Constitutional challenge to Article 426(b) Code of Criminal Procedure: Admissibility of unconstitutionality exception against legislative omission excluding acquittal grounds from annulment appeal scope

Şedinţa publică din data de 20 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin decizia penală nr. 181/P din data de 07 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023, printre altele, în baza art. 29 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea contestatorului-persoană condamnată A., de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, Curtea de Apel Constanţa a reţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., întrucât motivele invocate de persoana condamnată tind la modificarea sau completarea normelor criticate, aspecte care atrag inadmisibilitatea sesizării.

II. Împotriva dispoziţiei cuprinse în decizia penală nr. 181/P din data de 07 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., a declarat recurs în termen legal contestatorul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi şi Casaţie şi Justiţie la data de 13.03.2024, fiind repartizată aleatoriu, cu termen de judecată la data de 20.03.2024.

Prin motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, în esenţă, recurentul A. a solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa sesizării Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale reprezentate de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., potrivit cărora: împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, apreciind că prin modalitatea de reglementare a art. 426 lit. b) C. proc. pen. sunt încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 21, art. 44 alin. (1), art. 53 alin. (1) din Constituţie şi art. 6 pct. 1 teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin art. 426 lit. b) din C. proc. pen., legiuitorul a stabilit în mod imperativ că se poate ataca o hotărâre penală definitivă când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, deci, nu şi dacă existau probe cu privire la o cauză de achitare a persoanei acuzate.

A solicitat să se aibă în vedere că în calea extraordinară de atac în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, a fost vizată nelegalitatea hotărârii de apel, implicit a celei de fond, din prisma faptului că s-a dispus condamnarea sa în condiţii de nelegalitate, întrucât beneficia de o cauză de achitare, mai precis de o cauza de neimputabilitate, respectiv aceea a cazului fortuit, fiind incident temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. d) teza a II-a din C. proc. pen. raportat la art. 31 din C. pen.

Recurentul a arătat că textul de lege reprezentat de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. reglementează doar asupra cazurilor de încetare a procesului penal, nu şi asupra celor de achitare, cele prevăzute de lit. a) - d) ale art. 16 alin. (1) din C. proc. pen., din moment ce critică greşita condamnare a sa, deşi se impunea achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. d) teza a II-a din C. proc. pen. raportat la art. 31 din C. pen.

Faţă de aceasta împrejurare, a precizat că înţelege să formuleze excepţie de neconstituţionalitate în privinţa art. 426 lit. b) din C. proc. pen., faţă de limitarea cazurilor pentru care este admisibilă contestaţia în anulare la cele de încetare a procesului penal, fără a fi reglementate şi situaţiile în care se critică greşita condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de achitare a persoanei acuzate.

Astfel, a apreciat că este inexplicabilă soluţia legiuitorului de a înlătura de la analiza instanţelor sesizate cu o cerere de contestaţie în anulare şi situaţiile în care inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe edificatoare privind achitarea sa.

În acest sens, a solicitat să se aibă în vedere acelaşi raţionament ca şi în cazul încetării procesului penal, întrucât şi în cazul prescripţiei răspunderii penale, spre exemplu, sunt necesare anumite cercetări, cum este si situaţia cazurilor de achitare, astfel că nu este relevat argumentul logico-juridic îmbrăţişat de legiuitor în edictarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., în sensul limitării la cazurile de încetare a procesului penal.

În concluzie, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, a solicitat admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale a României.

III. Analizând recursul declarat de contestatorul A., Înalta Curte constată următoarele:

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un remediu procedural prin care cetăţenii îşi pot apăra drepturile şi libertăţile fundamentale prin intermediul instanţei de control constituţional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Constituţia României.

Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, rezultă faptul că, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, controlul de constituţionalitate este unul a posteriori (ulterior) şi implică examinarea prealabilă a unor condiţii de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, poate pronunţa fie sesizarea Curţii Constituţionale (când sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992) sau respingerea cererii de sesizare, excepţia fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992). În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale este obligatorie.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluţiei de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.

Obiectul acestei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia de respingere pe care aceasta a adoptat-o cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Revenind la cererea de sesizare formulată, Înalta Curte reţine că, pentru a putea învesti în mod legal instanţa de control constituţional, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate verifică următoarele:

1. calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

2. dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării;

3. condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei;

4. condiţia ca legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, condiţiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ şi sunt de ordine publică.

Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiţii anterior menţionate, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

Aplicând mutatis mutandis (schimbând ceea ce este de schimbat) decizia Curţii Constituţionale nr. 591/21.10.2014, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate", aceasta fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispoziţiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanţa de control constituţional este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi autoritatea competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menţionată.

Astfel cum a statuat prin jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională se pronunţă asupra litigiului de natură constituţională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu specificul cauzei şi cu dispoziţiile legale incidente.

Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, în raport şi de criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată:

Referitor la prima condiţie, respectiv calitatea de parte a autorului excepţiei se constată că aceasta este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de una dintre părţile din proces (contestatorul A.) în faţa Curţii de Apel Constanţa, instanţă învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare declarată de acelaşi contestator împotriva deciziei penale nr. 533/P din 26 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2021.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că şi această condiţie este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. fiind în vigoare de la 01.02.2014.

Cu privire la condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată, contrar celor statuate de prima instanţă, că şi aceasta este îndeplinită, reţinând că decizia Curţii Constituţionale este de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părţi.

Aşa cum rezultă din conţinutul normei menţionate, dar, după caz, şi din denumirea marginală, dispoziţia criticată vizează cazurile în care se poate formula contestaţie în anulare (art. 426 din C. proc. pen.), astfel cum acesta a fost reconfigurat prin dispoziţiile art. 102 pct. 262 din Legea nr. 255/2013.

Raportat la această constatare, dar şi la stadiul procesual în care este invocată neconstituţionalitatea acestei dispoziţii legale, respectiv, procedura verificării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulată de persoana condamnată A., iar pe de altă parte, la obiectul criticilor formulate în prezenta cale extraordinară de atac, astfel cum au fost prezentate supra, Înalta Curte, apreciază că exigenţa vizând "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză este îndeplinită, atât în planul aplicabilităţii textelor criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, având în vedere interesul procesual al contestatorului.

Aşadar, contrar opiniei primei instanţei, dar şi a Ministerului Public, în sensul că prin sesizarea formulată se încearcă înlăturarea unor omisiuni legislative şi se tinde spre modificarea legii, Înalta Curte constată că, pe calea controlului de constituţionalitate, în anumite circumstanţe bine determinate, Curtea Constituţională se poate pronunţa şi asupra unor omisiuni legislative care prezintă relevanţă şi generează un viciu de neconstituţionalitate a reglementării.

Referitor la cea de-a patra condiţie, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, se constată neîndoielnic îndeplinită şi această exigenţă.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen. este întemeiată.

Evaluând susţinerile contestatorului, Înalta Curte apreciază că, raportat la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale în domeniul egalităţii în faţa legii, a accesului la justiţie, a dreptului la un proces echitabil, precum şi a dreptului la un recurs efectiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen. este întemeiată.

Pentru aceste considerente, constatând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, va admite recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei cuprinse în decizia penală nr. 181/P din data de 07 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Va desfiinţa, în parte, decizia penală recurată doar sub aspectul dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, va sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate care nu contravin prezentei.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei cuprinse în decizia penală nr. 181/P din data de 07 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Desfiinţează, în parte, decizia penală recurată doar sub aspectul dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2024.