Nature of the 90-day claim filing deadline under the Insurer's Guarantee Fund legislation: mandatory preclusion term versus prescriptive period

Şedinţa publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 12.11.2020, reclamanta A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor contestaţie împotriva Deciziei F.G.A. nr. 24730/27.10.2020, solicitând în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, iar în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate F.G.A. Pe fond, s-a solicitat anularea deciziei contestate ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 719,59 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 989 din 22 iunie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, subsumat cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a respins contestaţia fără să prezinte motivele respingerii, încălcând astfel exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile în care nu a analizat argumentele cu privire la faptul că termenul de 90 de zile ar fi unul de recomandare, dar nici motivul subsidiar de nelegalitate prin care s-a susţinut că acesta este un termen de prescripţie iar potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ., acesta a fost suspendat până la data de 15 iunie 2020.

Analizarea acestui motiv de nelegalitate este cu atât mai importantă cu cât potrivit art. 2547 C. civ., "Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie." Aşadar, prima instanţa trebuia în primul rând să reţină invocarea acestui motiv de nelegalitate, iar apoi să îl analizeze din prisma art. 2547 din acelaşi cod. Instanţa nu doar că nu a făcut această analiză, însă a ignorat complet acest motiv de nelegalitate a deciziei atacate şi a respins contestaţia.

Criticile subsumate motivului de recurs reglementat la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. au vizat, în esenţă, aplicarea şi interpretarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, în ceea ce priveşte natura termenului de 90 zile recurenta-reclamantă apreciind că acesta este un termen de recomandare şi nu de decădere.

În opinia recurentei, o interpretare diferită ar contrazice chiar scopul Fondului de Asigurare a Asiguraţilor, aşa cum este acesta stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În subsidiar, recurenta a solicitat a se observa că termenul de 90 de zile este unul de prescripţie, iar în acest sens a invocat prevederile art. 2547 şi ale art. 2532 pct. 5 C. civ., concluzionând că dreptul material la acţiune pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15 iunie 2020, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 29/2020.

Nu în ultimul rând, recurenta a formulat apărări cu privire la termeinicia pe fond a cererii de plată, invocând în acest sens dispoziţiile art. 2210 C. civ. şi considerentele Deciziei nr. 29/2020.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, solicitâd, în esenţă, respingerea recursului şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta A. S.A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Decizia nr. 24730/27.10.2020 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins ca tardiv formulată cererea de plată înregistrată sub nr. x/23.12.2019.

Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamantă împotriva soluţiei de respingere a acţiunii reclamantei, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, iar prima instanţă a prezentat motivele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate, acestea fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine o motivare insuficientă sau contradictorie a sentinţei atacate.

De asemenea, trebuie subliniat şi faptul că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza B. împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei".

Aceasta înseamnă, astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa consolidată a instanţei supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză şi de conţinut, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii prin prisma motivului invocat.

În acelaşi timp, se observă şi faptul că, în concret, recurenta-reclamantă este nemulţumită de modul în care au fost aplicate şi interpretate în cauză prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, raportat la natura termenului de 90 de zile, precum şi cele ale art. 186 C. proc. civ., aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, se poate cere casarea unei hotărâri care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, la data de 22.11.2016, a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, asigurat Casco la societatea reclamantă şi autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat RCA la C. S.A., iar vinovăţia pentru producerea evenimentului rutier a fost stabilită în sarcina conducătorului celui de al doilea autovehiculul, conform cererii de constatare amiabilă a accidentului.

Deschiderea procedurii de faliment a societăţii C. S.A. s-a realizat prin încheierea pronunţată la data de 16.02.2017, în dosarul nr. x/2016, de Tribunalul Sibiu şi a devenit definitivă la data de 17.03.2017. În aceste condiţii, pentru creanţele născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment, cum este şi cazul creanţei reclamantei, termenul pentru formularea cererilor de plată era de cel mult 90 de zile astfel că se împlinea la data de 16.06.2017.

Reclamanta a formulat cerere de plată a despăgubirilor în cuantum de 719,59 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii autovehiculului avariat, cererea fiind înregistrată la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/23.12.20219.

Prin Decizia nr. 24730/27.10.2020 pârâtul a respins cererea de plată ca tardiv formulată, reţinând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea nr. 213/2015 şi Norma A.S.F. nr. 16/2015, soluţia fiind confirmată şi de prima instanţă prin sentinţa atacată.

Asupra naturii juridice a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 stabileşte că "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se are în vedere că acest termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Deşi legiuitorul nu prevede expres o sancţiune procedurală, nu se poate reţine că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăşi posibilitatea petentului de a obţine recunoaşterea dreptului său, petentul fiind, aşadar, decăzut din dreptul la despăgubire.

Scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor poate fi asigurat pe deplin în condiţiile în care persoana interesată respectă termenul de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obţinerea despăgubirilor şi asigurarea celerităţii soluţionării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenţionat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur şi simplu să nu reglementeze expres un astfel de termen.

Fiind astfel stabilită natură juridică a termenului de 90 de zile, ca fiind un termen de decădere, toate argumentele recurentei-reclamante grefate pe ipoteza că în discuţie ar fi un termen de prescripţie şi pe incidenţa art. 2532 pct. 5 C. civ. apar ca nefiind pertinente, termenul analizat nevizând dreptul la acţiune în faţa instanţei de judecată şi termenul de prescripţie extinctivă aferent, ci respectarea de către persoana interesată a unui termen de decădere legal din dreptul substanţial în legătură cu valorificarea pretinsului său drept de creanţă faţă de o instituţie publică în procedura desfăşurată direct cu aceasta.

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că, fiind în prezenţa unui termen substanţial de decădere ce nu a fost respectat de reclamantă, împrejurarea că interpretarea dată Legii nr. 213/2015 de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la respectarea plafonului de 450.000 RON/creditor de asigurare, invalidată ulterior prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a creat o situaţie de incertitudine ce a descurajat societăţile de asigurare să îşi exercite drepturile, nu prezintă relevanţă în contextul în care legea nu prevede posibilitatea unei eventuale repuneri în termen.

În cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme dispoziţiile acesteia nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de aceasta cu privire la faptul că dreptul material la acţiune al recurentei pentru recuperarea creanţei dobândite prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Prin urmare, reţinând că decizia contestată a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 989 din 22 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 9 martie 2023.