Negative jurisdiction conflict resolved: Bucharest Tribunal competent in clerk's pay dispute

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea disjunsă la data de 19.05.2023, din dosarul nr. x/2023, cauză înregistrată, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, la data de 15.02.2023, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la: 1) plata drepturilor salariale, incluzând sporurile şi indemnizaţiile aferente, prin plata unei sume compensatorii conform art. 38 alin. (6)1 din Legea nr. 153/2017, reprezentând diferenţa dintre venitul lunar la care este îndreptăţită reclamanta prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON şi venitul lunar plătit efectiv, pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată şi pentru viitor, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 şi până la o nouă modificare legislativă, suma rezultată urmând a fi actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective; 2) plata dobânzii legale penalizatoare aferentă drepturilor salariale restante, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

La termenul din 19.05.2023 instanţa a dispus disjungerea cererilor formulate în cauză prin raportare la judeţele de domiciliu ale reclamanţilor, sens în care s-a dispus constituirea a noi dosare, în cel de faţă (având nr. de dosar x/2023) reclamantă fiind A., cu domiciliul în judeţul Gorj.

La acelaşi termen, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti asupra căreia a rămas în pronunţare.

Prin sentinţa civilă nr. 3114/2023 din 19 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Tribunalului Gorj.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, raportat la pretenţiile deduse judecăţii, cauza pendinte are natura juridică a unui conflict individual de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 266 Codul muncii, conform cu care jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale, astfel încât devin aplicabile prevederile art. 269 Codul muncii, potrivit cu care judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite conform legii, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2), potrivit căruia cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a litigiului de faţă (conflict individual de muncă) şi data înregistrării cauzei - 15.02.2023, dată la care prin Legea nr. 367/2022 a dialogului social fusese deja abrogată Legea nr. 62/2011 care la art. 210 prevedea printre criteriile de stabilire a competenţei teritoriale în conflictele individuale şi locul de muncă pe care reclamanta îl are, prima instanţă de conflict a apreciat că, în cauză, rămâne incident doar art. 269 din Codul muncii.

Totodată, faţă de împrejurarea că, în speţă, reclamanta are domiciliul în Judeţul Gorj, potrivit menţiunilor din cererea de chemare în judecată şi că nu a făcut dovada că are reşedinţa în Bucureşti la momentul introducerii acţiunii, Tribunalul Bucureşti a apreciat că nu are relevanţă alegerea unui domiciliu procesual în altă parte decât domiciliul legal sau reşedinţa deoarece acesta nu este un atribut de identificare a părţii, motiv pentru care a reţinut că reclamanta a introdus acţiunea la o instanţă necompetentă teritorial, astfel că a admis excepţia astfel invocată şi a declinat cauza la Tribunalul Gorj.

Pentru considerentele expuse, fiind vorba despre o competenţă teritorială exclusivă, în baza art. 129 alin. (2) pct. 3 şi art. 132 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale la 7 iunie 2023, sub acelaşi număr de dosar.

La primul termen de judecată stabilit în cauză (14 septembrie 2023), instanţa, constatând că nu există complet legal constituit ca urmare a expirării mandatelor asistenţilor judiciari, a dispus amânarea cauzei la data de 16.11.2023, termen la care instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Gorj şi a reţinut cauza pentru soluţionarea excepţiei.

Prin sentinţa nr. 1584/2023 din 16 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Gorj – secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justitie, în favoarea Tribunalului Bucureşti. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Gorj şi Tribunalul Bucureşti, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Gorj a reţinut că prezenta cauză dedusă judecăţii intră în categoria conflictelor de muncă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 269 alin. (1)-(2) din Codul muncii republicat, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 42/2023, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei aparţinând tribunalului în a cărui circumscripţie reclamanta îşi are domiciliul.

Evocând, în continuare, dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., cea de a doua instanţă de conflict a reţinut că reclamanta este grefier în cadrul Tribunalului Bucureşti şi a sesizat iniţial Tribunalul Bucureşti, instanţă în a cărei rază se află locul său de muncă, astfel că Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze prezenta cauză.

Totodată, a mai arătat că, întrucât cererea a fost introdusă împotriva instanţei căreia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării în fond a cererii (Tribunalul Bucureşti), sunt incidente prevederile art. 127 alin. (21) raportat la art. 127 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, în cazul în care cererea se introduce împotriva instanţei ce este competentă să soluţioneze cauza, reclamanta poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în care se află instanţa ce ar fi competentă.

Reţinând, aşadar, că norma reglementează un drept de opţiune al părţii reclamante care are posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată împotriva unei instanţe de judecată, fie chiar la instanţa respectivă (aplicând regula generală în materie de competenţă), fie la o altă instanţă de acelaşi grad din raza unei curţi de apel învecinate, reclamanta având posibilitatea să aleagă între instanţa de la domiciliul său -Tribunalul Gorj şi un tribunal din circumscripţia unei curţi de apel învecinate cu Curtea de Apel Bucureşti, cea de a doua instanţă de conflict a statuat că dreptul de opţiune aparţine în mod exclusiv părţii reclamante, ceea ce înseamnă că, odată ce reclamanta şi-a manifestat opţiunea de a introduce acţiunea la Tribunalul Bucureşti, această instanţă a devenit competentă teritorial să soluţioneze pricina, instanţa astfel învestită neavând dreptul de a cenzura procedural, din oficiu, acest drept de opţiune.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Gorj a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Totodată, în temeiul art. 133 pct. 2 C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Gorj şi Tribunalul Bucureşti iar, în temeiul art. 134 şi 135 alin. (1) din C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 27 noiembrie 2023, sub acelaşi număr de dosar (x/2023).

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe – Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Gorj – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamanta este grefier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a ales să învestească Tribunalul Bucureşti cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, pârâtă fiind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de angajator, cu sediul în Bucureşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 232 Codul muncii, procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială.

La data introducerii acţiunii colective (15.02.2023), din care a fost disjunsă prezenta cauză, legea specială care reglementa soluţionarea conflictelor colective şi individuale de muncă (Legea dialogului social nr. 62/2011) era abrogată, fiind înlocuită de noua Legea a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25.12.2022. Însă, noua lege a dialogului social nu mai reglementează soluţionarea conflictelor individuale de muncă, limitându-se la reglementarea procedurii de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

În consecinţă, neexistând o lege specială în raport cu Codul muncii care să reglementeze soluţionarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluţionează în baza prevederilor Codului muncii (Titlul XII, Jurisdicţia muncii: art. 266 – 275) şi ale C. proc. civ.

La momentul sesizării instanţei (15.02.2023), Codul muncii prevedea la art. 269 alin. (2) că cererile cererile referitoare la conflictele de muncă "se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Având în vedere că, în speţă, instanţele aflate în conflict nu şi-au disputat competenţa din punct de vedere material, ci exclusiv din punct de vedere teritorial, dar aducând argumente diferite, cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în ce priveşte eventuala aplicare a dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., deşi, aparent, calitatea părţilor ar atrage incidenţa acestor prevederi din C. proc. civ., în realitate, nu ne aflăm în niciuna dintre ipotezele prevăzute de respectivul text din codul de procedură, întrucât, competenţa de soluţionare a cauzei nu revine, nici în fond şi nici în căile de atac, instanţei la care reclamanta îşi desfăşoară activitatea - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca parte pârâtă, neavând, aşadar, competenţă în soluţionarea unui astfel de litigiu.

Raţiunea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este aceea ca litigiul să nu ajungă să fie soluţionat, nici în primă instanţă şi nici în căile de atac, de o instanţă la care funcţionează reclamantul judecător/grefier/asistent judiciar. Or, prin ipoteză, litigiul de muncă cu care reclamanta grefier a sesizat tribunalul ca primă instanţă poate avea doar două stadii procesuale, respectiv: judecata în primă instanţă la tribunal şi judecata în apel la curtea de apel, calea de atac a recursului fiind în mod expres exclusă de legiuitor de la exercitare.

Prin urmare, având în vedere că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., sunt aplicabile prevederile din Codul muncii indicate supra, conform cărora competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţinând instanţei/tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.

Din punct de vedere procesual, normele din Codul muncii care reglementează competenţa teritorială nu reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, întrucât ceea ce legiuitorul urmăreşte este facilitarea accesului la justiţie al părţilor, astfel încât, dispoziţiile trebuie interpretate în sensul că, prin domiciliu, în sensul normelor de procedură, se înţelege domiciliul pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte şi munceşte.

În acest sens, Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 945 din 07.07.2011 a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii faţă de cea a C. proc. civ., referitoare la competenţa teritorială a instanţelor de judecată, este justificată de specificul şi necesităţile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmăreste facilitarea accesului la justiţie şi a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".

Prin urmare, având în vedere că, în litigiile de muncă, ceea ce interesează în stabilirea competenţei teritoriale este locul unde reclamantul locuieşte efectiv, Înalta Curte reţine că, în situaţia în care domiciliul înscris în actul de identitate nu corespunde cu domiciliul stabilit în fapt, domiciliul din actul de identitate nu poate primi eficienţă din perspectiva determinării instanţei competente.

În altă ordine de idei, potrivit art. 89 C. civ., "(1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale. (2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală.

(3) Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt."

Având în vedere că, în speţă, locul de muncă al reclamantei este situat în Bucureşti, se reţine că această împrejurare atestă că, în realitate, domiciliul în fapt al acesteia nu are cum să se afle în raza teritorială a Tribunalului Gorj, conform actului de identitate, fiind nerezonabil şi greu de acceptat că domiciliul real (efectiv) al reclamantei coincide cu cel menţionat în actul de identitate în condiţiile în care aceasta trebuie să frecventeze un loc de muncă situat (în Bucureşti) la o distanţă considerabilă faţă de cel înscris în actul de identitate.

Mai mult, se reţine că, prin O.U.G. nr. 42/2023 (în vigoare din 25 mai 2023) pentru modificarea şi completarea Legii nr. 367/2022 privind dialogul social şi a Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, dispoziţiile art. 269 alin. (1)-(2) din Codul muncii au fost modificate, în sensul că cererile referitoare la cauzele având ca obiect conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul, iar normele tranzitorii ale acestui act normativ (art. III alin. (2) prevăd că dispoziţiile referitoare la competenţă se aplică şi proceselor înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

Prin urmare, având în vedere că, în intervalul dintre cele două declinări reciproce, anumite neconcordanţe de ordin legislativ au fost armonizate şi că, în prezent, competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii este alternativă, fiind dată în mod explicit în competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul, reţinând şi considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.