Unjustified refusal of riverbed delimitation under the Romanian Waters Law and the non-devolutive scope of cassation review

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată şi precizată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, sub nr. x/2020, reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Sinaia prin Primar şi Consiliul Local al Oraşului Sinaia prin Primar au formulat contestaţie împotriva refuzului nejustificat al pârâtelor Administraţia Naţională Apele Române şi Administraţia Bazinală de Apă Buzău-Ialomiţa, refuz materializat prin adresa nr. x/10.12.2019, de a realiza procedura legală pentru delimitarea albiei minore a râului Prahova - proprietatea publică a statului- de albia majoră a râului Prahova - proprietatea unităţii administrativ teritoriale Orasul Sinaia - în zona oraşului Sinaia, Calea x, jud. Prahova, în vederea recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra albiei majore. În acest sens, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să realizeze procedura de delimitare a albiei minore de albia majoră a râului Prahova, în zona Oraşului Sinaia, Calea x, jud. Prahova, procedură stabilită prin Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 326/2007.

La data de 13.01.2021 reclamanţii Oraşul Sinaia prin Primar şi Consiliul Local al Oraşului Sinaia au depus la dosar o precizare la acţiune, prin care au arătat că în cauză, calitate de reclamant are Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Sinaia, prin Primar –iar nu oraşul Sinaia, prin Primar şi Consiliul Local al Oraşului Sinaia, prin Primar.

În cauză au formulat cereri de intervenţie în interesul reclamanţilor: A. S.R.L. Sinaia şi C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.A., SC "F." S.R.L. Sinaia, S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L..

La termenul de judecată din data de 24.02.2021, Curtea, în temeiul art. 64 din C. proc. civ. – a constatat admisibilitatea în principiu a tuturor celor 7 cereri de intervenţie accesorii în favoarea reclamanţilor, formulate de cele 7 societăţi comerciale, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă, ce constituie practicaua prezentei hotărâri.

Totodată, instanţa a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârâte.

De asemenea, instanţa a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar de reclamanţi, intervenienţi şi pârâta Administraţia Bazinală de Apă Buzău – Ialomiţa.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curţea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 33 din 24 februarie 2021, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Sinaia prin Primar şi Consiliul Local al Oraşului Sinaia prin Primar şi, în consecinţă, a admis cererile de intervenţie accesorie în favoarea reclamanţilor, formulate de intervenientele C. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. A. S.R.L., S.C. E. S.A., S.C. F. S.R.L. Sinaia, S.C. D. S.R.L., S.C. H. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională Apele Române şi Administraţia Bazinală de Apă Buzău- Ialomiţa şi a obligat pârâtele să realizeze procedura de delimitare a albiei minore de albia majoră a râului Prahova, în zona oraşului Sinaia, Calea x, jud. Prahova, procedură stabilită de Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 326 din 2007.

Totodată. a obligat pârâtele la plata către reclamantul, oraşul Sinaia, a sumei de 13974 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 24 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal au promovat recurs pârâtele Administraţia Naţională Apele Române şi Administraţia Bazinală de Apă Buzău-Ialomiţa invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Administraţia Naţională Apele Române a formulat următoarele critici:

Instanţa de fond, în considerentele sale, a reţinut ca obiectul judecăţii îl constituie "refuzul apreciat de reclamanţi ca fiind nejustificat, exprimat de parate, de a realiza procedura de delimitare a albiei minore de albia majora a râului Prahova, in zona oraşului Sinaia, Calea x, jud. Prahova, procedura stabilita de Ordinul MMGA nr. 326/2007. Faţă de reţinerile instanţei, pârâta a precizat că, în mod eronat, aceasta a considerat ca răspunsul este un refuz nejustificat de a soluţiona cererea reclamantelor. Din simpla lecturare a adresei de răspuns cu nr. 17470/10.12.2019 rezultă cu claritate că nu a refuzat să efectueze delimitarea, arătând disponibilitatea de a da curs solicitărilor, însă cu respectarea condiţiilor care se impun a fi îndeplinite pentru ca aceasta sa se facă în conformitate cu prevederile legale aplicabile, respectiv Ordinul MMGA nr. 326/2007.

Faptul ca recurenta nu a întreprins demersuri imediate pentru a demara acţiunea de delimitare nu poate fi asimilat unui refuz nejustificat, în condiţiile în care din conţinutul prevederilor Ordinului MMGA nr. 326/2007 nu rezulta obligativitatea efectuării, într-un anumit termen, a delimitării albiilor minore, la cererea oricărei entităţi care doreşte acest lucru, în lipsa îndeplinirii condiţiilor legale prevăzute în Ordinul sus-menţionat.

Se arată în continuare că în mod greşit a concluzionat şi instanţa de fond faptul ca "delimitarea în cauza se impune ca urmare a faptului ca, în lipsa acesteia, nu se poate stabili natura juridică a terenurilor disputate" în condiţiile în care recurenta -pârâtă a depus hotărâri judecătoreşti definitive din care rezultă cu claritate apartenenţa terenurilor în cauza la domeniul public al statului, urmare a analizării actelor depuse şi a expertizelor efectuate.

În consecinţă, arată recurenta că, în cadrul litigiilor anterioare în care aceasta a fost parte, în contradictoriu cu actualii reclamanţi, s-a efectuat o expertiza, cu respectarea prevederilor Ordinului nr. 326/2007 si a Legii Apelor nr. 107/1996, din care a reieşit clar ca suprafeţele de teren, în care este menţionat ca proprietar Statul Roman, se suprapun cu albia minora a râului Prahova, sens în care a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, astfel că nu poate fi obligata sa efectueze o alta delimitare deoarece ar fi lipsita de utilitate si relevanta. Anexam alăturat copii de pe expertiza omologata de Tribunalul Prahova si de pe planşele despre care se face vorbire în conţinutul acesteia.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecata, respectiv onorariul avocaţilor, în suma de 13974 RON, recurenta a susţinut că instanţa, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., ar fi putut să îl cenzureze/micşoreze întrucât acesta este exagerat de mare si vădit disproporţionat fata de complexitatea cauzei dar si faptul ca speţa dedusa judecaţii s-a soluţionat într-un singur termen de judecata, când părţile au pus concluzii.

Mai mult decât atât, recurenta este instituţie publică cu regim de autofinanţare, care administrează bunuri din domeniul public al statului.

Faţă de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin recursul promovat de pârâta Administraţia Bazinală de Apă Buzău-Ialomiţa, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurent a prezentat aceleaşi critici de nelegalitate, apreciind că instanţa de fond nu a interpretat corect normele de drept material, susţinând că, în mod eronat, judecătorul fondului a considerat ca răspunsul este un refuz nejustificat de a soluţiona cererea reclamantelor.

S-a mai susţinut, pe d eo parte că a fost realizată deja delimitarea albiei minore de cea majoră a râului Prahova iar, pe de altă parte, că procedura instituită de Ordinul nr. 326/2007 nu poate fi realizată din motive neimputabile acestora.

În continuare s-a arătat că în urma efectuării unei expertize în dosarul de revendicare, în prima fază procesuală, aceasta nu ar fi fost avută în vedere de către instanţa de fond care a pronunţat hotărârea recurată.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a punctat că la stabilirea cheltuielilor de judecată, instanţa de fond nu a avut în vedere aplicarea corectă a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care pârâta va suporta cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, reclamantele solicită admiterea excepţiei nulităţii recursului şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe fondul recursurilor, a solicitat acestora ca nefondate şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală.

În esenţă, a arătat că motivele invocate de recurente privind imposibilitatea efectuării delimitărilor solicitate nu pot fi primite, întrucât starea de urgenţă nu mai există în prezent, iar cel privind inexistenţa fondurile necesare nu poate fi invocat pe o perioadă atât de lungă de timp. Ca atare, procedura prevăzută de Ordinul nr. 326/2007 permite riveranilor să se adreseze instanţei de contencios administrativ, în măsura în care această delimitare este de natură să îi prejudicieze.

Nu poate fi primit argumentul susţinut pentru prima dată prin motivele de recurs, în sensul delimitarea nu este necesară deoarece a fost efectuată una în anul 1977, câtă vreme legiuitorul, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/1997, a apreciat că toate problemele legate de cursuri de apă ar trebui rezolvate prin metoda prevăzută de Ordinul nr. 326/2007.

De asemenea, intimatele-interveniente prin întâmpinarea depusă la dosar au achiesează la susţinerile intimaţilor-reclamanţi, în completarea cărora au mai precizat că, prin Decizia nr. 259/2017 a Curţii de Apel Ploieşti s-a statuat faptul că delimitarea celor două albii, minoră şi majoră, determină stabilirea situaţiei juridice şi a construcţiilor pe care le-a edificat, cu acceptul tacit sau chiar cu autorizaţie de construire, cum a fost în cazul A. S.R.L..

În data de 28 februarie 2023, recurenta-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române a depus note scrise însoţite de înscrisuri.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 7 decembrie 2022, respectiv 1 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Prioritar analizei recursurilor, vor fi cercetate aspectele referitoare la incidenţa excepţiei nulităţii recursului, având în vedere că intimaţii au invocat, prin întâmpinări, nulitatea recursurilor şi, în acelaşi timp, ţinând seama de faptul că, în spiritul prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora este necesar a fi examinate cu prioritate excepţiile procesuale invocate în cauză, rămânând ca examinarea fondului să se facă, în măsura în care mai este necesară, ulterior.

Astfel fiind, cu privire la aceasta sunt de avut în vedere, în condiţiile în care parte dintre critici sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi admisă excepţia nulităţii căii de atac, iar imposibilitatea analizării unora dintre critici nu poate conduce la o asemenea soluţie, care ar presupune ca cererea de recurs, în întregul său, să nu se încadreze în niciunul dintre cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii reclamanţi şi intervenient, nefiind întrunite cerinţele art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pe fondul recursurilor, în primul rând Înalta Curte va avea ca premisă situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, asupra căreia, în actuala structură a dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., instanţa de recurs nu poate reveni.

Din această perspectivă criticile vizând interpretarea probelor, care tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de Curtea de Apel, nu pot fi primite în recurs.

Or, Înalta Curte constată că prin recursul declarat, pârâţi repun în discuţie chestiunile de fapt şi de drept analizate şi dezlegate de prima instanţă, situaţie faţă de care se reţine că problemele ce se impun a fi soluţionate şi de către instanţa de control judiciar vizează deopotrivă, conţinutul probatoriului care a fost administrat, raportat la prevederile incidente in cauză.

În consecinţă, părţilor nu le este permis, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, să pretindă instanţei de recurs reevaluarea probatoriilor şi stabilirea unei situaţii de fapt diferite de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului care poate fi exercitat de această instanţă.

Aşa fiind, instanţa de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu şi criticilor de netemeinicie (prin care partile recurente pretind greşita stabilire a circumstanţelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate de părţi), întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Constatând că recursurile formulate de aceste părţi care au aceeaşi poziţie procesuală conţin critici similare, Înalta Curte urmează a răspunde acestora prin considerente comune; criticile care particularizează fiecare cerere de recurs vor fi examinate distinct în măsura în care pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază, că soluţia instanţei dată în judecarea fondului şi care face obiectul criticilor din recurs, anume cea de admitere a acţiunii reclamanţilor, este în deplin acord cu dispoziţiile legale incidente, astfel cum au fost acestea analizate şi reţinute în considerentele prezentului control judiciar.

Sub aspectul circumstanţelor cauzei, Înalta Curte reţine că prin cererea adresată pârâtei Administraţia Naţională Apele Române, înregistrată la aceasta din urmă la data de 31.10.2019, dosar, vol. reclamanţii au solicitat acesteia demararea procedurii legale instituite prin Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 326 din 2007 pentru delimitarea albiei minore de albia majoră a râului Prahova în zona oraşului Sinaia, Calea x, jud. Prahova, arătând în cuprinsul cererii faptul că, în cadrul litigiilor existente între părţi referitoare la aceste terenuri, instanţele de judecată au reţinut că pentru a tranşa problema terenurilor respective se impune a fi efectuată procedura de delimitare reglementată de Ordinul nr. 326 din 2007, iar delimitarea este necesară cu atât mai mult cu cât terenurile sunt ocupate de construcţii.

Este de menţionat că, reclamanţii au mai contestat faptul că terenurile respective fac parte din albia minoră a râului Prahova, arătând că nu sunt în proprietatea Statului Român şi în administrarea pârâtei ANAR, însă nu poate fi stabilit regimul juridic al terenurilor în lipsa delimitării la care s-a făcut referire mai sus.

Prin adresa din 10.12.2019 pârâta Administraţia Bazinală de Apă Buzău Ialomiţa a răspuns solicitării reclamanţilor arătând că acţiunea de delimitare a albiilor minore ale cursurilor de apă care aparţin domeniului public al statului reglementată prin Ordinul MMGA nr. 326/2007 nu s-a realizat până în prezent, întrucât nu sunt întrunite condiţiile necesare aceste acţiuni, respectiv: stabilirea de către A.N. Apele Române a modului de funcţionare şi organizare, componenţă şi atribuţiile comisiilor de delimitare, conform art. 26 alin. (2) din Ordinul MMGA nr. 326 din 2007 şi alocarea fondurilor de la bugetul statului sau din bugetul propriu pentru această acţiune, conform art. 35 din L apelor nr. 107 din 1996.

Totodată, s-a mai arătat că pentru trasarea limitei de proprietate a domeniului public aflat în administrarea A.N. Apele Române, respectiv limita albiei minore a râului Prahova, pentru zona care face obiectul solicitării reclamanţilor, sunt necesare măsurători topografice (plan de amplasament, profile transversale în albie) precum şi analiza datelor hidrologice specifice pentru stabilirea acestei limite în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, acţiuni care vor fi întreprinse după îndeplinirea condiţiilor legale mai sus menţionate.

Pornind de la aspectele reţinute în sentinţa civilă recurată precum şi din considerentele statuate prin decizia civilă nr. 258/31.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel, în mod corecta instanţa fondului a constatat că demersul reclamanţilor este justificat, referitoare la terenurile vizate de operaţiunea de delimitare.

Curtea a constatat ca pentru a determina regimul juridic aplicabil suprafeţelor de teren în litigiu este esenţială delimitarea albiei minore de albia majora, numai terenul afectat albiei minore făcând parte din domeniu public.

Statuând prin dispoziţiile art. 26 din Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 326 din 2007 (1) în sensul dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, delimitarea albiilor minore ale cursurilor de apă şi a celorlalte terenuri aparţinând domeniului apelor se realizează de către Administraţia Naţională "Apele Române", prin unităţile bazinale de gospodărire a apelor, împreună cu o comisie din care fac parte reprezentanţi ai oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară, ai autorităţilor care răspund de sistemele informaţionale specifice implicate şi deţinătorii terenurilor riverane.

(2) Modul de organizare şi funcţionare, componenţa şi atribuţiile comisiilor de delimitare constituite vor fi stabilite de Administraţia Naţională "Apele Române".

Prin urmare, pentru a determina regimul juridic aplicabil suprafeţelor de teren în litigiu este esenţială delimitarea albiei minore de albia majoră, numai terenul afectat albiei minore făcând parte din domeniu public.

O atare delimitare este cu atât mai mult necesară în condiţiile în care cursul râului Prahova a fost afectat de lucrări de amenajare şi regularizare, ce au determinat modificări ale suprafeţei albiei sale minore.

Aşadar, o astfel de delimitare nu a fost realizată, nefiind îndeplinită procedura specială prevăzută de Ordinul nr. 326/2007.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2011 opun reexaminării aceloraşi chestiuni invocate de recurentele-pârâte, în considerarea puterii de lucru judecat.

Într-o atare situaţie, regimul juridic al terenurilor în litigiu nu poate fi stabilit decât prin îndeplinirea procedurii legale de delimitare a albiei minore a râului Prahova, existând obligaţia legală stabilită în sarcina intimatei de a realiza această delimitare.

În cauza dedusă judecăţii, din situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa fondului, nu rezultă că recurenta Administraţia Nţională a Apelor a direcţionat cererea reclamanţilor către Administraţia Bazinală Buzău Ialomiţa, în condiţiile în care delimitarea nu se poate face decât alături de această comisiei, iar recurenta-pârâta A.N. Apele Române nu a făcut dovada indeplinirii propriilor obligaţii care îi revin, potrivit legii.

Ca atare, instanţa fondului, în mod corect a pornit de la premiza stabilită anterior de Curtea de Apel Poieşti în sensul că regimul juridic al terenurilor în cauză nu poate fi stabilit în condiţiile în care nu a operat o delimitare legală între albia minora a râului Prahova - bun aflat în proprietatea publica a statului şi albia majoră a aceluiaşi râu - bun aflat în proprietatea comunităţii locale.

Revenind la criticile recurentelor în sensul că instanţa de fond nu a interpretat corect normele de drept material, susţinând că, în mod eronat, judecătorul fondului a considerat ca răspunsul este un refuz nejustificat de a soluţiona cererea reclamantelor, acestea nu pot fi primite.

Este mai mult decât evident că atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanta de contencios administrativ nu se limiteaza la un control de legalitate formala, ci trebuie sa evalueze conduita autoritatii din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare rationala a acesteia, pentru ca principiul proportionalitatii masurilor administrative individuale in raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative sa nu depaseasca limitele a ceea ce este adecvat si necesar pentru a atinge scopul urmarit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului sa nu fie excesiv de impovaratoare, disproportionate in raport cu scopurile vizate.

Astfel, cum bine a punctat instanţa fondului, prin maniera în care au procedat, ambele autorităţi pârâte au exprimat un refuz, chiar dacă nu au contestat expres dreptul sau interesul reclamanţilor, deoarece prin trimiterea cererii spre competentă soluţionare la o administraţie bazinală, în timp ce aceasta din urmă a invocat pasivitatea autorităţii centrale în materie, dreptul reclamanţilor a rămas nevalorificat, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) din Legea nr. 554 din 2004, fiind asimilate actelor administrative unilaterale atât refuzul nejustificat de a rezolva o cere referitoare la un drept sau un interes legitim, cât şi faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Criticând constatările instanţei de fond, se observă că recurentele-pârâte nu arată argumentele pentru care s-ar impune concluzia contrară, având ca bază un temei real şi suficient pentru a le justifica.

Din perspectiva criticii de nelegalitate invocate, prin care s-a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond, în mod greşit a obligat recurentele la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care dosarul nu are o complexitate ridicată, drept urmare, nu se justifica un onorariu de avocat disproporţionat, acestea sunt nefondate.

În acest context al analizei este de observat că, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în fond, finalitatea susţinerilor recurentelor rezidă în reaprecierea cuantumului stabilit prin sentinţa recurată în sarcina lor, cu acest titlu.

Astfel concepute, susţinerile recurentelor nu relevă o critică de nelegalitate a sentinţei de fond, întrucât evaluarea presupusă de dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, stabilindu-se, prin raportare la valoarea obiectului pricinii, şi ponderea acestui criteriu în acordarea cheltuielilor de judecată.

Fiind vorba despre o chestiune de temeinicie a sentinţei, reevaluarea elementelor luate în considerare în determinarea cheltuielilor reţinute în sarcina pârâtelor depăşeşte sfera atribuţiilor ce revin instanţei de recurs, în contextul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., circumscrise verificării legalităţii sentinţei recurate, susţinerile recurentelor pe acest aspect urmând a fi înlăturate ca atare.

Acestea pot fi subsumate pct. 5 al articolului menţionat anterior, punându-se în discuţie încălcarea normelor procedurale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, iar nu aplicarea greşită sau interpretarea eronată a unor norme de drept substanţial, urmând a analizate din această perspectivă.

Este de menţionat aici că, prin prevederile art. 488 din C. proc. civ. care consacră motivele de casare ale unor hotărâri judecătoreşti, legiuitorul a acordat o eficienţă sporită principiului potrivit căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă.

Ca atare, pe de o parte, la stabilirea cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a avut în vedere aplicarea corectă a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care pârâtul va suporta cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu avocat.

În ceea ce priveşte onorariul de avocat, prima instanţă, s-a raportat la criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., vizând complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat şi a realizat o apreciere proprie asupra incidenţei acestora, ce nu poate fi supusă examinării în calea extraordinară de atac, fiind o chestiune de temeinicie, nu de legalitate, care nu se încadrează în vreunul dintre motivele de casare reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

De la regula potrivit căreia partea care a câştigat procesul urmează a-şi recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al doilea al art. 451 C. proc. civ. prevede o excepţie, în sensul că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, însă măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Prin urmare, dispoziţiile amintite anterior statuează dreptul instanţei de judecată de a micşora onorariul avocatului ori de câte ori va constata că este nepotrivit de mare, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Aşa cum s-a arătat constant în jurisprudenţă, prin aplicarea acestui text de lege, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi parte, care se menţine, fără ca instanţa să împiedice executarea contractului sau să dispună anularea ori modificarea lui.

Prin urmare, potrivit art. 451 C. proc. civ., instanţa de judecată doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuie suportat de partea adversă, contractul de asistenţă juridică rămâne valabil între avocat şi clientul său, care datorează onorariul integral, pe care însă nu-l va putea pretinde de la adversar decât în măsura încuviinţată de instanţă.

În consecinţă, făcând aplicarea dispoziţiilor legale art. 451- 453 C. proc. civ., instanţa a constatat, în mod corect că, în speţă, cheltuielile solicitate cu titlu de onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru în sumă de 13.974 RON sunt justificate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

De asemenea, în raport de soluţia pronunţată în recurs, dată fiind culpa procesuală a recurentelor-pârte în prezenta cauză, Înalta Curte îi va obliga pe acestea la plata cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depuse la dosar,la plata sumei de 1000 RON către intimaţii- intervenienti A. şi C. S.R.L. şi a sumei de 1000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimaţii- intervenienti S.C. F. S.R.L. Sinaia S.C. D. S.R.L., S.C. H. S.R.L.,E., G. S.R.L.

Este de menţionat aici, că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

În ceea ce priveşte reducerea onorariului curtea a avut în vedere faptul ca litigiul a fost soluţionat la primul termen de judecata, nefiind administrate alte probe. După cum prevede şi art. 451 alin. (2) teza finală C. proc. civ. măsura luată de instanţă nu are nici un efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său, aceasta producând efecte numai în privinţa cuantumului cheltuielilor de judecată la care sunt obligate pârâtele.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor.

Respinge recursurile formulate de pârâtele Administraţia Naţională Apele Române şi Administraţia Bazinală de Apă Buzău-Ialomiţa împotriva sentinţei nr. 33 din 24 februarie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele pârâte la plata sumei de 1000 RON către intimaţii- intervenienti A. şi C. S.R.L. şi a sumei de 1000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimaţii- intervenienti S.C. F. S.R.L. Sinaia S.C. D. S.R.L., S.C. H. S.R.L.,E., G. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 1 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.