Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1730/2023 AI generated

Scope of FGA guarantee: exclusion of late-payment penalties and judicial costs from "insurance claims" under Law 213/2015

Case Number Decizia nr. 1730/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court dismissed the appeal as unfounded, upholding the lower court's rejection of the claimant's challenge against the Insurers' Guarantee Fund (FGA), thereby confirming that the FGA is not obligated to pay contractual late-payment penalties and judicial expenses. The dispute concerned whether these ancillary sums, awarded against a bankrupt insurer for late payment of bodily injury compensation, constituted "insurance claims" that the FGA must guarantee under the solvency regime. The court held that the FGA’s statutory mandate is limited to covering principal compensation or indemnities arising directly from the insurance contract, not liabilities resulting from the insurer's subsequent culpable failure to perform its payment obligations; thus, penalties and litigation costs, which stem from the breach of statutory deadlines and are not assumed by the FGA as a successor in rights, do not fall within the scope of guaranteed insurance claims. The decisive legal basis included the restrictive interpretation of the definition of insurance claims in Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015, the FGA's role as a guarantor rather than a contractual successor, and the specific provisions of CSA Order No. 14/2011 regarding insurer liability for late payments.

Legislator headnote

AI generated

art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 2210 C. civ, art. 435 C. proc. civ; Scope of FGA guarantee: exclusion of late-payment penalties and judicial costs from "insurance claims" under Law 213/2015: The dispute concerned whether these ancillary sums, awarded against a bankrupt insurer for late payment of bodily injury compensation, constituted "insurance claims" that the FGA must guarantee under the solvency regime. The court held that the FGA’s statutory mandate is limited to covering principal compensation or indemnities arising directly from the insurance contract, not liabilities resulting from the insurer's subsequent culpable failure to perform its payment obligations; thus, penalties and litigation costs, which stem from the breach of statutory deadlines and are not assumed by the FGA as a successor in rights, do not fall within the scope of guaranteed insurance claims. The decisive legal basis included the restrictive interpretation of the definition of insurance claims in Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015, the FGA's role as a guarantor rather than a contractual successor, and the specific provisions of CSA Order No. 14/2011 regarding insurer liability for late payments.

Keywords

AI generated
scope of insurance cover liability for costs insurance guarantee fund compensation for bodily injuries law of obligations indemnity insurance

Cited Legislation

AI generated
art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015
Mai susţine recurenta-reclamantă că, reţinând că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.
art. 3 din Legea nr. 136/1995
Prima instanţă nu a ţinut cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal şi a caracteristicilor acestui tip de contracte, în care se încadrează contractul de asigurare, conform art. 3 din Legea nr.
art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995
În privinţa cheltuielilor de judecată, sunt incidente şi dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, care prevede că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească persoanelor păgubite cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată.
art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015
Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susţine că în speţă au fost încălcate şi dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.
art. 2210 C. civ
art. 435 C. proc. civ
Apreciază recurenta-reclamantă şi că sentinţa atacată este contrară art. 435 C. proc. civ., referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, atât timp cât, în litigiul purtat anterior între reclamantă şi asigurător, ce a făcut obiectul dosarului nr.
art. 490 C. proc. civ
486, art. 490 C. proc. civ.
art. 394 C. proc. civ

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 din Legea nr. 554/2004

Main ground justifying the dismissal of the appeal as unfounded.

art. 496 C. proc. civ.

Procedural rule governing the resolution of the appeal in the dispositive.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 28 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A a formulat in contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR contestaţie solicitând: anularea în parte a Deciziei FGA nr. 25972/30.03.2021; obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 11.215,11 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 1.398,18 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 5791/2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2014; obligarea paratului FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

In fapt, a arătat că prin sentinţa civilă nr. 5791/2015, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a fost admisa cererea formulată de A. în contradictoriu cu B. şi s-a dispus obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 26.203,53 RON reprezentând contravaloare despăgubiri, penalităţi de întârziere calculate începând cu data de 02.10.2014 şi în continuare până la achitarea integrală a debitului şi 1.398,18 RON cheltuieli de judecată.

Ca urmare a falimentului B., A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de plată şi a solicitat suma de 38.816,82 RON reprezentând debit principal (26.203,53 RON – despăgubiri), penalităţi de întârziere (11.215,11 RON) şi cheltuieli de judecată (1.398,18 RON).

Soluţionând cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, Fondul a emis Decizia nr. 25972/30.03.2021, prin care: a admis la plată suma de 26.204 RON, reprezentând despăgubiri şi a respins plata suma de 12.613,29 RON, ce consta în 11.215,11 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi 1.398,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1256/2021 din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1256/2021 din 23 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei şi obligarea intimatului la plata sumelor de 11.215,11 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 1.398,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 5791/2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2014.

În motivarea căii de atac, după o scurtă prezentare a situaţiei faptice ce a generat disputa litigioasă şi prezentarea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, reclamanta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia (paragrafele 122-127, dar în mod special paragraful 124), Înalta Curte a stabilit că reprezintă creanţă de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare. Or, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, neavând relevanţă persoana a cărei culpă a generat aceste sume.

Susţine recurenta-reclamantă că sentinţa atacată este parţial nemotivată, instanţa omiţând a analiza motivul de contestaţie prin care s-a invocat nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În continuare, afirmă recurenta-reclamantă că prin sentinţa recurată au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, instanţa de fond reţinând în mod greşit că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent şi că nu au la bază contractul de asigurare. Prima instanţă nu a ţinut cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal şi a caracteristicilor acestui tip de contracte, în care se încadrează contractul de asigurare, conform art. 3 din Legea nr. 136/1995, al cărui conţinut redă, în fapt, prevederile inserate în Titlul III din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Susţine recurenta-reclamantă că dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi art. 37 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 stabilesc sumele considerate a fi datorate în temeiul contractului de asigurare, între acestea figurând şi cheltuielile de judecată efectuate de persoana prejudiciată, astfel că nu există un argument juridic pentru care sumele pretinse prin acţiune, inclusiv penalităţile de întârziere, să nu decurgă din contractul de asigurare. În privinţa cheltuielilor de judecată, sunt incidente şi dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, care prevede că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească persoanelor păgubite cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată.

Mai susţine recurenta-reclamantă că, reţinând că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Împrejurarea că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare nu reprezintă un argument în sensul că nu ar fi datorate în baza contractului de asigurare RCA, câtă vreme ori de câte ori o penalitate este reglementată prin contract, ea îşi are sursa în respectivul contract.

Totodată, recurenta invocă şi caracterul nelegal al considerentului prin care s-a reţinut că reprezintă creanţă de asigurare doar suma datorată ca urmare a faptei persoanei vinovată de producerea accidentului (despăgubirea), iar nu şi sumele datorate ca urmare a culpei asiguratorului RCA.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susţine că în speţă au fost încălcate şi dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege se referă în mod expres la posibilitatea FGA de a plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau alte cheltuieli şi, ulterior, de a se subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală. Potrivit art. 2210 C. civ., subrogaţia se întemeiază pe o culpă a terţului, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, or dacă FGA se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa terţului; dacă Fondul ar fi plătit aceste sume în temeiul unei culpe proprii, atunci nu s-ar mai fi putut subroga în vederea recuperării lor.

Apreciază recurenta-reclamantă şi că sentinţa atacată este contrară art. 435 C. proc. civ., referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, atât timp cât, în litigiul purtat anterior între reclamantă şi asigurător, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, finalizat prin pronunţarea de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a sentinţei civile nr. 1193/2015, instanţa de judecată a dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, stabilind că acestea constituie creanţe de asigurare.

Concluzionează recurenta-reclamantă în sensul că odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume, întrucât penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi, prin raportare la dispoziţiile legale anterior citate, reprezintă creanţe de asigurări garantate de Fond.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, în cadrul căreia, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, ca temeinică şi legală.

Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiile art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 01.02.2022 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 28.03.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul spre soluţionare asupra cererii de recurs ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea recursului nefiind invocate argumente de ordin critic care să se circumscrie acestei norme. Deşi a susţinut că sentinţa este parţial nemotivată, întrucât nu a fost tratat unul dintre motivele de nelegalitate expuse în acţiune, Înalta Curte constată că aceste critici antamează o chestiune referitoare la incidenţa în speţă a prevederilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011, astfel că cererea de recurs urmează a fi analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/16.03.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile FGA cu suma de 38.816 RON reprezentând debit principal (26.203,53 RON – despăgubiri), penalităţi de întârziere (11.215,11 RON) şi cheltuieli de judecată (1.398,18 RON) stabilite prin sentinţa civilă nr. 5791/28.04.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2014.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 25972/30.03.2021 pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată pentru suma de 26.204 RON cu privire la debitul principal şi a respins cererea de plată pentru suma de 12.613,29 RON cu privire la penalităţile de întârziere lu cheltuielile de judecată, reţinând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Această decizie a fost menţinută de instanţa de fond, care a reţinut că sumele ce fac obiectul litigiului nu au natura unor creanţe de asigurare, nefiind rezultate din contractul de asigurare.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, datorate de asigurătorul B. S.A. ("B.") pentru neplata la timp a despăgubirilor, nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (act normativ în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare): "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească..", iar potrivit art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod: "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi/sau ale cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 36-37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 2214 C. civ., aceste norme coroborându-se cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în sensul obligării asigurătorului la plata unei despăgubiri către asigurat, plată care, în cazul falimentului asigurătorului, este garantată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Cât priveşte Ordinul CSA nr. 11/2014, aceasta stipulează plata unor penalităţi de întârziere datorate culpei contractuale a societăţii de asigurare, culpă care nu este opozabilă Fondului, câtă vreme această autoritate nu este continuatoare a societăţii contractante.

Din această perspectivă sunt neîntemeiate criticile recurentei-reclamante prin care s-a invocat încălcarea principiului opozabilităţii hotărârilor judecătoreşti, atât timp cât FGA nu are calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului falit, reprezentând un mecanism de garantare a plăţii despăgubirilor, astfel că nu răspunde pentru obligaţiile cu caracter pecuniar stabilite de instanţa de judecată în sarcina asigurătorului B. ca urmare a neplăţii ori plăţii cu întârziere a despăgubirii (în speţă, conform sentinţei civile nr. 1193/03.02.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2014).

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi în ceea ce priveşte accesoriile creanţei principale, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Nici invocarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 nu este în măsură să conducă la o altă concluzie. Acest text de lege stipulează că "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.", reglementând obligaţiile de plată ale asiguratului, care sunt suportate de asigurător conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, între care se regăsesc şi cheltuielile de judecată pe care asiguratul este obligat să le achite persoanei vătămate. Or, recurenta-reclamantă a solicitat plata cheltuielilor de judecată datorate (conform hotărârii judecătoreşti pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti) de asigurătorul RCA către asigurătorul CASCO, în urma unui litigiu determinat de nerambursarea valorii despăgubirii achitate persoanei vătămate, situaţie care nu se încadrează în ipoteza prevăzută de norma legală amintită.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la nesocotirea considerentelor Deciziei nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanţă de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Aşadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (şi căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susţinerea soluţiei) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanţe de asigurări a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres.

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".". Or, menţionarea termenului "penalităţi" nu poate fi interpretată în sensul invocat de recurentă (respectiv ca stabilind caracterul penalităţilor de întârziere de creanţe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susţinerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităţilor de întârziere), precum şi în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiţie esenţială pentru calificarea unei creanţe ca fiind creanţă de asigurare şi anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că: " (...) elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societăţii de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Ordinul CSA nr. 14/2011. Penalităţile au natura unui drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător şi nasc drepturi şi obligaţii numai între părţile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancţiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului şi care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală. Aceeaşi este situaţia şi în cazul cheltuielilor de judecată, stabilite în litigiul generat de neplata despăgubirii în termenul legal şi care sunt datorate de asigurătorul falit în temeiul culpei sale procesuale.

Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, menţiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate de creditorii de asigurători, ci la cheltuieli pe care însuşi Fondul le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor.

În fine, nu va fi primit nici argumentul omisiunii instanţei de fond de a analiza motivul de nelegalitate prin care s-a invocat nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011, din conţinutul sentinţei recurate rezultând că instanţa de fond a examinat toate motivele cererii, chiar dacă acestea nu au primit un răspuns individual, ci au fost respinse cu o argumentaţie comună, raportată la întreg cadrul normativ incident în speţă. De altfel, invocarea de către reclamantă a nerespectării prevederilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu poate fi considerat un motiv de nelegalitate adus deciziei FGA contestate, ci reprezintă unul dintre argumentele subsumate chestiunii de drept litigioase, vizând caracterul de creanţe de asigurare a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

În concluzie, sumele solicitate cu titlu de penalităţi contractuale şi cheltuieli de judecată datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale. Instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) - b) din Legea 213/2015, în raport de conţinutul lor limitativ şi clar definit, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor formulate în recurs de reclamantă.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat, şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1256/2021 din 23 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 martie 2023.