Cassation appeal dismissed in dispute over late-payment interest and penalties on association profits and vehicle sales

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 27 martie 2020, sub numărul x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L. solicitând: să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de:

- 299.045,09 RON, reprezentând dobânda totală aferentă beneficiului cuvenit reclamantei, conform Acordurilor de asociere Lot II, lll şi V, şi

- 889.104,21 RON, reprezentând penalităţile de întârziere aferente preţului neachitat şi cuvenit reclamantei, conform Loturilor II, III şi V, conform contractelor de vânzare autovehicule carosate nr. 3979/24.11.2014, nr. 208/A/24.11.2014 şi nr. 208/B/24.11.2014, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1434 din 25 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiata.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, sub numărul x/2020.

Prin decizia civilă nr. 1832 din 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1434/25.05.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată către instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat motive de casare care vizează aspecte de natură procedurală, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 7 C. proc. civ., pe de o parte, precum şi motive de casare vizând soluţionarea pe fond a cauzei, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, referitor la încălcarea regulilor de procedură, şi subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea normele referitoare la efectul devolutiv al apelului, prin aceea că instanţa a indicat art. 477 alin. (1) C. proc. civ. ca motiv pentru a nu lua în considerare argumentele expuse prin notele scrise depuse la dosar şi susţinute cu ocazia dezbaterilor orale.

Astfel, s-a arătat că niciuna dintre cele două limite ale efectului devolutiv al apelului nu ar fi fost încălcată de către instanţa de apel dacă la momentul soluţionării cauzei ar fi luat in considerare argumentele cuprinse în notele scrise, întrucât, pe de o parte, argumentele dezvoltate în cuprinsul notelor scrise vizau aceleaşi părţi din hotărârea atacată criticate şi prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appcllatum), iar pe de altă parte, acestea s-au limitat la a susţine pretenţiile formulate în faţa primei instanţe (tantum devolutum quantum iudicatum), reprezentând simple explicitări ale motivelor invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că legea permite expres părţilor să îşi expliciteze inclusiv pretenţiile (art. 478 alin. (4) C. proc. civ.), fără a considera acest lucru ca fiind o derogare de la efectul devolutiv, respectiv o modificare a cadrului procesual. Cu atât mai mult, explicitarea, dezvoltarea raţionamentelor pe care se fundamentează motivele unei cereri nu putea avea semnificaţia unei modificări a cadrului procesual.

În ceea ce priveşte încălcarea exigenţelor referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurenta-reclamantă a invocat, pe de o parte, faptul că instanţa de ape! a ales în mod nejustificat să ignore raţionamentele expuse de apelantă prin notele scrise şi reiterate cu ocazia dezbaterilor orale, iar pe de altă parte, faptul că instanţa şi-a argumentat propriile motive pentru care a pronunţat soluţia doar în mod selectiv, dovedind o doză considerabilă de superficialitate în analiza cauzei.

Sub acest ultim aspect, recurenta a făcut referire la confuzia constantă a instanţei de apel între cele două pretenţii ale reclamantei: plata dobânzii legale penalizatoare pentru cota din profitul asocierilor şi executarea clauzei penale pentru preţul neachitat din contractele de vânzare a autovehiculelor, sau la afirmaţiile incoerente care, arată recurenta, au pus-o într-o reală dificultate de a înţelege motivele concrete care au stat la baza soluţiei pronunţate (e.g,: " Curtea notează că apărările apelantei din apel au fost întemeiate pe dreptul acesteia de a percepe penalităţi aferente beneficiilor decurgând din acordurile de asociere, deşi în cererea principală, reclamanta a solicitat despăgubiri sub forma dobânzii legale, însă motivele de apel nu au vizat neacordarea dobânzii legale" pag. 21 din decizia recuratâ).

Mai mult decât atât, considerentele hotărârii instanţei de apel constau într-o măsură considerabilă în simple afirmaţii lipsite de orice fel de fundamentare logico-juridică, sens în care recurenta-reclamantă a făcut referire la faptul că instanţa de apel nu a arătat care dintre criticile aduse prin notele scrise ar exceda motivelor de apel. Aceasta s-a limitat la a enumera trei astfel de "critici", dar fără a motiva de ce respectivele argumente nu s-ar subsuma motivelor de apel.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat argumentele prezentate inclusiv în cuprinsul cererii de apel, pentru care art. 1539 teza finală C. civ. nu ar fi aplicabil în speţă, respectiv nu a motivat de ce a înlăturat apărările cu privire la aplicabilitatea art. 13 Cod. civil şi cu privire la faptul că art. 1539 teza finală C. civ. este incident doar în situaţia unei executări voluntare (cu menţiunea că simplul fapt că pârâta din prezenta cauză a achitat sumele datorate subscrisei fără a mai fi nevoie de declanşarea executării silite nu ar califica plata făcută ca una voluntară, în condiţiile în care pentru obţinerea ei a fost nevoie de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a pârâtei), nu a argumentat de ce scadenţa obligaţiilor de plată a beneficiilor din acordurile de asociere nu putea fi calculată în mod abstract, ci doar în funcţie de plăţile efectiv realizate, rezumându-se la a prelua ca pe un adevăr absolut afirmaţia intimatei: "potrivit apărării formulate de intimată, importanţă o are momentul la care pârâta a încasat efectiv preţul integral datorat asocierii de către autorităţile contractante, în baza contractelor de achiziţie publică, or penalităţile pretinse de apelanta reclamantă nu sunt calculate de aceasta în raport de momentul la care autorităţile contractante au plătit efectiv şi integral preţurile datorate asocierii" şi fără a analiza circumstanţele concrete ale cauzei.

Instanţa s-a mărginit la a susţine că beneficiile din acordurile de asociere nu puteau fi încasate ori de câte ori şi de îndată ce se împlineau termenele din contractele de achiziţie publică prin care s-a obiectivat scopul asocierilor, in lipsa unui acord în acest sens, fără a prezenta vreun raţionament logico-juridic care să-i susţină afirmaţia.

Instanţa de apel a reţinut că obligaţia de plată a debitului principal a devenit exigibilă prin stabilirea acesteia prin decizia nr. 695/2019, afirmând că acest aspect ar fi fost reţinut de instanţa care a pronunţat respectiva hotărâre, considerând, astfel, că decizia nr. 695/2019 ar avea caracter constitutiv de drepturi, fără a aduce însă niciun argument pentru a susţine o astfel de afirmaţie, contrazisă, de altfel, chiar de dispozitivul hotărârii cu pricina: "constata că (...) pârâta datorează reclamantei suma.,.".

Toate acestea, a susţinut recurenta, atrag nelegalitatea hotărârii pentru nerespectarea rigorilor impuse de lege sub aspectul motivării, lăsând arbitrariul să planeze asupra considerentelor care au condus la adoptarea soluţiei de respingere a cererii de apel.

Referitor la motivele de casare legate de soluţionarea în fond a primului capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a cotei de 50% din profitul asocierilor, recurenta-reclamantă a invocat, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o încălcare a normelor de drept material - instanţa a reţinut în mod greşit că lipsa unui termen suspensiv ar echivala cu imposibilitatea de determinare a scadenţei.

Un prim considerent al instanţei de apel care vizează fondul diferendului dedus judecăţii constă în faptul că "obligaţia unui asociat de a plăti bani către celălalt nu era exigibilă, nefiind stipulat un termen de plata", astfel că "nu putea genera dobânzi penalizatoare".

În esenţă, în accepţiunea instanţei, dacă părţile nu stipulează în contract un termen suspensiv de amânare a executării unei obligaţii, aceasta nu devine niciodată scadentă, transformându-se într-un soi de obligaţie naturală care nu ar putea fi pusă în executare în mod silit şi a cărei neexecutare nu ar reprezenta un fapt ilicit, apt să genereze răspunderea contractuală a debitorului.

A susţinut recurenta că această concluzie asumată de instanţă contravine flagrant prevederilor explicite ale art. 1495 alin. (1) C. civ., conform cărora "în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată".

În alte cuvinte, instanţa indică situaţia de excepţie în materia exigibilităţii (ipoteza stipulării termenului suspensiv, de amânare a scadenţei), iar mai apoi apreciază că dacă în speţă nu poate fi identificată această situaţie de excepţie obligaţia încetează pur şi simplu a mai deveni exigibilă, omiţând în mod flagrant realitatea că reglementarea excepţiei nu face decât să confirme existenţa regulii, care va fi aplicabilă ori de câte ori nu sunt întrunite condiţiile excepţiei.

Această concluzie este conformă cu dispoziţiile art. 1495 alin. (2) C. civ.. care instituie o excepţie de la regula prevăzută în primul alineat, în sensul că "arunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează sa se facă plata o impune", obligaţia nu va fi scadentă de îndată, ci numai după trecerea unui termen rezonabil, termen a cărui împlinire, în caz de neînţelegere, va putea fi constatată inclusiv de către instanţă.

În speţă, obligaţia de plată a cotei cuvenite reclamantei din profitul asocierii presupune prin natura sa trecerea unui anumit termen de la data încheierii contractului, în condiţiile în care contractele de asociere nu au prevăzut un termen suspensiv, criteriul obiectiv de referinţă în stabilirea termenului rezonabil fiind reprezentat, în mod firesc, de data la care ar fi trebuit să fie obţinut profitul.

Cum profitul s-a constituit exclusiv din sumele achitate de către beneficiarii finali cu titlu de preţ al achiziţiilor publice, scadenţa obligaţiei de plată a preţului - prevăzută în contractele de achiziţie publică - a fost unicul criteriu care putea indica în mod obiectiv data împlinirii termenului rezonabil de executare a obligaţiei intimatei.

A precizat recurenta că nu prezintă relevanţă considerentele instanţei de apel în sensul că asocierile încheiate între părţi nu se completează cu contractele de achiziţii publice, reclamanta neavând pretenţia ca cele dintâi să preia clauze (e.g. referitoare la scadenţă) din cele din urmă, contractele de achiziţii publice fiind invocate exclusiv cu titlu de criteriu care să permită în mod obiectiv stabilirea datei la care s-a împlinit termenul rezonabil de executare impus de natura prestaţiei: data la care profitul trebuia să fie obţinut.

Dincolo de prevederile exprese din cuprinsul art. 1495 C. civ., este lipsită de coerenţă concluzia implicită a instanţei în sensul că, în lipsa unui termen suspensiv, intimata ar putea amâna sine die executarea propriei obligaţii. O atare apreciere ar echivala de altfel cu a susţine nici mai mult nici mai puţin decât aceea că pârâta s-a obligat (la împărţirea profitului asocierii) sub condiţie suspensivă pur potestativă, ceea ce ar echivala cu existenţa unui consimţământ neserios, sancţionat cu nulitatea (art. 1403 C. civ.).

Conform prevederilor contractelor de asociere, în beneficiul recurentei-reclamante şi al intimatei – pârâte au fost stipulate drepturi egale Ia profirul celor trei asocieri. Simplul fapt că unul dintre asociaţi, respectiv intimata, a fost mandatat să încaseze sumele de bani care au reprezentat acest profit nu-i dă dreptul acestuia să amâne în mod discreţionar momentul la care celălalt asociat, respectiv recurenta, poate beneficia de partea care i se cuvine, în lipsa unui termen suspensiv expres care să poată justifica o eventuală astfel de amânare.

Critică recurenta – reclamantă, în cadrul aceluiaşi motiv de nelegalitate, faptul că instanţa a reţinut în mod greşit că, în lipsa unei clauze penale, nu pot fi obţinute daune moratorii pentru executarea întârziată a obligaţiei. În caz contrar, creditorul nu ar putea angaja răspunderea contractuală a debitorului pentru prejudiciul cauzat de executarea întârziată.

Sub acest aspect, recurenta reiterează faptul că temeiul de drept al pretenţiilor sale referitoare la contractele de asociere a fost reprezentat tocmai de răspunderea contractuală a pârâtei, astfel că aprecierea instanţei de apel ignoră prevederile exprese ale art. 1535 alin. (1) C. civ., conform cărora "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să dovedească că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

În acelaşi sens, art. 2 din O.G. nr. 13/2011 prevede faptul că "în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

Tocmai având în vedere că în cuprinsul contractelor de asociere nu a fost stipulată o clauză penală pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de plată a cotei din profit care revine subscrisei, reclamanta a solicitat instanţei obligarea intimatei la plata de daune moratorii în cuantumul legal stabilit de prevederile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 ("In raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale."

Opţiunea instanţei de a aprecia măsura temeiniciei pretenţiilor reclamantei prin prisma lipsei clauzei penale nesocoteşte fără îndoială prevederile legale ante-menţionate, referitoare la instituirea dobânzii legale penalizatoare, respectiv la cuantumul acesteia.

Chiar dacă s-ar face abstracţie de prevederile speciale referitoare la condiţiile simplificate de angajare a răspunderii contractuale pentru neexecutarea obligaţiilor având ca obiect plata unor sume de bani, instanţa a ignorat regulile fundamentale care instituie sancţiunile pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale şi care enumera invariabil între acestea răspunderea contractuală, în condiţiile art. 1516, alin. (2) C. civ., respectiv ale art. 1530 C. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la art. 1270, art. 1941 şi urm., respectiv art. 1495 C. civ. - şi din perspectiva reţinerii în mod eronat că obligaţia de plată a cotei din profit ar fi devenit certă, lichidă fi exigibilă abia după "lichidarea judiciară" a asocierilor.

Mai întâi, a precizat recurenta că prevederile exprese ale contractelor de asociere stabilesc fără echivoc atât contribuţia financiară/tehnică/profesională a fiecărei părţi la îndeplinirea contractului de achiziţie publică, cât şi repartizarea beneficiilor sau pierderilor rezultate din activităţile comune desfăşurate de asociaţi, care se va efectua proporţional cu cota de participare a fiecărui asociat.

O atare prevedere este de esenţa contractului de asociere:, în lipsa ei inclusiv calificarea contractului (însuşită de instanţă) ar fi fost discutabilă, iar dacă s-ar fi menţinut aprecierea în sensul ca e vorba despre o asociere în participaţie, ar fi intrat în discuţie însăşi validitatea acesteia.

Dincolo de conţinutul neechivoc al acestor clauze contractuale, considerentul instanţei de apel conform căruia stabilirea beneficiilor din asociere ar fi fost efectuată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti contravine prevederilor art. 1270 C. civ., care instituie forţa obligatorie a contractului, fără a putea modifica conţinutul contractual (fie aceasta în mod direct sau deghizat, sub aparenţa interpretării aplicate a unor clauze neechivoce).

Aşadar, chiar presupunând că părţile ar fi omis să precizeze procentul de participare a fiecăreia la beneficii şi la pierderi, instanţa nu ar fi fost în măsură ca prin decizia civilă nr. 695/2019 să intervină în contract şi să adauge la conţinutul acestuia.

În altă ordine de idei, recurenta a susţinut că opţiunea instanţei de apel de a acredita ideea că obligaţia intimatei de plată către recurentă a procentului de 50% din profitul asocierii s-ar fi născut doar odată cu soluţionarea în mod definitiv a dosarului amintit, deoarece cu acea ocazie instanţa ar fi acţionat, asemenea unui lichidator ad-hoc, care ar fi realizat o lichidare a asocierii, nu poate fi reţinută, pentru simplul motiv că lichidarea unei societăţi, a unui patrimoniu, mase patrimoniale sau regim care afectează unul sau mai multe patrimonii - are noimă doar atunci când există creditori ale căror drepturi se impun a fi realizate prin plată anterior transferului eventualului excedent către terţe patrimonii ale foştilor asociaţi. Aceasta deoarece prin lichidare se are în vedere lichidarea pasivului patrimonial (plata datoriilor), înainte de transmiterea eventualelor elemente de activ rămase.(art. 1941 şi urm. C. civ.).

Esenţială este opţiunea instanţei care a soluţionat definitiv dosarul nr. x/2015 de a aplica în acea speţă compensaţia judiciară (admiţând într-o anumită măsură apărarea pârâtei în sensul existenţei unor datorii ale reclamantei faţă de pârâtă), fără ca aceasta să modifice nicidecum realitatea că, admiţând acţiunea în executarea contractelor de asociere formulată de reclamantă, acea instanţă a confirmat în mod neechivoc culpa pârâtei în neexecutarea propriilor obligaţii (de restituire a unui procent din profitul încasat). Acest element (culpa contractuală a pârâtei) stabilit deja în dosar nr. x/2015 se impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, după cum se va argumenta în continuare.

În cazul în care s-ar impune lichidarea unei asocieri, această operaţiune se realizează de către asociaţi personal sau prin numirea unui lichidator care acţionează ca mandatar al părţilor, iar nu de către instanţă, care poate interveni în procedura lichidării, eventual, pentru a numi un lichidator în caz de neînţelegere între părţi (art. 1941 alin. (1) C. civ.).

Chiar şi în situaţia în care Curtea de Apel Bucureşti ar fi efectuat o lichidare judiciară a asocierii, iar acest demers i-ar fi permis de lege, distribuirea profitului asocierii între asociaţi nu depinde/nu este condiţionată de lichidarea asocierii, iar considerentul instanţei de apel, în sensul că asociaţii ar obţine un drept asupra profitului abia după lichidarea asocierii, nu este decât rezultatul unei grave confuzii între profitul asocierii şi excedentul rămas după lichidarea pasivului asocierii, aceasta contravenind prevederilor art. 1495 C. civ.

Sub aspectul încălcării autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 695/2019 - art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. – recurenta-reclamantă a arătat că decizia civilă nr. 695/2019 a Curţii de Apel Bucureşti confirmă prin considerentele sale, care se impun cu autoritate de lucru judecat. caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor, independent de intervenţia instanţei, aceasta nerealizând o lichidare a asocierii.

Aceste considerente ale instanţei de apel sunt contrazise de însuşi obiectul litigiului soluţionat prin decizia civilă nr. 695/2019, anume executarea unor obligaţii contractuale care presupune, implicit, (pre)existenţa unor creanţe certe, lichide şi exigibile neexecutate.

Într-adevăr, în dosarul nr. x/2015, instanţa a dispus obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, cu titlu de cotă din profit cuvenită reclamantei în temeiul contractelor de asociere, iar nu la executarea unei obligaţii stabilite judiciar. Apreciază recurenta ca fiind indubitabil faptul că decizia civilă nr. 695/2019 a reprezentat un act declarativ, fără a avea valoarea unui titlu de creanţă.. Totodată, după cum s-a arătat deja, nu era vorba despre obligaţii a căror scadenţă să fi fost condiţionată de pronunţarea deciziei civile nr. 695/2019, deoarece, dincolo de faptul că această hotărâre nu a realizat o veritabilă lichidare patrimonială, dreptul reclamantei la beneficiile asocierii nu era dependent de realizarea pretinsei lichidări.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cu autoritate de lucru judecat încheierea valabilă a contractelor - de asociere, respectiv de vânzare - a căror executare întârziată se invocă în prezenta cauză, cuantumul contractual al obligaţiilor societăţii B. S.R.L. faţă de reclamantă, precum şi faptul că pârâta din prezenta cauză nu a executat în mod culpabil aceste obligaţii la momentul la care deveniseră scadente.

În niciun caz, faptul că instanţa din respectivul dosar a analizat inclusiv cuantumul cheltuielilor suportate de către intimată nu poate conduce la concluzia - asumată de instanţa de apel - că prin decizia civilă nr. 695/2019 s-ar fi realizat "lichidarea/desocotirea asocierii".

A reiterat recurenta faptul că lichidarea nu se impune decât în situaţia în care asocierea are datorii faţă de terţi, iar în speţă Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod neechivoc faptul că în privinţa tuturor loturilor puse în discuţie, cheltuielile au fost integral suportate de către pârâta din prezenta cauză.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 695/2019 şi prin prisma faptului că hotărârea definitivă pronunţată în dosar x/2015 contrazice, deci face imposibilă concluzia instanţei de apel în sensul că scadenţa obligaţiei de plată a cotelor putea avea loc numai după plata efectivă de către beneficiarul final.

Prin decizia atacată, instanţa de apel reproşează reclamantei faptul de a se fi raportat – în determinarea scadenţei ambelor obligaţii (de plată a cotelor din profit, respectiv a preţului vânzării autovehiculelor carosate) - la scadenţele contractuale, iar nu la datele la care beneficiarul final ar fi achitat în concret sumele datorate asocierii.

A susţinut recurenta-pârâtă că, prin aceste considerente, instanţa de apel încalcă, o dată în plus, autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 695/2019, prin care s-a reţinut că orice eventuale întârzieri faţă de beneficiarii finali nu sunt imputabile reclamantei, ci pârâtei din prezenta cauză: prin urmare, consecinţele oricărui refuz legitim al beneficiarilor de a plăti la scadenţă {e.g. prin invocarea excepţiei de neexecutare sau a condiţionării scadenţei propriei obligaţii de executarea conformă a obligaţiei B. SRL) sunt de asemenea imputabile pârâtei.

Întrucât intimata nu poate invoca propria culpă în relaţia cu recurenta, raţionamentul juridic este identic pentru ipoteza în care B. S.R.L. nu ar fi plătit către reclamantă la scadenţă restul de preţ, respectiv procentul din profit, deşi beneficiarii finali i-ar fi achitat preţul furnizării cu respectarea termenelor contractuale, respectiv pentru ipoteza în care B. S.R.L. nu ar fi plătit către reclamantă la scadenţă restul de preţ, respectiv procentul din profit, prevalându-se de întârzierea plăţii preţului furnizării de către beneficiarii finali, deşi această întârziere este imputabilă tocmai B. S.R.L., prin neexecutarea culpabilă a propriilor obligaţii născute din contractul de furnizare, conex asocierii. Consecinţa: lipsirea recurentei de folosinţa sumei de bani reprezentate de procentul de profit care i se cuvenea.

A invocat recurenta-reclamantă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la art. 10 şi art. 1539 C. civ., încălcarea normelor de drept material prin faptul că instanţa a extins în mod nepermis aplicabilitatea art. 1539 C. civ. în cazul răspunderii civile contractuale.

În acest sens, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut ca argument de netemeinicie a pretenţiei de obligare a intimatei la plata cotei din profitul asocierii faptul că: "apelanta-reclamantă, primind fără rezerve plata obligaţiei principale, a pierdut, în virtutea art. 1539 teza finală noul C. civ., posibilitatea de a mai pretinde dobândă penalizatoare/penalitate de întârziere."

Instanţa de apel a înţeles să înlăture aplicabilitatea normelor generale din materia răspunderii contractuale (temeiul de drept al pretenţiei analizate), ca urmare a extinderii prin analogie a aplicabilităţii unui text special art. 1539 C. civ. - "Cumulul penalităţii cu executarea în natură"), care vizează exclusiv regimul juridic al clauzei penale.

Având în vedere că art. 1539 C. civ.. teza finală reprezintă o excepţie de la regula că "tăcerea nu valorează acceptare" (art. 1196 alin. (2) C. civ.), demersul instanţei de extindere a aplicabilităţii art. 1539 C. civ. încalcă regulile de drept material instituite de art. 10 C. civ., care interzic aplicarea prin analogie a dispoziţiilor legale care "derogă de la o dispoziţie generala, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile" - în astfel de ipoteze, normele care le instituie "se aplică numai în cazurile expres si limitativ prevăzute de lege"; în speţă, art. 1539 C. civ. se aplică exclusiv clauzei penale.

A mai susţinut recurenta-reclamantă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la art. 1535 alin. (1), respectiv art. 1523 alin. (2) lit. d) Cod. Civil, că instanţa a reţinut în mod eronat faptul că intimata – pârâtă nu ar fi fost în întârziere, pornind de la împrejurarea că "părţile (...) nu au stipulat în acorduri că (...) sunt de drept în întârziere prin simpla neîndeplinire ori prin simpla ajungere la termen".

Ceea ce a omis, în schimb, instanţa de apel, este faptul că inclusiv în lipsa unei atari prevederi contractuale exprese, obligaţiei intimatei de plată a preţului i-ar fi fost aplicabile prevederile art. 1523 alin. . 2 C. civ., potrivit căruia: "debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: (...) d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi".

De altfel, în cazul obligaţiilor care au ca obiect plata unei sume de bani, daunele moratorii curg necondiţionat de punerea prealabilă în întârziere a debitorului, de la scadentă până în momentul plăţii (art. 1535 alin. (1) C. civ.).

Referitor la motivele de casare legate de soluţionarea în fond a celui de-al doilea capăt de cerere, s-a arătat de către recurentă că existenţa unei clauze penale stipulate în beneficiul său s-a reţinut cu titlu definitiv, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În considerentele sentinţei civile nr. 1434/2021, Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de fond în prezenta cauză, a reţinut că pretenţia reclamantei de obligare a pârâtei la plata de penalităţi s-ar impune a fi respinsă ca urmare a presupusei aplicabilităţi a art. 1539 C. civ., text special regăsit în materia reglementării legale a regimului clauzei penale (art. 1538 -1543 C. civ.), astfel încât prima instanţă a admis, implicit, că deşi clauza penală există şi este în principiu aplicabilă, aceasta nu poate fi valorificată în concret pentru că reclamanta ar fi invocat-o tardiv.

Recurenta-reclamantă a precizat că prin apel a criticat exclusiv considerentul privind invocarea tardivă a clauzei penale, iar partea adversă nu a atacat sub niciun aspect hotărârea primei instanţe, situaţie în care considerentul instanţei de apel conform căruia "Nu există în contractele de răscumpărare nicio clauză penală care să-i permită apelantei reclamante să pretindă de la parata penalităţi de întârziere", încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor instanţei de fond anterior menţionate.

De asemenea, recurenta-reclamantă invocă încălcarea normelor de drept material – inaplicabilitatea tezei finale a art. 1539 C. civ. - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la art. 1539 C. civ.

În esenţă, cu toate că instanţa atestă faptul că titlul executoriu pentru obligaţia de plată a preţului contractual este reprezentat de o hotărâre judecătorească (decizia civilă nr. 695/2019) pronunţată intr-un litigiu în care reclamanta a fost parte, aceeaşi instanţă de apel reţine faptul că nereclamanta nu a emis rezerve faţă de punerea în executare a acestei hotărâri.

Recurenta a susţinut că raţionamentul instanţei nesocoteşte obligativitatea hotărârii judecătoreşti, reglementată de art. 435 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, contrar interpretării date de instanţa de apel - art. 1539 teza finală C. civ. nu se aplică nicidecum în speţă, ci poate interveni exclusiv în situaţia efectuării unei plăţi voluntare, care nu a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească de care creditorul este ţinut. Numai într-o atare situaţie creditorul ar avea posibilitatea formulării unor eventuale rezerve.

Pe de altă parte, inclusiv într-o astfel de ipoteză precum cea din urmă, prevederile art. 1539 teza finală C. civ. s-ar aplica numai dacă acceptarea fără rezerve a plăţii de către creditor ar avea loc în urma exprimării clare şi neechivoce a intenţiei debitorului de a nu plăti penalităţile de întârziere care îi incumbă. Acest aspect se explică prin prisma faptului că, printr-o astfel de "acceptare fără rezerve", ar avea loc o remitere de datorie cu privire la penalităţile de întârziere datorate. Dat fiind caracterul esenţialmente contractual al remiterii de datorie, debitorul trebuie să emită o "ofertă", aducând în atenţia creditorului intenţia sa de a nu achita penalităţile, ofertă pe care creditorul să o accepte în mod tacit (prin derogare de la art. 1196 alin. (2) C. civ.).

Subsumat aceleiaşi critici privind încălcarea normelor de drept material, recurenta-reclamantă a invocat faptul că în ipoteza inaplicabilităţii clauzei penale, instanţa ar fi trebuit să aplice regulile de drept comun ale răspunderii civile contractuale - art. 488 alin. (1) pct. 8 prin raportare la art. 1535 alin. (1) C. civ., respectiv la art. 2 şi 3 din O.G. nr. 13/2011.

Prin urmare, în cazul în care instanţa de apel ar fi apreciat că nu există o clauză penală stipulată în beneficiul reclamantei sau că o atare clauză penală nu ar fi aplicabilă din varii motive (art. 1539 teza finală C. civ.), soluţia instanţei nu ar fi trebuit să fie nicidecum aceea de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere, ci aceea de admitere în parte, în cuantumul prevăzut de O.G. nr. 13/2011 pentru dobânda legală penalizatoare.

Prin întâmpinare, intimata - pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei – reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurenta - reclamantă şi temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 299.045,09 RON, reprezentând dobânda totală aferentă beneficiului cuvenit reclamantei conform Acordurilor de asociere Lot II, III şi V, şi a sumei de 889.104,21 RON, reprezentând penalităţile de întârziere aferente preţului neachitat şi cuvenit reclamantei conform Loturilor II, III şi V, în baza contractelor de vânzare autovehicule carosate nr. 3979/24.11.2014, nr. 208/A/24. U.20I4şi nr. 208/B/24.11.2014.

În motivarea cererii, reclamanta a invocat decizia civilă nr. 695A/18.04.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti, prin care:

S-a constatat că părţile au următoarele cote de contribuţie financiară şi de beneficii:

• Lotul II - pentru fiecare dintre părţi: beneficii - 78.029,75 RON, cheltuieli - 8.340.761,5 RON, astfel încât pârâta datorează reclamantei suma de 78.029,75 RON;

• Lotul III - pentru fiecare dintre părţi: beneficii - 558.322,2 RON, cheltuieli -12.412.459,5 RON, astfel încât pârâta datorează reclamantei suma de 558.322,2 RON;

• Lotul V - pentru fiecare dintre părţi: beneficii - 127.457,64 RON, cheltuieli - 4.979.695,32 RON, astfel încât pârâta datorează reclamantei suma 127.457,64 RON;

S-a constatat că, în urma celor trei acorduri de asociere (pentru loturile II, III şi V), pârâta datorează reclamantei suma totală de 763.809,59 RON, iar reclamanta nu datorează pârâtei sume.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 763.809,59 RON reprezentând cota sa din profitul asocierii.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 605.042,2 RON, cu titlu de preţ neachitat în baza contractelor de vânzare autovehicule carosate şi a contractului de carosare.

La 2 mai 2019, pârâta a achitat către reclamanta, prin virament bancar, suma de 763.809,59 RON, reprezentând cota paratei din profitul asocierii, şi suma de 605.042,2 RON, cu titlu de preţ neachitat în baza contractelor de vânzare autovehicule carosate, conform celor dispuse prin hotărârea anterior menţionată.

Pretenţia concretă a reclamantei, dedusă judecăţii în cauza de faţă, este aceea că era îndreptăţită la plata sumelor de mai sus încă din anul 2015, fiind lipsită de folosinţa acestor sume de bani timp de aproximativ 4 ani, ceea ce impune obligarea pârâtei la dobânzilor şi penalităţilor de întârziere solicitate.

Reclamanta a indicat, în drept, prevederile art. 1535 şi 1539 din Noul C. civ., precum şi pe cele ale art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011.

Ambele instanţe de fond au apreciat cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, decizia instanţei de apel fiind atacată pentru motive ce se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de procedură referitoare la efectul devolutiv al apelului, prin aceea că a indicat art. 477 alin. (1) C. proc. civ. pentru a nu lua în considerare argumentele expuse prin notele scrise depuse la dosar şi susţinute cu ocazia dezbaterilor orale, deşi niciuna dintre cele două limite ale efectului devolutiv al apelului nu ar fi fost încălcată de către instanţă prin aceasta.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că legea permite expres părţilor să îşi expliciteze inclusiv pretenţiile (art. 478 alin. (4) C. proc. civ.), fără a considera acest lucru ca fiind o derogare de la efectul devolutiv, respectiv o modificare a cadrului procesual, aşa încât cu atât mai mult explicitarea, dezvoltarea raţionamentelor pe care se fundamentează motivele unei cereri nu putea avea semnificaţia unei modificări a cadrului procesual.

Pornind de la conţinutul dispoziţiilor de procedură a căror încălcare este invocată de către recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a procedat corect atunci când a soluţionat apelul fără a examina criticile din notele scrise ce nu s-au regăsit în motivarea apelului, respectiv: aserţiunea conform căreia prima instanţă a considerat ca nule acordurile de asociere, faţă de o prezumtivă nedeterminare a obiectului, aserţiunea conform căreia prima instanţă ar fi suprapus ce s-a judecat în dosarul anterior (obligaţiile principale în relaţia dintre părţi) cu obiectul dosarului de faţă, precum şi critica referitoare la aprecierile instanţei cu privire la culpa contractuală şi la prezumţiile ce operează în legătură cu această culpă.

Deşi apelul este o cale de atac devolutivă, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept, controlul judiciar exercitat asupra sentinţei fondului este supus unei limitări în privinţa caracterului devolutiv al căii de atac.

Astfel, instanţa de apel recurge la o nouă judecată, însă doar în limitele criticilor formulate de către apelant, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 din C. proc. civ.

Apelul este devolutiv indiferent dacă este motivat sau nu, însă motivarea apelului influenţează limitele devoluţiunii, în sensul că dacă în cazul unui apel nemotivat devoluţiunea este totală, limitată doar de ceea ce s-a invocat la prima instanţă, în cazul unui apel motivat efectul devolutiv nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Prin urmare, de vreme ce apelul pârâtei a fost motivat, judecata în apel se circumscrie limitelor trasate de apelantă, respectiv criticilor formulate prin cererea de apel, fără a se putea imputa instanţei că a exclus din analiză critici noi, formulate prin notele scrise, după împlinirea termenului de motivare a apelului.

Împrejurarea că argumentele dezvoltate în cuprinsul notelor scrise vizau aceleaşi părţi din hotărârea primei instanţe, criticate şi prin cererea de apel, sau faptul că prin acestea apelanta - reclamantă s-a limitat a susţine pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată, potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, sunt lipsite de relevanţă în cauză, esenţial fiind caracterul de noutate al acestor critici, în raport cu cele deduse judecăţii prin cererea de apel, neaflându-ne în ipoteza unei simple dezvoltări sau explicitări a motivelor de apel.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată, contrar susţinerilor recurentei – reclamante, că decizia atacată răspunde argumentat tuturor motivelor de apel, considerentele pentru care instanţa de apel a respins apelul fiind expuse cu claritate şi coerenţă.

Pretinsa confuzie a instanţei de apel între cele două pretenţii deduse judecăţii de către reclamantă (dobânda legală penalizatoare pentru cota din profitul asocierilor şi executarea clauzei penale pentru preţul neachitat din contractele de vânzare a autovehiculelor) nu există, în realitate fiind vorba despre preluarea de către instanţă a terminologiei generice folosite chiar de reclamantă în cererea de apel, aceea de penalitate:

"Totodată, faptul că subscrisa nu am solicitat penalitatea concomitent cu obligaţia de plată nu poate conduce la vreo decădere din dreptul nostru asupra penalităţii, de vreme ce: penalitatea se poate solicita si succesiv şi a fost solicitată în interiorul termenului de prescripţie.

De vreme ce subscrisa nu am renunţat la dreptul la penalitate pentru întârzierea executării şi nici nu am acceptat fără rezerve plata, ci aceasta s-a tăcut într-o procedură de executare silită a unui titlu executoriu, este evident că nu putem fi decăzută din dreptul de a solicita această penalitate: succesiv, dor cumulativ cu obligaţia de plată, in interiorul termenului de prescripţie."

De altfel, tocmai această terminologie inexactă a dat prilejul instanţei de apel să noteze, după analiza exhaustivă a criticilor, că "apărările apelantei din apel au fost întemeiate pe dreptul acesteia de a percepe penalităţi aferente beneficiilor decurgând din acordurile de asociere, deşi în cererea principală reclamanta a solicitat despăgubiri sub forma dobânzii legale, însă motivele de apel nu au vizat neacordarea dobânzii legale."

Lipsite de suport sunt şi susţinerile recurentei - reclamante privind neexaminarea argumentelor pentru care art. 1539 teza finală C. civ. nu ar fi aplicabil în speţă sau neindicarea motivelor pentru care instanţa de apel a înlăturat apărările reclamantei cu privire la aplicabilitatea art. 13 C. civ., în realitate aceste apărări fiind punctual analizate în conţinutul hotărârii recurate, la filele x şi 20.

Cât priveşte afirmaţia recurentei în sensul că instanţa de apel nu a motivat de ce criticile aduse prin notele scrise excedează motivelor de apel, Înalta Curte o constată vădit nefondată, în condiţiile în care instanţa de apel a identificat în mod precis în decizia recurată care sunt cele trei critici noi aduse de către reclamantă sentinţei primei instanţe, prin notele scrise înregistrate pentru termenul de judecată din 16 noiembrie 2021, şi a precizat că acestea nu se regăsesc în cererea de apel şi nici nu au fost formulate în termenul de motivare a apelului.

Celelalte chestiuni invocate de recurenta – reclamantă din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, nu au în vedere, în realitate, nemotivarea hotărârii, ci se constituie în critici privind aprecierea dată de instanţa de apel actelor şi faptelor deduse judecăţii

Trecând la examinarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la soluţionarea în fond a primului capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a cotei de 50% din profitul asocierilor, cuvenită reclamantei, recurenta – reclamantă a invocat încălcarea mai multor norme de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că instanţa a reţinut în mod greşit faptul că lipsa unui termen suspensiv echivalează cu imposibilitatea de determinare a scadenţe obligaţiei şi că această concluzie a instanţei de apel contravine flagrant prevederilor explicite ale art. 1495 alin. (1) C. civ., conform cărora "în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată".

Din examinarea deciziei civile recurate, nu rezultă, însă, o atare statuare a instanţei de apel, expresă sau implicită, ci s-a reţinut, în baza Deciziei 695/18.04.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă, că eventuala obligare a uneia dintre părţi la plata unor sume de bani către cealaltă depinde de rezultatul lichidării/desocotirii asocierii şi că aceasta lichidare/desocotire s-a făcut prin decizia amintită, plata fiind efectuată de către intimata-pârâtă în mod voluntar ulterior (02.05.2019), prin virament bancar.

S-a apreciat că până la momentul lichidării/desocotirii asocierii obligaţia unui asociat de a plăti bani către celălalt nu era exigibilă, nefiind stipulat un termen de plată, şi, pe cale de consecinţă, nu putea genera dobânzi penalizatoare. De asemenea, "în legătură cu susţinerea potrivit căreia, prin obligarea pârâtei la plata obligaţiei principale în dosarul nr. x/2015 a stabilit deja definitiv nu doar caracterul cert si lichid al creanţei, ci şi caracterul exigibil - aspect intrat in autoritatea de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut "că obligaţia principală de plată către apelanta reclamanta a devenit exigibilă prin stabilirea ei prin Decizia 695/2019".

Prin urmare, susţinerile recurentei-reclamante privind existenţa unei concluzii implicite a instanţei de apel în sensul că, în lipsa unui termen suspensiv, intimata ar putea amâna sine die executarea propriei obligaţii, ceea ce ar echivala cu obligarea la împărţirea profitului asocierii sub condiţie suspensivă pur potestativă, sunt în contradicţie cu dezlegarea explicită dată de instanţa de apel chestiunii datei scadenţei obligaţiei intimatei-pârâte

A criticat recurenta – reclamantă, în cadrul aceluiaşi motiv de nelegalitate, faptul că instanţa a reţinut în mod greşit că, în lipsa unei clauze penale, nu pot fi obţinute daune moratorii pentru executarea întârziată a obligaţiei.

În acest sens, recurenta a reiterat faptul că temeiul de drept al pretenţiilor sale referitoare la contractele de asociere a fost reprezentat tocmai de răspunderea contractuală a pârâtei, astfel că aprecierea instanţei de apel ignoră prevederile exprese ale art. 1535 alin. (1) C. civ., conform cărora "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să dovedească că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

În acelaşi sens, s-au invocat prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2011:"în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

Însă susţinerile recurentei-reclamante sunt, şi sub acest aspect, în contradicţie cu raţionamentul expus de instanţă în decizia atacată, care pleacă de la premisa că părţile nu au stabilit în acordurile de asociere termenul de plată a beneficiilor asocierii, astfel că obligaţia principală de plată către reclamantă a devenit exigibilă abia prin stabilirea ei prin Decizia nr. 695/2019 (dosarul nr. x/2015), ceea ce face ca dobânda legală să poată fi pretinsă doar după rămânerea definitivă a acestei hotărâri.

Referirea instanţei la lipsa clauzei penale, în analiza primului capăt de cerere, este una nenecesară, indiferentă, pentru că nu această constatare a determinat netemeinicia cererii, ci raţionamentul anterior arătat.

Prin urmare, pretenţiile reclamantei privind îndrituirea la dobânda legală aferentă beneficiului rezultat din asociere, au fost în mod legal examinate prin prisma temeiului acestora şi apreciate ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 1270, art. 1941 şi urm., respectiv art. 1495 C. civ., invocată de recurenta-reclamantă din perspectiva reţinerii în mod eronat că obligaţia de plată a cotei din profit ar fi devenit certă, lichidă şi exigibilă abia după lichidarea judiciară a asocierilor, Înalta Curte apreciază că examinarea acestei critici se impune a se face o dată cu analiza susţinerilor recurentei privind încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 695/2019 - art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, decizia civilă nr. 695/2019 a Curţii de Apel Bucureşti a realizat lichidarea asocierii, fără a confirma, prin considerentele sale, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor, aşa cum recurenta-reclamantă a pretins.

Această constatare are la bază însuşi obiectul cauzei deduse judecăţii în dosarul finalizat prin pronunţarea deciziei civile nr. 695/2019, în care s-a constatat că părţile au învestit instanţa cu pretenţii reciproce, "reclamanta formulând o acţiune care urmăreşte desocotirea asocierii în participaţiune generată de cele trei acorduri de asociere", reţinându-se în mod expres că "natura raportului juridic principal, rezultând din contractele de asociere încheiate între părţi, nu a fost modificată prin operaţiunile juridice subsecvente (contracte de vânzare autovehicule de bază, contracte de vânzare autovehicule carosate, contract de carosare)", "ci, în realitate, acestea au avut rolul de a descompune prestaţiile specifice asocierii".

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională modificată, instanţa a constatat că pârâta-reclamantă a solicitat, printre altele, repartizarea beneficiilor şi a pierderilor pentru fiecare asociat, capăt de cerere ce "implică şi lichidarea asocierii şi, eventual, obligarea uneia dintre părţi la plata către cealaltă a sumelor rezultate din această lichidare".

Faptul că prin decizia anterior menţionată s-a realizat o lichidare a asocierii rezultă în mod indubitabil şi din considerentele acesteia, în se face o analiză complexă a "criticilor referitoare la elementele care trebuie luate în considerare pentru stabilirea profitului sau a pierderii asocierii", reţinându-se că, "potrivit art. 2.2 din contractele de asociere încheiate între părţi, contribuţia fiecăreia, care trebuie să fie luată în considerare, este atât de natură financiară, cât şi de natură tehnică şi profesională, fiind avute în vedere orice fel de contribuţii, respectiv cheltuieli, inclusiv cele cu resursa umană".

Au fost primite criticile apelantei-reclamante privind modul de calcul folosit de către instanţă pentru repartizarea beneficiilor şi a pierderilor asocierii, Curtea constatând că "pentru a determina cotele de beneficii şi cotele de contribuţie ale fiecărei părţi şi, consecutiv, sumele pe care acestea şi le mai datorează reciproc în temeiul contractelor de asociere, prima instanţă s-a raportat, pe de o parte, la cheltuieli, iar, pe de altă parte, la profit. Or, din punct de vedere logic şi contabil, profitul sau, după caz, pierderea se determină prin scăderea cheltuielilor din venituri. Raportat la clauzele contractelor de asociere, contribuţia fiecărei părţi la cheltuieli este de 50%, aceeaşi proporţie urmând a se aplica şi la profit/pierdere. Prin urmare, instanţa trebuia să stabilească, raportat la fiecare lot în parte, valoarea contribuţiei fiecărei părţi, iar apoi să facă regularizarea necesară, astfel încât, în final, fiecare parte să suporte 50% din costurile totale. Însă, aceeaşi operaţiune trebuia realizată şi cu privire la venituri, iar în urma celor două operaţiuni se ajungea, implicit, ca în patrimoniul fiecărei părţi să se reflecte, în final, 50% din profit sau, după caz, din pierdere. Cu alte cuvinte, atât timp cât, în urma operaţiunilor de regularizare între părţi, fiecare dintre acestea ajunge să suporte 50% din cheltuieli şi să încaseze 50% din venituri, implicit în propriul patrimoniu se înregistrează 50% din profit sau din pierdere. Instanţa nu a procedat însă astfel, ci a stabilit doar cheltuielile şi profitul, ignorând veniturile care, după susţinerile apelantei-reclamante, dovedite prin raportul de expertiză contabilă şi necontestate de către apelanta-pârâtă, au fost încasate integral de către B.. În această modalitate, pe lângă faptul că apelanta-pârâtă a încasat toate veniturile, aceasta obţine şi de la apelanta-reclamantă o sumă de bani, în timp ce apelanta-reclamantă, deşi nu a încasat nicio sumă cu titlu de venit, este obligată să achite apelantei-pârâte sume cu titlu de cheltuieli."

Prin urmare, în absenţa unui acord de voinţă al părţilor, cuprins în acordurile de asociere, care să prevadă că reclamanta trebuia să încaseze beneficii la împlinirea termenelor prevăzute în contractele de achiziţie publică, în mod corect a reţinut instanţa de apel, prin decizia atacată, că eventuala obligare a uneia dintre părţi la plata către cealaltă a sumelor rezultate depinde de rezultatul lichidării/desocotirii şi că această lichidare s-a făcut prin decizia civilă nr. 695/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care constituie data scadenţei obligaţiilor decurgând din "repartizarea beneficiilor sau pierderilor rezultate din activităţile comune desfăşurate de asociaţi", despre care vorbesc acordurile de asociere.

Repartizarea preconizată de respectivele acorduri presupunea stabilirea prealabilă a existenţei sau inexistenţei profitului asocierii, distinct de cifra de afaceri, ori cu încasările acesteia.

Constatarea că acordurile de asociere în discuţie nu stipulează termene pentru distribuirea profitului între asociaţi, pentru realizarea bilanţului/desocotirii, ori pentru plata unei sume de bani de către un asociat către celălalt, precum şi cele statuate prin decizia civilă mai sus amintită, fac ca susţinerea recurentei-reclamante privind încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 1270, art. 1495, art. 1941 şi urm. C. civ. să nu poată fi reţinută, chestiunii legalităţii realizării lichidării/desocotirii asocierii pe cale judiciară neputând fi repusă în discuţie.

Culpa reţinută de instanţa care a soluţionat definitiv dosar nr. x/2015 în sarcina intimatei-pârâte B. S.R.L. nu a privit neexecutarea obligaţiei de restituire a unui procent din profitul încasat, aşa cum pretinde recurenta, ci penalităţile de întârziere percepute de autorităţile contractante în baza contractelor de achiziţie publică, reţinându-se că aceste penalităţi sunt imputabile exclusiv pârâtei şi trebuie să le suporte din patrimoniul propriu, fără a fi luate în considerare la lichidarea asocierii, respectiv fără a fi deduse din preţul cuvenit reclamantei A. în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare autovehicule carosate şi al contractului de carosare, astfel că aceste penalităţi nu au diminuat nici cota de profit cuvenită reclamantei" (decizia civilă nr. 695/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti).

Prin Decizia 695/2019 s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că toate cheltuielile asocierii au fost suportate exclusiv de intimata-pârâtă, care de asemenea, a încasat şi toate veniturile asocierii, ceea ce impune "a se stabili raportat la fiecare lot în parte, valoarea contribuţiei fiecărei părţi, astfel, ca în patrimoniul fiecărei părţi să se reflecte, în final, 50% din profit sau, după caz, din pierdere", precum şi faptul că "eventuala" obligare a uneia dintre părţi la plata unor sume de bani către cealaltă depinde de rezultatul lichidării/desocotirii asocierii.

Aşadar, prin hotărârea de mai sus s-a realizat o veritabilă lichidare a asocierii, iar nu o compensaţie judiciară a unor creanţe preexistente, certe, lichide şi exigibile neexecutate, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, astfel că obligaţia de plată a cotei de profit, stabilită în sarcina intimatei-pârâte din prezenta cauză, nu putea genera dobânzi anterior acestui moment.

Recurenta-reclamantă a invocat, subsumat aceluiaşi motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. –şi încălcarea normelor de drept material prin faptul că instanţa a extins în mod nepermis, în raport cu primul petit al acţiunii, aplicabilitatea art. 1539 C. civ., text de lege special ce vizează exclusiv regimul juridic al clauzei penale în materie contractuală.

În acest sens, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut, ca argument de netemeinicie a pretenţiei de obligare a intimatei la plata cotei din profitul asocierii, faptul că: "apelanta-reclamantă, primind fără rezerve plata obligaţiei principale, a pierdut, în virtutea art. 1539 teza finală noul C. civ., posibilitatea de a mai pretinde dobândă penalizatoare/penalitate de întârziere."

Potrivit textului legal anterior menţionat, "Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei."

Dând efect dispoziţiilor art. 1539 C. civ. în raport cu primul petit al acţiunii, instanţa de apel nu a extins prin analogie aplicabilitatea acestui text de lege, întrucât esenţial este faptul că penalităţile de întârziere şi dobânda legală îndeplinesc, aceeaşi funcţie de cuantificare predeterminată a prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată, evaluarea fiind convenţională în cazul penalităţilor de întârziere şi legală în cazul dobânzii legale.

De altfel, art. 1535 C. civ. abordează expres relaţia daune moratorii – dobândă legală. Referindu-se la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, art. 1535 C. civ. se referă la "cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege".

Prin urmare, dobânda legală penalizatoare se aplică doar în lipsa clauzei penale, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 1536 C. civ., potrivit căruia: "În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală (…)".

Rezultă că, asemenea pretenţiilor derivate dintr-o clauză penală propriu-zisă, pretenţiile recurentei-reclamante asupra dobânzii legale penalizatoare "îmbracă" haina clauzei penale, astfel că nu se justifică o interpretare restrictivă a "penalităţii" din conţinutul art. 1539 teza finală C. civ., aşa cum pretinde recurenta.

De asemenea, nu va fi primită nici critica de nelegalitate întemeiată de recurenta-reclamantă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 1535 alin. (1) şi art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., în sensul că instanţa a reţinut în mod eronat faptul că intimata – pârâtă nu a fost în întârziere, pornind de la împrejurarea că "părţile (...) nu au stipulat în acordurile de asociere) că (...) sunt de drept în întârziere prin simpla neîndeplinire ori prin simpla ajungere la termen".

Sub acest aspect, recurenta a invocat faptul că, în lipsa unei atari prevederi contractuale exprese, obligaţiei intimatei de plată a preţului i-ar fi fost aplicabile prevederile art. 1523 alin. (2) C. civ., potrivit căruia: "debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: (...) d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi".

Deşi la nivel teoretic aceste susţineri sunt corecte, recurenta ignoră specificul raportului contractual dedus judecăţii, decurgând din acordurile de asociere încheiate de părţi, şi faptul că, aşa cum instanţa de apel a constatat pe baza probelor, părţile nu au stabilit termenul de plată a beneficiilor asocierii, astfel că obligaţia principală de plată către reclamantă a devenit exigibilă abia prin stabilirea ei prin decizia nr. 695/2019 (dosarul nr. x/2015), act jurisdicţional cu valoare constitutivă de drepturi.

Atât încasările de la autorităţile contractante, cât şi cheltuielile a fost făcute în numele şi pe seama asocierii, astfel că până la momentul desocotirii nu a existat o obligaţie de plată scadentă a intimatei-pârâte către celălalt asociat.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., privitor la soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente preţului neachitat şi cuvenit reclamantei, Loturile II, III şi V, conform contractelor de vânzare autovehicule carosate nr. 3979/24.11.2014, nr. 208/A/24.11.2014 şi nr. 208/B/24.11.2014, s-a invocat de către recurenta – reclamantă încălcarea unei prezumtive autorităţi de lucru judecat a sentinţei pronunţate în cauză de primă instanţă, sub aspectul existenţei unei clauze penale stipulate în beneficiul său.

Într-adevăr, instanţa de apel a reţinut că nu există o clauză penală, însă această constatare nu este în contradicţie cu vreo statuare cu caracter definitiv a primei instanţe, însăşi recurenta arătând că a dedus implicit această concluzie, din faptul că Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de fond, a reţinut că pretenţia reclamantei de obligare a pârâtei la plata de penalităţi s-ar impune a fi respinsă ca urmare a aplicabilităţii în speţă a art. 1539 C. civ., text special ce reglementează regimul clauzei penale (art. 1538 -1543 C. civ.).

Or, considerentele arătate nu pot primi semnificaţia dorită de recurentă, pentru că a da efect dispoziţiilor art. 1539 teza finală C. civ., respectiv a constata că reclamanta a acceptat fără rezerve executarea obligaţiei principale, nu echivalează cu a admite existenţa unei clauze penale. Acceptarea fără rezerve a executării obligaţiei principale face de prisos cercetarea existenţei, conţinutului ori a întinderii clauzei penale.

În aceste condiţii, considerentul instanţei de apel conform căruia "Nu există în contractele de răscumpărare nicio clauză penală care să-i permită apelantei reclamante să pretindă de la parata penalităţi de întârziere",nu încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor instanţei de fond menţionate în cele ce preced, critica fiind nefondată.

De asemenea, este nefondat şi motivul de recurs prin care recurenta-reclamantă invocă încălcarea normelor de drept material în soluţionarea capătului doi de cerere – inaplicabilitatea tezei finale a art. 1539 C. civ. - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împrejurarea că plata preţului s-a făcut de către intimata-pârâtă în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, prin virament bancar, deci o executare de bunăvoie a unui titlu executoriu, iar nu o executare silită, nu determină inaplicabilitatea prevederilor art. 1539 teza finală C. civ. şi nu constituie un impediment pentru recurentă în a exprima rezerve cu privire la acea plată.

Hotărârea judecătorească dispune exclusiv asupra obligaţiei principale, iar nu şi asupra penalităţii, astfel că rezerva ar fi trebuit să vizeze neachitarea de către intimata-pârâtă a penalităţii aferente preţului, împreună cu plata obligaţiei principale.

În doctrină s-a mai afirmat că executarea de bunăvoie a obligaţiilor civile nu este un principiu al executării silite, ci, mai degrabă, un efect al caracterului lor juridic (al faptului că debitorul este legat de creditor juridiceşte, nu doar moralmente), indiferent dacă obligaţia este recunoscută ori stabilită printr-un titlu executoriu. (Decizia nr. 15/2020 – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii)

Nu poate fi primit argumentul recurentei, în sensul că un creditor ar putea formula rezerva prevăzută de art. 1539 teza finală C. civ. doar dacă în prealabil debitorul şi-ar fi exprimat în mod expres intenţia de a nu achita penalitatea, o astfel de interpretare constituind o adăugire la lege.

De asemenea, instanţa nu a recurs la o prezumţie judiciară de renunţare la un drept, contrar dispoziţiilor art. 13 C. civ., aşa cum a susţinut recurenta, ci a aplicat norma specială de la art. 1539 teza finală C. civ., din care rezultă că dacă un creditor primeşte plata obligaţiei principale fără a exprima vreo rezervă cu privire la acea plată, atunci acel creditor pierde, prin efectul legii, posibilitatea de a mai cere penalităţi de întârziere.

Subsumat aceleiaşi critici privind încălcarea normelor de drept material, recurenta-reclamantă a invocat faptul că şi în ipoteza inaplicabilităţii clauzei penale, instanţa ar fi trebuit să aplice regulile de drept comun ale răspunderii civile contractuale - art. 488 alin. (1) pct. 8 prin raportare la art. 1535 alin. (1) C. civ., respectiv la art. 2 şi 3 din O.G. nr. 13/2011.

Altfel spus, recurenta a susţinut că, în cazul în care instanţa de apel ar fi apreciat că în contractele de răscumpărare de către intimată a vehiculelor carosate nu există o clauză penală stipulată în beneficiul reclamantei sau că o atare clauză penală nu ar fi aplicabilă în considerarea dispoziţiilor art. 1539 teza finală C. civ., soluţia instanţei ar fi trebuit să fie aceea de admitere în parte a celui de-al doilea capăt de cerere, în condiţiile de drept comun ale răspunderii civile contractuale, în cuantumul prevăzut de O.G. nr. 13/2011 pentru dobânda legală penalizatoare.

Însă, distinct de raţiunile pentru care o interpretare restrictivă a "penalităţii" din conţinutul art. 1539 teza finală C. civ. nu se justifică, care au fost mai sus analizate, esenţial este faptul că o atare analiză nu putea fi realizată întrucât, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, temeiul juridic invocat de reclamantă în susţinerea petitului doi al acţiunii rezidă într-o clauză penală expresă a contractelor de răscumpărare, prezumtiv operabilă şi în folosul său, iar nu într-o clauză penală subînţeleasă, extrasă din prevederile O.G. nr. 13/2011, instanţa judecătorească neputând depăşi limitele învestirii.

Având în vedere toate considerentele expuse şi constatând că prin criticile recurentei-reclamante A. S.R.L. nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 8783,44 RON, reprezentând onorariul pentru plata avocatului, conform dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1832 din 16 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 8783,44 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2023.