Judges' salary equalization: Applicability of the maximum-paid principle and statutory caps under Law No. 153/2017

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată înregistrată la data de 30.06.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a CAF, reclamantele A., B., C., D., E., F., G., H., I. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI au solicitat următoarele:

- emiterea de MINISTERUL JUSTIŢIEI a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 10.01.2016 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

- luarea de către parat a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamant a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1196 pronunţată la data de 31 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

"Respinge excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiate.

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Respinge ca prescrisă cererea reclamanţilor pentru perioada anterioară datei de 26.06.2017.

Admite în parte cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. toţi cu domiciliul ales la Tribunalul Vrancea, în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI cu sediul în mun. Bucureşti.

Obligă pârâtul Ministerul Justiţiei la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare lunare ale reclamanţilor, începând cu data de 26.06.2017 şi în continuare (şi după intrarea în vigoare a Legii 153/2017), prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00.

Obligă pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea ordinelor de salarizare pentru indemnizaţiile de încadrare recalculate conform celor anterior dispuse.

Obligă pârâtul Ministerul Justiţiei să aloce fondurile necesare plăţii către reclamanţi a diferenţei de drepturi salariale rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia de încadrare efectiv plătită, suma acordată fiecărui reclamant urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi cu dobânda legală calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective."

Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei şi, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei, in sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, într-o primă critică recurentul a susţinut că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a respins eronat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte recalcularea drepturilor, în condiţiile în care prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câta vreme atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în decizia respectivă că ordonatorul principal de credite "nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată".

În motivarea acestei decizii, ÎCCJ a reţinut că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligaţional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ţinând seama şi de caracterul exclusiv al competenţei (una şi aceeaşi atribuţie trebuie să aparţină unei singure autorităţi publice), în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariate sau de natură salariată, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se afla în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale".

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenţii de ordin bănesc, formulate de către personalul instanţelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce priveşte atragerea în proces a Ministerului Justiţiei, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei. Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de munca ale reclamantului s-au stabilit cu instanţa angajatoare, astfel că drepturile salariale îi sunt datorate, calculate şi plătite direct de către aceasta.

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenţii de ordin bănesc şi operaţiuni contabile ce aparţin instanţei angajatoare, formulate de către personalul instanţelor de judecată, sunt întemeiate în ceea ce priveşte atragerea în proces a Ministerului Justiţiei, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei.

Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă a reclamanţilor s-au stabilit cu instanţa angajatoare, astfel că drepturile salariale le sunt datorate, calculate şi plătite direct de către aceasta.

Aşadar, Ministerul Justiţiei nu s-a aflat în niciun raport juridic cu reclamanţii, de drept muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi oblig la recalcularea unor drepturi băneşti.

Recurentul-pârât a invocat practică judiciară (Decizia nr. 3301/12.10.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 1900/4.04.2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 4983/14.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2017.

În consecinţă, faţă de argumentele invocate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi respingerii capătului de cerere privind recalcularea indemnizaţiilor în contradictoriu cu acest pârât.

În continuare, recurentul – pârât critică şi soluţia dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, ce a reţinut că potrivit art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004 se poate adresa instanţei de contencios administrative şi cel care se consider vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Or, intimaţii-reclamanţi nu au învestit instanţa de contencios cu controlul legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva ordinului prin care i s-a stabilit indemnizaţia de încadrare, ci a formulat acţiunea solicitând exclusiv emiterea unui nou ordin.

Prin urmare, întrucât intimaţii- reclamanţi au învestit instanţa cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare şi a da instanţei competente posibilitatea analizei legalităţii actului adminsitrativ prin care i s-a stabilit indemnizaţia de încadrare, susţine recurentul că, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii. .În acest sens, recurentul a evocat aspectele statuate prin Decizia nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii, susţinând că în speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile care impun parcurgerea unei proceduri speciale, astfel că în mod neîntemeiat prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

Deopotrivă, a mai susţinut recurentul că instanţa de fond în mod greşit a dispus obligarea Ministerului Justiţiei la alocare de credite ordonatorilor, întrucât calitatea de ordonator de credite şi debitor al plăţii drepturilor salariate se regăseşte la nivelul instanţei angajatoare, faţă de care intimaţii-reclamanţi se afla în raporturi se serviciu, în speţă nu are relevanţă raportul juridic de drept financiar stabil între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării de fonduri bugetare.

Prin urmare, întrucât intimaţii-reclamanţi nu sunt implicaţi în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite de la diferite niveluri, aceştia nu pot fi titulari de drepturi şi obligaţii în plan financiar, astfel că instanţa de fond în mod greşit a dispus îndeplinirea obligaţiilor ce revin Ministerului Justiţiei şi Tribunalului Vrancea, ca autorităţi publice.

Chiar obligaţia de alocare a fondurilor necesare, este neîntemeiată, instanţa de fond ignorând faptul că intimaţii - reclamanţi nu sunt implicaţi în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite de la difer niveluri.

Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de ale muncă reclamanţilor sunt stabilite cu angajatorul, respectiv Tribunalul Ilfov, astfel că drepturile salariale ale acestora sunt stabilite, calculate şi plătite direct de către instituţia angajatoare, care procedează şi la calcularea şi virarea impozitului şi contribuţiilor sociale către stat.

Ministerul Justiţiei este parte a unui alt raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţatelor publice nr. 500/2002 normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, prea responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

Pe de alta parte, chiar dacă intimaţii-reclamanţi ar fi solicitat obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea drepturilor băneşti pentru angajaţii instanţelor de judecată nu poate sa atragă de plano obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma călităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei.

Aceste sume de bani se aloca în urma aprobării acestora în buget şi la solicitarea acestora din partea ordonatorilor secundari de credite.

Invocă dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 3 din H.G. nr. 34/2009, dar şi Decizia nr. 10 din 19.09.2011 pronunţată de completul competent să judece recursul în interesul legii prin care instanţa supremă a reţinut că "în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanţelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuţia de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat sî cu respectarea acesteia.

În mod corelativ obligaţiei de diligentă ce revine instituţiilor publice în temeiul şi în executarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat."

Solicită astfel a se constata că, în mod netemeinic nelegal, prima instanţă a dispus obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea fonduri1 necesare plăţii drepturilor băneşti acordate.

Pe fondul cauzei, recurentul susţine că, faţă de cele reţinute de prima instanţă privind existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat diferenţe salariale rezultate din aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000 prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT, invocă cu titlu de exemplu hotărâri pronunţate în sens contrar, respectiv: decizia civilă nr. 2287/3.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2019, decizia civilă nr. 3422/25.06.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2018, Decizia nr. 2236/2019 a Curţii de Apel Alba Iulia pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Decizia nr. 2863/2020 a Curţii de Apel Piteşti pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

În acest sens invocă şi Decizia nr. 11/2020 din 4 mai 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru Soluţionarea Recursului în Interesul Legii care a reţinut că "32. Din această perspectivă, cerinţa de admisibilitate desprinsă din dispoziţiile din C. proc. civ. nu este întrunită, deoarece hotărârile judecătoreşti ataşate recursului în interesul legii nu relevă, în realitate, o tranşare divergentă asupra existenţei dreptului la coeficienţii de multiplicare 19,00 - 23,00 prevăzuţi de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, drept a cărui recunoaştere a fost pretinsă de către judecători şi asistenţi judiciari, prin revendicarea, pentru ei înşişi a unui beneficiu pe care legea îl acordă exclusiv procurorilor D.N.A, şi D.I.I.COT, o atare concluzie rezultă din prezentarea divergenţei jurisprudenţiale în cuprinsul recursului în interesul legii."

Solicită astfel a se constata că premisa nivelului maxim al salarizării pentru emiterea unui ordin de încadrare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT) este greşită.

Astfel, arătă că la acest moment nu se mai poate vorbi despre nivel maxi al salariului, iar textele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate şi implicit, nici acestea, nici decizia Curţii care a analizat constituţionalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru susţinerea soluţiei pronunţate.

Ca atare, susţine că dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări şi completări a fost abrogat art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016.

Aşadar, solicită a se constata că prin hotărârea recurată s-a dispus emiterea unui ordin salarizare prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 neprevăzut de actele normative incidente în materia salarizării judecătorilor cu grad de judecătorie/tribunal, astfel că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanţa de contencios constituţional, a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

Prin urmare, acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2, 5,11 % de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte şi ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Cu privire la obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare începând cu 26.06.2017 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului multiplicare 19,000 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salariz procurorilor DNA şi DIICOT), recurentul solicită a se constata că salarizarea intimaţilor-reclamanţi ar putea depăşi limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017, or instanţa nu a administ probe în acest sens.

Invocând dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, recurentul arată că, raportat la acestea, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale conform dispoziţiilor legale.

Prin urmare, nefiind analizat actul administrativ prin care s-a stabilit indemnizaţia intimatului-reclamant, nu se cunoaşte dacă s-a atins plafonul maxim prevăzut de Legea cadru nr. 153/2017.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză

Intimatele –reclamante A., B., C., D., G., H., I. au formulat o întâmpinare comună, în cadrul căreia au invocat nulitatea parţială a recursului, respectiv în ceea ce priveşte criticile ce vizează soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fondul recursului au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La rândul lor, intimatele – reclamante E., F. au formulat Note de Concluzii Scrise, în cadrul cărora au formulat aceleaşi apărări cu cele expuse de celelalte intimate în cadrul întâmpinării.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14.02.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

Preliminar, se reţine faptul că a fost citată în cauză Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care se subrogă în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei, în baza art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea înregistrată la Ministerul Justiţiei, reclamantele C., G., B., F., D., H., A., E. şi I., judecător în cadrul Tribunalului Vrancea, au solicitat emiterea unor noi ordine de salarizare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 reprezentând diferenţa de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT, începând cu data de 09.04.2015.

Deşi au solicitat pârâtului Ministerul Justiţiei emiterea acestor noi ordine de salarizare, pârâtul nu a dat curs acestei solicitări, refuzul fiind considerat nejustificat de către recurentele – reclamate.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamante cu acţiunea având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 10.01.2016 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), precum şi luarea de către parat a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamant a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă, această acţiune fiind constatată ca întemeiată de către prima instanţă, refuzul pârâtului fiind apreciat de aceasta ca nejustificat.

Recurentul-pârât a formulat critici de nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a soluţionat în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte recalcularea indemnizaţiilor dispunând şi obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea de credite ordonatorilor, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Totodată, în opinia sa, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor dispoziţiilor art. 1, art. 44, pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În schimb, Înalta Curte va aprecia ca fiind întemeiate susţinerile recurentului-pârât cu privire la necesitatea aplicării Legii nr. 153/2017, cu trimitere la dispoziţiile art. 38 alin. (6) din această lege, sens în care sentinţa recurată va fi reformată în parte, sub acest aspect.

Trecând la analizarea tuturor criticilor formulate în cadrul cererii de recurs, în primul rând, instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite agumentele expuse de recurentul-pârât în susţinerea greşitei soluţionări a excepţiilor invocate de acesta în faţa primei instanţe, care de altfel sunt parţial aceleaşi cu cele formulate prin întâmpinarea din dosarul de fond.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, se observă că, în speţă, reclamantele nu au învestit instanţa de judecată cu o acţiune promovată în condiţiile art. 7 din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei, din Legea nr. 153/2017 ci au promovat o acţiune în condiţiile art. 1 şi8 din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, nemulţumite fiind de faptul că Ministerul Justiţiei nu a răspuns solicitării lor legale şi legitime de stabilire a drepturilor salariale prin aplicarea acestui coeficient de multiplicare.

Astfel, reclamantele nu au învestit instanţa de contencios cu o acţiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 şi dispoziţiile similare din Legea 153/2017, ci au înţeles să sesizeze instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, prin care a invocat refuzul nejustificat al pârâţilor de a emite un act administrativ.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere că anterior formulării acţiunii, reclamantele au solicitat pârâtului emiterea unui nou ordin de salarizare în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00, reprezentând diferenţa de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA, DIICOT, începând cu data de 09.04.2015 dar, prin adresa nr. x/2020, pârâtul le-a comunicat reclamantelor refuzul emiterii unui nou ordin de salarizare în sensul solicitat.

În consecinţă, în cauză suntem în prezenţa unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2), raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat al autorităţii publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel încât refuzul pârâtului de a rezolva cererea reclamantelor le dispensează pe acestea de a urma o nouă procedură prealabilă.

De altfel, o atare distincţie între tipurile de acţiuni ce impun parcurgerea sau nu a unei proceduri prealabile rezultă şi din analiza întregului raţionament expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017, extragerea paragrafelor 35-37 şi 49 ale unei astfel de decizii (evocate de recurent) din contextul general din care acestea fac parte neputând reprezenta un demers apt a genera o altă concluzie.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei pe capătul de cerere privind recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, în acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte constată că Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 14 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, potrivit cărora "Ministrul este ordonator principal de credite, preşedinţii curţilor de apel sunt ordonatori secundari de credite, iar preşedinţii tribunalelor sunt ordonatori terţiari de credite.".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, "Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament şi creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii", iar "Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele de angajament şi bugetare aprobate, potrivit alin. (1), pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii."

Astfel, judicios prima instanţă a reţinut că, raportat la aceste dispoziţii, atribuţiile Ministerului Justiţiei de ordonator principal de credite includ stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor, prin ordine de salarizare, astfel încât în contradictoriu cu cel care stabileşte drepturile salariale se va examina dacă reclamantele sunt îndreptăţite la o anumită mărire a drepturilor salariale şi implicit la plata lor. Aşadar, analiza îndreptăţirii reclamantelor la încasarea unor drepturi salariale mai mari trebuie să se facă în contradictoriu cu entitatea care stabileşte cuantumul indemnizaţiei, având şi obligaţia de a asigura sumele necesare plăţii drepturilor.

Lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei nu poate fi reţinută nici în ceea ce priveşte obligarea acestuia la alocarea de credite pentru ordonatorii secundari şi terţiari, raportat la dispoziţiile art. 6. VII punctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, conform cărora în domeniul gestionării resurselor Ministerul Justiţiei are atribuţii după cum urmează "asigură fondurile necesare, fundamentează si elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului; repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmăreşte modul de utilizare a acestora;".

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din aceeaşi Hotărâre de Guvern, Ministrul Justiţiei îndeplineşte în general atribuţiile prevăzute de art. 56 din Codul administrativ, or, potrivit art. 56 alin. (1) lit. d), e) şi f), Ministrul îndeplineşte calitatea de ordonator principal de credite, sens în care care are ca atribuţie principală: fundamentarea şi elaborarea de propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului, după cum are şi atribuţia de a executa bugetul ministerului.

Pe lângă aceste atribuţii generale, Ministrul Justiţiei are, potrivit aceluiaşi art. 9 din H.G. nr. 652/2009 şi atribuţii specifice în condiţiile Legii nr. 303/2004, respectiv, până la preluarea bugetelor de către ÎCCJ, are o componentă esenţială a atribuţiei de angajator, cât timp, în cazul judecătorilor şi procurorilor, Ministrul stabileşte prin Ordin salarizarea acestora şi asigură fonduri pentru plata acestor sume ce reprezintă drepturi salariale.

Astfel, instanţa de control judiciar are în vedere şi dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 22/2002, conform cărora ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Raportat la toate aceste norme, constată Înalta Curte că soluţia instanţei de fond, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei este legală, încadrându-se în limitele competenţelor ce revin acestei autorităţi, ce are rolul de a administra bugetul instanţelor de judecată si de a asigura/aloca fondurile necesare, virarea banilor făcându-se în contul acestora, ca ordonatori secundari, având în vedere că legitimitatea procesuală pasivă vizează raportul juridic dedus judecăţii.

Aşadar, faţă de petitele din cererea de chemare în judecată, precum şi faţă de competenţele legale ale acestei autorităţi, astfel cum sunt prevăzute de cadrul normativ anterior menţionat, pârâtul Ministerul Justiţiei este implicat în procesul acordării drepturilor salariale ce li se cuvin reclamantelor, având, deci, calitate procesuală pasivă a de a sta în proces.

Reţine, astfel, Înalta Curte că participarea acestui pârât în proces este justificată prin aceea că este ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 14 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei coroborat cu art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, fiind, aşadar, instituţia care are obligaţia de a asigura sumele necesare plăţii drepturilor salariale ale reclamantelor. Or, în lipsa alocării de fonduri necesare de către ordonatorul principal de credite, instanţele judecătoreşti care au obligaţia de plată efectivă a drepturilor salariale restante, nu îşi pot îndeplini această obligaţie.

Se constată, aşadar, ca fiind nefondate criticile acestui recurent sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive.

Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanţă caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite noi ordine de salarizare pentru reclamante prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00.

Astfel, din analizarea legislaţiei în materia salarizării pentru perioada 2010-2017 (inclusiv a O.U.G. nr. 27/2006, care stabilea la art. 11.alin. (1) că "Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt salarizaţi potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii (...), iar la art. 40. "(...) Conform pct. 13 de la lit. A) din anexa "Coeficienţii de multiplicare" funcţiei de "procuror" din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi corespunde coeficientul de multiplicare 19,00", Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 83/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017), rezultă că în acest interval de timp nu s-au aplicat nici coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi de Legea nr. 330/2009 şi nici valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Această situaţie privind modalitatea de calcul a indemnizaţiei pentru judecători şi procurori s-a păstrat şi după data de 01.07.2017, a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit art. 38 din acest act normativ: " (1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.(2) Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

În legătură cu actele normative incidente în cauză, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1 din acelaşi act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), în anul 2015 personalul din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială beneficiază de drepturile salariale stabilite conform prevederilor O.U.G. nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015.

La data de 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia primei instanţe nu contrazice nici aplicarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curţii Consttuţionale a României, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Această decizie consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare, astfel că nu poate fi primită interpretarea dată de recurentul-pârât în sensul că acordarea coeficienţilor corespunzători personalului DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016, nefiind vorba, în opinia sa, despre drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale.

Prin urmare, chestiunile stabilite de forul constituţional sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, Curtea Constituţională reţinând în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Mai mult, în cauza de faţă nu s-a pus problema aplicării numai a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, a Deciziei nr. 23 din 26.09.2016 şi a Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura dezlegării unor chestiuni de drept şi obligatorii pentru instanţe potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut mai sus, ci şi de interpretarea sistematică şi coroborată a unor dispoziţii legale, antereferite, începând cu data de 09.04.2015, când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, prin care s-a introdus alin. (5) 1 al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi continuând cu Legea nr. 153/2017.

Pe cale de consecinţă, în măsura în care, în cadrul familiei ocupaţionale justiţie existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, magistraţi care deţineau aceeaşi funcţie cu a reclamantelor şi îndeplineau aceleaşi condiţii de vechime cu acestea şi care beneficiau de o indemnizaţie de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, indemnizaţia de încadrare pentru reclamante trebuie să fie stabilită la nivelul maxim aflat în plată.

În plus, în faţa primei instanţe, reclamantele a depus practică judiciară pronunţată recent, prin care s-a dovedit că şi în prezent s-a recunoscut dreptul unor colegi magistraţi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 – corespunzător salarizării procurorilor DNA şi DIICOT, astfel că indemnizaţia de încadrare a reclamantelor nu este stabilită la nivelul maxim aflat în plată, raportat şi la noile hotărâri judecătoreşti.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât în sensul că este greşită premisa nivelului maxim al salarizării pentru emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stablit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT), în susţinerea căreia a făcut trimitere la paragraful 32 (privind neîndeplinirea cerinţei de admisibilitate prevăzută de art. 515 C. proc. civ.) din Decizia nr. 11/04.05.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii.

Prin această decizie, instanţa supremă a mai reţinut că "(38). Aşadar, prin hotărârile judecătoreşti din prima orientare jurisprudenţială nu s-a tranşat dacă reclamanţii judecători sunt îndreptăţiţi la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., precum în cazul hotărârilor din cea de-a doua orientare, ci s-a făcut doar aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizaţiei de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea. (39). Faţă de cele expuse, se constată că hotărârile judecătoreşti ataşate memoriului nu relevă tranşarea aceleiaşi chestiuni de drept, iar împrejurarea că atât instanţele care au admis cererile reclamanţilor, cât şi cele care le-au respins s-au raportat şi la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 nu infirmă această concluzie.", astfel că interpretarea dată de recurentul-reclamant prin raportare la Decizia nr. 11/2020 este lipsită de suport.

În acelaşi sens este şi susţinerea recurentului-pârât în sensul că, instituirea unui alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor este inadmisibilă, admiterea solicitării reclamantului prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulteriore O.U.G. nr. 27/2006, care, pentru motivele anterior expuse, nu poate fi primită, în cauză nefiind vorba despre "o modificare a opţiunii legiuitorului, în sensul contrar reţinut de acesta, afirmând existenţei unui drept care nu mai are temei legal", astfel cum s-a reţinut în decizia nr. 51/2020 a Curţii Constituţionale la care a făcut trimitere recurentul.

Că este aşa o confirmă şi reţinerea instanţei supreme în Decizia nr. 11/2020 antereferită: "45. Astfel, reclamanţii, susţinând că, în cadrul aceleiaşi funcţii ocupaţionale, hotărâri definitive au acordat altor persoane diferenţe de drepturi salariale faţă de indemnizaţiile care se cuveneau procurorilor D.N.A şi D.I.I.C.O.T., au pretins egalizarea indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea; aşadar, în aceste cazuri, cererile de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispoziţiile din ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, dar şi pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016; discriminarea reglementării a fost invocată din perspectiva expusă, iar cererile au fost fondate şi pe Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Astfel, plecând de la premisa afirmată de către reclamanţi, potrivit căreia coeficienţii de multiplicare în discuţie ar fi fost deja recunoscuţi altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele au examinat discriminarea reglementărilor succesive şi au statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată."

Înalta Curte va respinge şi critica recurentului-pârât în sensul că prin hotărârea pronunţată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

În acest sens, trebuie menţionat că hotărârile judecătoreşti prin care s-a stabilit calculul indemnizaţiei raportat la coeficientul de multiplicare 19.000 vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, aşa cum în mod eronat susţine recurentul-pârât, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Î.C.C.J. în decizia 36/2018, precum şi prin Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În schimb, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurentului-pârât cu privire la necesitatea aplicării Legii nr. 153/2017, cu trimitere la dispoziţiile art. 38 alin. (6) din această lege.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Astfel cum s-a reţinut anterior, situaţia privind modalitatea de calcul a indemnizaţiei pentru judecători şi procurori s-a păstrat şi după data de 01.07.2017, data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010), asa cum rezultă din dipoziţiile art. 38 alin. (1) din această lege, antereferit.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege "În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Or, prin sentinţa recurată, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare lunare ale reclamantelor, începând cu data de 26.06.2017 şi în continuare (şi după intrarea în vigoare a Legii 153/2017), cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT), deşi, în aceeaşi sentinţă prima instanţă a reţinut dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017, precum şi faptul că, raportat la aceste reglementari, si după data de 01.07.2017 pană in 2023 rămane acelasi mod de determinare al indemnizatiilor pentru judecători şi procurori prin înmulţirea valorii de referinţă sectoriale (stabilită prin lege) cu un coeficient de multiplicare variabil (astfel cum a fost determinat, raportat la fiecare functie, în anexa la O.U.G. nr. 27/2006), stabilit potrivit vechimii (art. 3 alin. (1) O.U.G. nr. 27/2006), cu aplicarea etapizata a dispozitiilor din Legea 153/2017.

Prin urmare, constatând fondat argumentul de ordin critic formulat de recurentul-pârât cu privire la acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că se impune reformarea în parte a sentinţei recurate, în sensul că va fi obligată pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (raportat la dispoziţiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară) la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare lunare ale reclamantelor începând cu data de 26.06.2017 şi în continuare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00, cu respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, menţinându-se în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de succesoarea sa în drepturi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (raportat la dispoziţiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară), va casa în parte sentinţa recurată şi rejudecând, va obliga pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare lunare ale reclamantelor începând cu data de 26.06.2017 şi în continuare, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00, cu respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, menţinând în rest sentinţa civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1196 din 13 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând:

Obligă pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare lunare ale reclamantelor începând cu data de 26.06.2017 şi în continuare, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00, cu respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Menţine în rest sentinţa civilă recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 27 februarie 2023.