Scope of factual motivation requirement for acts appointing to public dignity offices subject to political discretion

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.11.2020 sub nr. x/2020, reclamanta, A., în contradictoriu cu pârâtul, Prim Ministrul României B. a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 274/09.07.2020

- reintegrarea acesteia în funcţia de Director General Adjunct al O.R.D.A.,

- obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile aferente funcţiei de Director General Adjunct începând cu data eliberării din funcţie şi până la reluarea efectivă a raporturilor de serviciu.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 159/CA/2018 din 11 octombrie 2018 a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată.

Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanta, A., în contradictoriu cu pârâtul, Prim Ministrul României B., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a promovat reclamanta A., care vizează, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat următoarele:

- hotărârea primei instanţe este contradictorie, în mod paradoxal, instanţa de fond a admis pe de o parte necesitatea motivării în fapt a actelor administrative, pentru a se putea verifica şi determina caracterul legal al acestora, dar pe de altă parte, în cazul Deciziei, a considerat că o motivare în fapt ar reprezenta o cerinţă excesivă, care ar deturna motivarea de la scopul pentru care a fost instituită, adică motivarea în fapt ar impieta asupra funcţiei de transparentă a procedurilor administrative;

- instanţa de fond a făcut confuzie între verificarea existenţei unei motivări în fapta Deciziei şi verificarea elementelor de oportunitate care ar fi stat la baza emiterii Deciziei;

- în condiţiile în care Decizia ar fi reprezentat într-adevăr modalitatea administrativă prin care emitentul actului a decis să dispună încetarea unui "mandat politic' care i-ar fi fost acordat prin numirile anterioare, acest fapt ar fi trebuit să fie menţionat ori în cadrul Deciziei, ori în cadrul adresei nr. x/07.07.2020;

- în măsura în care ar fi existat o astfel de motivare în fapt, recurenta nu ar mai fi suferit vătămările de ordin reputaţional pe plan profesional indicate în acţiunea introductivă, întrucât ar fi fost evident că revocarea din funcţia de Director General adjunct al O.R.D.A a avut la bază exclusiv criterii "politice" şi nu aspecte care ţin de competenţa profesională;

- referitor la susţinerile pârâtului, în sensul că funcţia de director adjunct al O.R.D.A este o funcţie de demnitate publică, astfel că numirea pe o atare funcţie este una politică, cu consecinţa imposibilităţii cenzurării actului pentru nemotivare, având în vedere că în prezent sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/2020 este definitivă, sub aspectul necesităţii motivării în fapt a Deciziei, recurenta a invocat autoritatea de lucru judecat a acestei sentinţe, în considerarea prevederilor art. 430, alin. (2) din C. proc. civ.

- instanţa de fond nu a analizat criticile prezentate in cererea de chemare în judecată şi nu a precizat care ar fi motivele pentru care ar fi neîntemeiate, motiv pentru care sentinţa poate fi considerată a fi nemotivată, întrucât instanţa nu a analizat toate criticile aduse de reclamantă şi nu a arătat argumentele pentru care criticile privind lipsa din Decizie a informaţiilor privind calea şi termenul de atac nu ar fi întemeiate;

- criticile de nelegalitate vizează faptul că instanţa de fond a calificat în mod neîntemeiat, prin aplicarea greşită a normelor de drept material, funcţia publică de Director General Adjunct al O.R.D.A. ca fiind funcţie de demnitate publică. Pentru a justifica calificarea funcţiei mai sus menţionate, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 9, alin. (1) din H.G. nr. 401/2006 privind organizarea, funcţionarea, structura personalului şi dotările necesare îndeplinirii atribuţiilor Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prevederi care reglementează doar nivelul salarizării pentru funcţia de Director General Adjunct al O.R.D.A, în sensul că aceştia sunt salarizaţi la nivelul funcţiilor asimilate celor de demnitate publică, prevăzute la criteriul 1 şi 2 din anexa 3 a Legii 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupa funcţii de demnitate publică, precum şi faptul că, în conformitate cu prevederile art. 6 din H.G. nr. 401/2006, directorul general adjunct este numit de primul ministru, la propunerea Ministrului Culturii;

- instanţa de fond a făcut astfel o aplicare greşită a prevederilor de drept material, inclusiv atunci când a concluzionat că motivarea în fapt, respectiv detalierea împrejurărilor care au determinat revocarea mea din funcţie nu ar fi necesară, fiind suficient a se dovedi intenţia de revocare (prin intermediul propunerii de revocare din partea Ministerului Culturii, respectiv adresa nr. x/07.07.2020) act care la rândul său, aşa cum am arătat mai sus, nu conţine o descriere a motivelor de fapt pentru care s-ar fi impus revocarea mea din funcţie.

Faţă de acestea recurenta solicitat admiterea recursului, casarea in parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate intimatul-pârât Prim ministrul României a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând apărările formulate în faţa instanţei de fond.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 28 ianuarie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 1 martie 2023, cu citarea părţilor.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că, în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, recurenta-reclamantă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanţa fondului fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluţionat prezenta cauză, fiind nemulţumită de fapt de soluţia pronunţată de aceasta.

Totodată, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, C. proc. civ. consacră în mod expres, în dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Criticile referitoare la contrarietatea sentinţei, susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Prin această critică, recurenta-reclamantă reproşează instanţei de fond că, pe de o parte, s-a reţinut că decizia prin care recurenta a fost revocată din funcţia de director general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturi de Autor este un act administrativ cu privire la care, pentru a se putea realiza controlul de legalitate este necesar a fi motivat în fapt, şi, pe de altă parte, instanţa a statuat că deciziile de revocare din funcţie de tipul celei contestate sunt acte administrative cu caracter politic care ar fi astfel excluse de la controlul instanţelor judecătoreşti, în cazul acestora instanţa fiind învestită doar cu posibilitatea de a verifica temeiurile de drept. Aceste susţineri nu pot fi primite.

Raţionamentul instanţei de prim control judiciar expus în considerentele sentinţei criticate în prezentul recurs relevă faptul că actul (decizia prim-ministrului contestată) este emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, judecătorul fiind chemat să verifice concordanţa cu dispoziţiile legale în vigoare şi nu oportunitatea măsurii dispuse prin actul administrativ ce face obiectul acţiunii judiciare.

În acest context instanţa fondului a reţinut că, sub acest aspect, motivarea trebuie să fie adecvată condiţiilor specifice în care actul a fost emis, să prezinte algoritmul urmat de instituţia emitentă astfel încât judecătorul să poată aprecia asupra respectării legii, să fie în măsură a realiza un control judiciar efectiv, fără însă a transforma obligaţia de motivare instituită în sarcina organului administrativ într-una limitată exclusiv la o anume formă, cu ignorarea, printr-o interpretare de o rigurozitate excesivă, a scopului pentru care ea a fost instituită.

Aşadar, criteriul de verificare a legalităţii actului administrativ este legea, şi nu opiniile auditorului sau ale autorităţii.

Instanţa a constatat că, în cazul de faţă, motivarea, atât în fapt cât şi în drept, este adecvată actului contestat şi prezintă de o manieră clară intenţia autorităţii emitente, actul fiind corect fundamentat atât pentru a permite persoanelor interesate să îl cunoască cât şi pentru a permite instanţei analizarea lui.

Or, în aceste condiţii, este de observat că, hotărârea instanţei de fond cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a sentinţei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar.

De altfel, considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

În litigiul dedus judecăţii, instanţa de fond, prin argumente de fapt şi de drept, a demonstrat că a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri.

Raportându-se atât la documentele existente la dosar, instanţa de fond a arătat motivat care este raţionamentul care a condus la soluţia pronunţată în cauză, cu întemeierea acesteia în fapt şi în drept.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

Hotărârea judecătorească recurată explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a respins acţiunea.

Aşadar, în mod incontestabil, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a realizat o justă expunere argumentelor care au condus la respingerea acţiunii, astfel că nu poate fi primită critica recurentei în sensul că hotărârea din fond nu răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. astfel că, vor fi înlăturate ca nefondate criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În fine, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor recurentei sub aspectul nesocotirii dispoziţiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, în forma efectului extinctiv al acesteia. Aceste susţineri privind efectul extinctiv trebuie examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., neinvocat de către recurentă.

Este adevărat, pe de o parte, că prezumţia, cât şi excepţia lucrului judecat, reprezintă instrumente juridice menite să servească instituţia puterii lucrului judecat, însă aceasta din urmă nu este aplicabilă în cauză având în vedere că instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri de suspendare nu poate prejudeca fondul litigiului, astfel încât nu se poate pronunţa cu autoritate de lucru judecat asupra legalităţii şi temeiniciei actului administrativ contestat.

Pe de altă parte, textul din legea contenciosului administrativ ce stabileşte sensul cazurilor bine justificate (art. 2 lit. t) poate fi folosit inclusiv drept temei al ceea ce jurisprudenţa şi literatura de specialitate au numit prezumţia de legalitate a actului administrativ, în sensul că acest din urmă act juridic (actul administrativ) este considerat ca fiind emis în acord cu prevederile legale, până ce se face proba contrarie (sau până ce se creează îndoiala serioasă, cum se exprimă legiuitorul) cu privire la nelegalitatea acestuia.

Cu alte cuvinte, la prima vedere, în materia dreptului public prezumţia de legalitate a actului administrativ este o premisă esenţială a procedurii aferente contenciosului administrativ (fie că priveşte anularea, fie că se raportează la suspendarea executorialităţii).

De altfel, nici cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ.

Se cuvine a fi observat, deopotrivă, că, în faţa instanţei de fond, a constituit obiect al dezbaterilor contradictorii cererea de chemare în judecată prin care reclamanta de faţă a solicitat anularea Deciziei Prim-ministrului nr. 274/09.07.2020, reintegrarea în funcţia de Director general adjunct al O.R.D.A., precum şi despăgubiri egale cu salariile aferente funcţiei de Director general adjunct începând cu data eliberării din funcţie şi până la reluarea efectivă a raporturilor de serviciu.

Prin Decizia prim-ministrului nr. 427/25.07.2012. reclamanta A. a fost numită în funcţia de director general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, decizie care a fost emisă în temeiul art. 15 lit. a) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 137 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.

Este de precizat că emiterea acestui act administrativ a avut la bază propunerea ministrului culturii şi patrimoniului naţional, formulată prin Adresa nr. x din 19 iulie 2012.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că, astfel cum reiese inclusiv din dispoziţiile legale pe care s-a întemeiat decizia prim-ministrului anterior menţionată, funcţia de director general adjunct al Oficiului este o funcţie asimilată funcţiei de demnitate publică.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 401/2006 privind organizarea, funcţionarea, structura personalului şi dotările necesare îndeplinirii atribuţiilor Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu modificările ulterioare, conform cărora: directorul general şi directorul general adjunct sunt salarizaţi la nivelul funcţiilor asimilate cu funcţiile de demnitate publică prevăzute la nr. crt. 1 şi 2 din anexa nr. III la Legea nr. 154/2998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare.

Mai mult decât atât, pentru calificarea naturii juridice a funcţiei deţinute de reclamantă, aşa cum corect a punctat instanţa fondului, sunt şi prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ care defineşte categoria demnitarilor la lit. V) ca fiind " persoane care exercită funcţii de demnitate publică în temeiul unui mandat, potrivit Constituţiei, prezentului cod şi altor acte normative" iar funcţia de demnitate publică este definită la lit. z) ca fiind " ansamblul de atribuţii şi responsabilităţi stabilite prin Constituţie, legi şi/sau alte acte normative, după caz, obţinute prin învestire, ca urmare a rezultatului procesului electoral, direct sau indirect, ori prin numire".

De asemenea, funcţiile de demnitate publică sunt clasificate în funcţii de demnitate publică alese (Preşedintele României, Preşedintele Senatului şi Preşedintele Camerei Deputaţilor etc.) şi funcţii de demnitate publică numite (prim-ministrul, viceprim-ministrul, ministru, secretarii de stat, subsecretarii de stat, asimilaţii acestora).

Văzând prevederile art. 15 lit. a) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, act normativ care a constituit unul din temeiurile legale ale deciziei de numire a recurentei-reclamante în funcţia respectivă:

Art. 15 - Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului, conform art. 3 alin. (1)".

Prin urmare, funcţia de director general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor este o funcţie asimilată funcţiei de demnitate publică numită.

Aşa cum s-a arătat, fiind o funcţie de demnitate publică, numirea în această funcţie implică decizia politică şi de oportunitate a prim-ministrului, fără a mai fi îndeplinite alte formalităţi.

Fiind funcţii de demnitate publică, numirea în aceste funcţii implică decizia politică şi de oportunitate a prim-ministrului, singura formalitate solicitată de lege fiind aceea ca propunerea pentru numirea ori revocarea din aceste funcţii să fie formulată de ministrul culturii, în calitatea acestuia de coordonator al Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

Nu în ultimul rând, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că cerinţele esenţiale privind legalitatea actului administrativ contestat au fost respectate în cauză. Decizia Prim-ministrului nr. 274/09.07.2020 fiind emisă în temeiul art. 29 şi art. 31 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 180 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În concluzie, având în vedere că funcţiile de director general şi director general adjunct ai Oficiului Român pentru Drepturile de Autor sunt funcţii asimilate funcţiei de demnitate publică este mai mult decât evident că numirea în aceste funcţii implică decizia politică şi de oportunitate a prim-ministrului, singura formalitate solicitată de lege fiind aceea ca propunerea pentru numirea ori revocarea din aceste funcţii să fie formulată de ministrul culturii, în calitatea acestuia de coordonator al Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

Aşadar, potrivit principiului simetriei actelor juridice, decizia prim-ministrului de revocare a recurentei-reclamante din funcţia de director general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor a fost emisă în aceleaşi condiţii de fond şi de formă ca şi decizia privind numirea acesteia în respectiva funcţie (în speţă, Decizia prim-ministrului nr. 427/25.07.2012), act administrativ acceptat ca atare de recurenta-reclamantă, fară îndeplinirea unor criterii sau a unor condiţii exprese ori a altor formalităţi (cum ar fi concursul) în afara propunerii formulate de ministrul culturii şi patrimoniului naţional, prin Adresa nr. x din 19 iulie 2012.

În acest punct, se cuvine a reaminti că, în cauza de faţă, actul administrativ contestat este Decizia nr. 274/2020, prin care Prim-ministrul a revocat-o pe recurenta-reclamantă dintr-o funcţie de demnitate publică numită, şi anume din cea de director general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

Actele (deciziile) emise de prim-ministru în exercitarea propriilor atribuţii sunt acte administrative, inclusiv cele de numire şi eliberare din funcţie a demnitarilor, împrejurare ce rezultă din coroborarea art. 29 alin. (1) cu art. 31 lit. a), d) şi e) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât sunt supuse controlului de legalitate exercitat prin instanţele de contencios administrativ competente în condiţiile Legii nr. 554/2004.

Ca atare, temeiurile de drept care au fundamentat măsura administrativă adoptată au fost nominalizate în preambulul Deciziei aflate în discuţie: "având în vedere propunerea ministrului culturii formulată prin Adresa nr. x din 7 iulie 2020, înregistrată la Cabinetul prin-ministrului cu nr. 5/3. 578 din 7 iulie 2020 (…).", ceea ce semnifică intenţia de revocare a mandatului, retragerea încrederii acordate, operaţiune care se poate produce ad nutum.

Recurent-reclamante nu a fost numită în funcţia de director general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor ca urmare a promovării unui concurs sau examen, ci a fost numită în considerarea calităţilor personale sau, altfel spus, "intuitu personae". pe baza încrederii acordate de prim-ministru.

În consecinţă, deşi recurenta a pretins, în speţă, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., însă susţinerile acesteia, subsumate acestui motiv de recurs, nu au aptitudinea de a releva o ipoteză în care instanţa de fond să fi aplicat eronat normele legale incidente cauzei.

Şi în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia inadmisibilităţii aceasta, Înalta Curte constată că este corectă, întrucât Decizia contestată a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 603 din 9 iulie 2020 iar reclamanta a formulat plângerea prealabilă la data de 6 august 2020 astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la filele x, aşadar cu respectarea termenului de 30 zile instituit de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul promovat în cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 172 din 17 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 1 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.