criticat doar reţinerea, de către prima instanţă, a legăturii de cauzalitate a prejudiciului cu fapta, iar nu modul de determinare a întinderii prejudiciului.

De asemenea, nu pot fi valorificate nici argumentele ce vizează lipsa de necesitate a reinserării unei noi tije cu ocazia intervenţiei chirurgicale din data de 27.05.2016, întrucât această procedură nu a reprezentat unica raţiune a efectuării intervenţiei chirurgicale antereferite. Intervenţia a implicat două operaţiuni, iar cel puţin din perspectiva procedurii de îndepărtare a tijei iniţial inserate, efectuarea intervenţiei chirurgicale a fost justificată. Soluţia medicală aleasă de specialişti cu ocazia intervenţiei nu este o chestiune discutabilă în cauză.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate, dintre cele evocate de recurentul - pârât, ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală.

În ceea ce priveşte criticile evocate de reclamanta A., Înalta Curte reţine, în primul rând, că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. permite casarea unei hotărâri atunci când aceasta a a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. Din această perspectivă, de principiu, cuantumul/câtimea despăgubirilor morale stabilite de prima instanţă conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitate, fiind cenzurabilă pe calea de atac a recursului numai în cazul unei disproporţii vădite între prejudiciul moral dovedit şi despăgubirile stabilite.

Analizând sentinţa de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permit doar verificarea manierei în care criteriile de identificare a prejudiciului moral au fost aplicate de primul judecător, iar nu şi modul în care acesta şi-a exercitat dreptul de apreciere din perspectiva câtimii valorii acordate cu titlu de despăgubire, instanţa de control judiciar constată că un astfel de motiv de casare nu este incident în cauză.

Potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul ASF nr. 14/2011, în cazul vătămărilor corporale, daunele morale se acordă "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

Instanţa de control judiciar reţine că Legea nr. 213/2015, în temeiul căreia a fost formulată cererea de plată, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială, atât FGA, cât şi instanţele învestite ulterior cu contestaţiile celor nemulţumiţi de sumele acordate, având îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenţei de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanţelor particulare ale fiecărui caz.

În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a reţinut constant că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite, după cum corect a învederat şi prima instanţă, în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori gradul în care a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională a solicitantului despăgubirilor.

Înalta Curte subliniază că întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizaţie pentru satisfacţie echitabilă. Întinderea despăgubirilor morale este subordonată unui drept de apreciere, a cărui existenţă este reglementată inclusiv de prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ.

Cu toate acestea, cuantificarea daunelor morale trebuie realizată cu respectarea principiului proporţionalităţii. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995, cauza D. vs. Regatul Unit), fără a fi depăşită sfera unor compensaţii echitabile, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei a persoanei prejudiciate.

Aplicând aceste considerente de ordin legislativ şi teoretic la speţa de faţă, Înalta Curte constată că parametrii concreţi ai cauzei au fost analizaţi în mod adecvat de prima instanţă, care a concluzionat cu privire la caracterul echitabil al unei sume calculate raportat la numărul de 190 de zile de îngrijiri medicale şi la criteriile stabilite prin Anexa 2 a Deciziei nr. 258/16.11.2016 pentru amendarea şi completarea Deciziei FGA nr. 142/26.05.2016, prin care FGA a stabilit Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, iar criteriile avute în vedere pentru stabilirea prejudiciului moral înglobează inclusiv prejudiciul constând în dureri fizice sau psihice ("pretium doloris"), cât şi prejudiciul de agrement.

În privinţa prejudiciului cauzat ca urmare a pierderii/diminuării speranţei de viaţă, Înalta Curte reţine că prevederile art. 1385 alin. (2) C. civ. condiţionează acordarea despăgubirilor pentru un prejudiciu viitor de producerea neîndoielnică a acestuia, or, în privinţa afirmaţiilor privind posibila apariţie a osteoporozei sau o potenţială reducere a duratei de viaţă, nu este atins acest standard de evaluare.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, în analiza sa, prima instanţă a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, dar această reparaţie nu înseamnă acordarea în întregime a sumei solicitate prin cererea de plată, dacă elementele concrete ale cauzei (susţinute de probele administrate) nu conduc spre această concluzie, consecinţele negative de ordin psihic suportate de reclamantă fiind considerate de prima instanţă ca fiind acoperite prin plata sumei sus indicate.

Înalta Curte reţine ca fiind de necontestat faptul că viaţa familială şi socială a recurentei-reclamante au fost alterate, suferinţa psihică determinată de această împrejurare neputând fi nici negată şi nici cuantificată. În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea despăgubirilor morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurentei - reclamante de consecinţele evenimentului rutier, o asemenea suferinţă nefiind evaluabilă în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este, în primul rând, recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat. Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia, însă, ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Faptul că, în urma verificării realizate, prima instanţă a concluzionat că valoarea de 510 RON/zi de îngrijire medicală (ce corespunde, într-adevăr, valorii pragului 2 din anexa nr. 2 la Decizia nr. 258/16.11.2016) reprezintă un cuantum rezonabil, nu înseamnă că judecătorul fondului a desconsiderat principiile incidente în materia acordării daunelor morale, printre care şi cel al proporţionalităţii raportat la atingerea adusă, în contextul în care au fost avute în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, precum şi intensitatea şi gravitatea unei astfel de atingeri, motiv pentru care nu se poate reţine o încălcare, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 1357 C. civ.

Totodată, Înalta Curte reţine că, deşi este adevărat că procedurile interne ale FGA au doar o valoare orientativă, fiind necesară corelarea lor cu principiile consacrate de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ., dar şi cu jurisprudenţa instanţelor, nu se poate nega importanţa lor în asigurarea unei abordări unitare a materiei daunelor morale, în condiţiile în care nu există elemente obiective de evaluare a acestora.

Astfel, faptul că pârâtul a elaborat o procedură internă de cuantificare a daunelor morale, pentru a realiza o stabilire echitabilă raportat la alte persoane vătămate în situaţii similare nu conduce nici la obligativitatea acestei proceduri în faţă instanţei de judecată, dar nici la considerarea ca fiind derizorii a sumelor stabilite prin aplicarea acestei proceduri, motiv pentru care orientarea judecătorului fondului către valoarea pragului 2 din anexa nr. 2 la Decizia nr. 258/16.11.2016 nu poate fi calificată ca nelegală.

În concluzie, instanţa de control judiciar reţine că, în cauză, nici din perspectiva criticilor formulate de recurenta – reclamantă, nu se identifică niciun motiv de nelegalitate a hotărârii de fond.

În raport de toate considerentele expuse în paragrafele anterioare, nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recursul incident declarat de reclamanta A., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 313 din 14 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.