Decizia nr. 854/2023 · Statute of limitations for contractual penalties paid by liberal professionals under the New Civil Code and non-interruption by principal debt payments

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată la data de 23.01.2018 pe rolul Judecătoriei Bârlad sub nr. x/2018 reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. RULMENTI S.A solicitând obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente sumei 94.277 reprezentând contravaloarea următoarelor facturi seria x: nr. x. ll. 2015 (22.142,56 RON); nr. x/06.10.2015 (11.195,15 RON); nr. x/01.07.2015 (30.263,69 RON); nr. x/29.06.2015 (55.676 RON, parţial achitată), in cuantum de 0,5% pe zi pentru valoarea facturii, conform disp. Cap. III Art. 10 teza 3 din contractul cu nr. x/17.06.2009 şi la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentinţa civilă nr. 1269/2019 din 03 decembrie 2019, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare cu privire la plata penalităţilor de întârziere calculate până la data de 21.01.2017.

A admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. RULMENŢI S.A., ca fiind prescrisă.

A obligat pârâta către reclamantă la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente sumei de 94.277 RON, reprezentând contravaloarea facturilor seria x: nr. x/11.11.2015; nr. x/06.10.2015; nr. x/01.07.2015; nr. x/29.06.2015, calculate de la data de 22.01.2017 şi până la până la data stingerii sumei datorate.

A obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 5,546 RON la cu titlu de cheltuieli de judecată. A luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul sa solicite cheltuielile de judecata pe cale separata.

Prin decizia civilă nr. 499 din 28.10.2020 Curtea de Apel Iaşi a admis apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta S.C. RULMENŢI S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1269/2019 din 03 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

A obligat pârâta S.C. RULMENŢI S.A. să plătească reclamantei suma de 94.277 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere.

A obligat pârâta S.C. RULMENŢI S.A. să plătească reclamantei suma de 4.990,54 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la instanţa de fond (din care 2990,54 RON reprezintă taxa de timbru şi 2000 RON onorariu de avocat) şi suma de 50 RON cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 2239 din 21 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă RULMENŢI S.A. împotriva deciziei civile nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă A. S.R.L..

A casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

A respins ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii în contradictoriu cu recurenta-pârâtă RULMENŢI S.A..

Prin decizia de casare, Înalta Curte a constatat că reclamanta a învestit instanţa judecătorească cu o cerere având un obiect evaluabil în bani solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de întârziere decurgând din mai multe facturi emise în perioada iunie 2015- noiembrie 2015, în temeiul contractului părţilor cu nr. x/17.06.2009.

Analizând cu prioritate critica referitoare la determinarea termenului de prescripţie incident în cauză, s-a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul contractului părţilor de consultanţă cu nr. x/17.06.2009 având ca obiect acordarea de către reclamantă de asistenţă de specialitate în domeniul proprietăţii industriale şi reprezentarea pârâtei-beneficiară de către reclamanta-consilier în procedurile în faţa OSIM şi în faţa terţilor, servicii în contul cărora se pretinde emiterea unor facturi de către reclamantă în perioada iunie- noiembrie 2015, care se află la baza pretenţiilor deduse judecăţii.

Referitor la legea aplicabilă în cauză, în mod corect atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au reţinut incidenţa art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., potrivit căruia prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. În consecinţă, termenul de prescripţie în cazul pretenţiilor patrimoniale care însoţesc acţiunea acesteia a început să curgă din momentul emiterii fiecărei facturi, din lunile iunie- noiembrie 2015.

Prin urmare, din perspectiva dispoziţiilor tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a VI-a "Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor" a C. civ., în cauză îşi găseşte aplicabilitatea C. civ. 2009, chiar dacă se are în vedere un contract încheiat între părţi anterior intrării în vigoare actului normativ evocat.

Cu toate acestea, având în vedere data emiterii facturilor în discuţie şi momentul naşterii dreptului la acţiune al reclamantei prin raportare la fiecare factură, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că reclamanta nu este un liber-profesionist în înţelesul art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. şi că nu se poate aplica termenul de prescripţie extinctivă de un an, aşa cum a susţinut pârâta-beneficiar.

Această reţinere este în contradicţie cu motivaţia încheierii contractului părţilor care stă la baza pretenţiilor reclamantei-consultant, motivaţie constând în asigurarea cadrului legal de protecţie a proprietăţii intelectuale de către specialişti autorizaţi în această meserie conform O.G.. nr. 66/2000 şi Legii nr. 437/2002, pregătiţi să îşi asume răspunderea de reprezentare a intereselor firmelor sau persoanelor fizice care apelează la serviciile lor.

Reclamanta-consultant îşi desfăşoară profesia de consilier în proprietate industrială în condiţiile Ordonanţei enunţate anterior iar potrivit art. 20 alin. (1) din acest act normativ, consilierii de proprietate industrială cu liberă practică îşi desfăşoară activitatea în cabinete individuale autorizate, cabinete individuale asociate pe bază de contract, societăţi civile profesionale persoane juridice sau în societăţi comerciale având ca unic obiect activităţile din domeniul proprietăţii industriale. De altfel, profesia de consilier în proprietate industrială este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonomă, se arată în art. 1 din aceeaşi Ordonanţă.

Pe cale de consecinţă, după reţinerea aplicabilităţii C. civ. instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere art. 2520 care reglementează termenul de prescripţie de un an în cazul altor liber-profesionişti, în afara celor amintiţi în mod expres de către legiuitor în articolul amintit, pentru plata sumelor care li se cuvin pentru prestaţiile efectuate.

Rejudecând apelurile declarate în cauză, Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă a pronunţat decizia nr. 149/23.03.2022, prin care a respins apelul declarat de reclamanta A., a admis apelul formulat de apelanta pârâta S.C. RULMENŢI S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1269/2019 din 03 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă pe care o schimbă în parte, în sensul că: a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins în tot cererea formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, prin contractul de consultanţă nr. x din data de 17.06.2009, reclamanta A., în calitate de consultat, s-a obligat către S.c. Rulmenţi S.A., în calitate de beneficiar, să acorde asistenţă de specialitate în domeniul proprietăţii industriale şi reprezentarea beneficiului de către consilier în procedurile OSIM, precum şi în faţa terţilor.

În baza contractului nr. x din data de 17.06.2009, au fost emise facturile fiscale, nr. x/11.11.2015 (pentru suma de 22.142,56 RON); nr. x/06.10.2015 (pentru suma de 11.195,15 RON); nr. x/01.07.2015 (pentru suma de 30.263,69 RON); nr. x/20.06.2015 (pentru suma de 55.676 RON).

Potrivit art. 10 din contractul de consultanţă, neplata la termen a facturilor conduce la majorări de întârziere de 0,5 % pe zi pentru valoarea facturii şi sistarea desfăşurării lucrărilor ulterioare până la achitarea sumelor datorate.

În cauză, reclamanta a emis facturile fiscale, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în favoarea pârâtei, în baza contractului de consultanţă nr. x/17.06.2009 în perioada iunie- noiembrie 2015, iar termenul de prescripţie în cazul pretenţiilor patrimoniale care însoţesc acţiunea acesteia a început să curgă din momentul emiterii fiecărei facturi, începând cu luna iunie 2015.

Pârâta a procedat la achitarea debitului principal, doar parţial la data de 14.01.2016, prin plata sumei de 25.000 RON din factura fiscala seria x nr. x/29.06.2015, aceasta operând şi ca o recunoaştere a datoriei, doar în ceea ce priveşte debitul principal, nu şi a penalităţilor. În ce priveşte cele două hotărâri pronunţate de către Judecătoria Bârlad în cauzele cu nr. x/2016 - s.civ. 641/19.04.2017, respectiv Dosar nr. x/2017 s.civ. 2391/02.11.2017, acestea sunt de asemenea pronunţate cu privire la debitul principal.

Prin sentinţa civilă nr. 641 din data de 19.04.2017 a Judecătoriei Bârlad pronunţată în dosar. x/2016, s-a dispus obligarea pârâtei S.C Rulmenţi S.A. la plata sumei de 94.277 RON reprezentând contravaloare servicii prestate potrivit facturilor fiscale seria x nr. x/11.11.2015, nr. x/06.10.2015, nr. x/01.07.2015, nr. x/20.06.2015. Potrivit considerentelor sentinţei, intimatul nu a formulat întâmpinare şi nu a invocat excepţia prescripţiei, deşi acţiunea fusese formulată 06.10.2016, astfel că aceasta a fost admisă, deşi era prescrisă, cu excepţia debitului aferent facturii fiscale seria x nr. x/11.11.2015.

Faţă de cele reţinute, instanţa de apel a apreciat că, atâta timp cât acţiunea era deja prescrisă la data formulării acesteia, nu se poate considera că a operat o întrerupere a prescripţiei, neavând nicio relevanţă faptul că în cauza respectivă, pârâta nu a înţeles să invoce excepţia prescripţiei. Pentru ca introducerea unei cereri de chemare în judecată să determine întreruperea termenului de prescripţie extinctivă este necesar ca aceasta să intervină anterior împlinirii respectivului termen de prescripţie. Doar în aceste ipoteza, pasivitatea creditorului apare ca justificată. În ce priveşte debitul aferent facturii fiscale seria x nr. x/11.11.2015, care nu era prescris la data formulării acţiunii respective, întreruperea prescripţiei a operat doar cu privire la acest debit, nu şi a eventualelor accesorii.

Referitor la întreruperea termenului de prescripţie, instanţa de apel a reţinut că plăţile efectuate de Rulmenţi S.A. sunt o recunoaştere a debitului, întrucât aceste plăţi au fost efectuate în executare silită, aşa cum rezultă şi din Ordinul de plată ataşat. Prin urmare Rulmenţi S.A. nu a recunoscut penalităţile prin plata efectuată, ci a evitat blocarea conturilor. Mai mult, o astfel de plată, chiar dacă ar fi voluntară, nu poate constitui decât o recunoaştere a principalului şi nicidecum a accesoriilor pretinse.

De asemenea, un a fost considerată cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului de a solicita plata accesoriilor nici introducerea unei cereri de chemare în judecată pentru plata unui debit principal, fiind invocate în acest sens hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte în alte cauze.

În ceea ce priveşte criticile din apelul formulat de apelanta-reclamantă A. cu privire la fondul cauzei, Curtea de Apel a reţinut că prin pronunţarea mai întâi asupra excepţiei prescripţiei, în sensul admiterii acesteia, a devenit inutilă cercetarea în fond a cauzei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea hotărârii pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a depăşit cadrul procesual dedus judecăţii şi limitele efectului devolutiv al apelulului, analizând prescripţia în legătură cu pretenţii ce au făcut obiectul unui alt dosar, în care o asemenea excepţie nu s-a invocat, cu efecte şi asupra pretenţiilor deduse judecăţii în acest dosar.

În legătură cu acelaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat considerentele supraabundente referitoare la netemeinicia pe fond a pretenţiilor, în ciuda soluţiei referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, recurenta a arătat că cele două aspecte evidenţiază şi încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 641/19.04.2017 prin care Judecătoria Bârlad a stabilit temeinicia prertenţiilor referitoare la debitul principal rezultat din facturile fiscale emise în baza contractului nr. x/2009, făcând incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a indicat două pasaje din cuprinsul considerentelor deciziei atacate, subliniind caracterul contradictoriu al acestora în ceea ce priveşte obiectul contractului dintre părţi şi izvorul pretenţiilor deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 2526 şi 2503 alin. (2) C. civ. privind curgerea termenului de prescripţie în cazul prestaţiilor succesive, precum şi a art. 2541 alin. (3) C. civ. referitor la întreruperea termenului de prescripţie ca urmare a recunoaşterii realizate printr-o plată parţială a facturii nr. x/29.06.2015 şi a promovării unei cereri de chemare în judecată privind debitul principal aferent facturilor emise în temeiul contractului dintre părţi.

Recurenta a susţinut că instanţa de casare a stabilit doar legea aplicabilă în cauză şi incidenţa termenului de prescripţie de 1 an, dar instanţa de apel a omis să constate că penalităţile sunt datorate pentru fiecare zi de întârziere şi că pentru fiecare curge un termen de prescripţie distinct de 1 an, reţinând în mod eronat că există un termen de prescripţie ce ar începe să curgă de la data emiterii fiecărei facturi referitoare la debitul principal.

Recurenta a considerat că doar de la data stingerii debitului principal, sumele încetează a mai produce penalităţi, care sunt datorate de la data scadenţei facturii, dar pot fi solicitate având în vedere prescripţia pentru un an de zile înainte de data prezentei acţiuni şi până la data plaţii efective a debitului principal, dar nu mai mult de 1 an după data plăţii debitului principal.

În consecinţă, creditoarea ar fi îndreptăţită să pretindă toate penalităţile datorate de debitoare pentru termenul de prescripţie de 1 an anterior plăţii debitului principal şi doar un an anterior datei prezentei acţiuni, iar, în opinia recurentei, instanţa de apel a făcut o apreciere greşită a modalităţii în care intervine şi produce efecte prescripţia extinctivă sub imperiul Noului C. civ., considerând că aceasta intervine şi produce efecte juridice asupra dreptului însuşi, chiar în lipsa invocării ei de către parte, făcând o distincţie pe care legea nu o face între efectele de drept ale împlinirii termenului de prescripţie şi efectele invocării excepţiei.

Totodată, recurenta a precizat că, în lipsa invocării excepţiei prescripţiei extinctive, excepţie de ordine privată, termenul chiar împlinit nu atrage niciun efect juridic extinctiv asupra dreptului la acţiune, şi că termenul de prescripţie nu curge împotriva dreptului material, ci doar în legătură cu dreptul la acţiune, astfel încât analiza făcută de instanţă privind momentul intervenirii ipotetice a termenului, dată de la care instanţa asociază un efect extinctiv chiar în lipsa invocării excepţiei, este nelegală întrucât excepţia vizează doar dreptul la acţiune, iar nu şi dreptul substanţial, efectul extinctiv producându-se doar în ipoteza în care această excepţie a fost invocată.

În ceea ce priveşte incidenţa unor cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, recurenta a reiterat faptul că există o recunoaştere ca urmare a efectuării unei plăţi voluntare, chiar anterior introducerii acţiunii civile privind debitul principal aferent facturii fiscale nr. x/29.06.2015 şi prin urmare, o întrerupere a termenului de prescripţie atât pentru recuperarea sumelor reprezentând debitul principal, cât şi pentru recuperarea sumelor aferente obligaţiilor accesorii. În consecinţă, a apreciat că în raport cu data plăţii voluntare, toate dobânzile datorate pe un an înainte încep o nouă prescripţie de un an, pârâta datorând penalităţile pentru tot anul anterior înainte de plată, nu doar pentru fracţiunea cuprinsă între un an anterior cererii de chemare în judecată şi data plăţii.

Recurenta a considerat că reţinerea ca fiind prescris a debitului principal provenind din factura nr. x/06.10.2015 şi a penalităţiilor aferent, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 2526 C. civ. şi a art. 2503 alin. (2) C. civ., privind curgerea termenului de prescripţie în cazul prestaţiilor succesive şi prevederile art. 181 alin. (3) C. proc. civ. privind modul de calcul a termenelor.

Totodată, a criticat afirmaţia potrivit căreia întreruperea termenului de prescripţie generată de introducerea acţiunii privind debitul principal ar fi operat doar cu privire la acest debit, nu şi a eventualelor accesorii susţinând că pretenţiile privind debitul principal au fost asumate de către partea adversă prin semnarea contractului cu recurenta-reclamantă, implicit au fost recunoscute şi pretenţiile accesorii, neexistând o rezervă a sa cu privire la validitatea penalităţilor datorate.

Subliniind faptul că, odată recunoscut dreptul creditoarei la plata debitului principal printr-o hotărâre judecătorească, devin inaplicabile prevederile art. 2503 alin. (1) C. civ., deoarece cu privire la debitul principal a început să curgă un termen de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, recurenta apreciază că penalităţiile de întârziere au curs în continuare de la data recunoaşterii dreptului de a obţine executarea silită a debitului principal, penalităţiile fiind datorate până la data achitării efective a debitului principal în baza convenţiei necontestate dintre părţi.

La 11.07.2022, pârâta Rulmenţi S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se justifică existenţa încălcării unor reguli de procedură de natură a genera nulitatea hotărârii atacate.

Astfel, inserarea unor considerente supraabundente referitoare la fondul pretenţiilor în ciuda faptului că soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei făcea inutilă această analiză, nu poate constitui o cauză de nulitatea a hotărârii, neinfluenţând în niciun mod modalitatea de soluţionare a cauzei. De asemenea, nu pot fi analizate nici critici privitoare la continutul efectiv al acestor considerente subsidiare, numite ca atare chiar de instanţă, inclusiv sub aspectul încălcării autorităţii de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate între părţi, câtă vreme nu priveşte legalitatea soluţiei pronunţate în acest dosar. Singura măsură ce ar fi putut fi analizată în legătură cu aceste considerente ar fi fost înlăturarea ca urmare a admiterii unui recurs cu privire la considerente, dar o asemenea solicitare nu a fost formulată de părţi.

Totodată, nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care recurenta îl argumentează prin pretinsa contradicţie dintre acestea şi aspecte consemnate în deschiderea considerentelor instanţei.

Hotărârea pronunţată ca urmare a rejudecării apelurilor declarate în cauză a constatat operarea în cauză a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Faptul că, în analiza acestei excepţii ce priveşte o acţiune având ca obiect exclusiv penalităţi pentru plata cu întârziere a unor facturi, instanţa de apel a analizat incidental şi termenul de prescripţie specific acţiunii privitoare la debitul principal, nu constituie o încălcare a limitelor devoluţiei în apel şi nici a autorităţii de lucru judecat a sentinţei anterior pronunţate în dosarul nr. x/2016. Evaluarea cursului termenului de prescripţie în ceea ce priveşte acţiunea având ca obiect penalităţi implica în mod automat referinţa la prescripţia dreptului material la acţiune privind debitul principal, iar acest din urmă aspect nu a fost analizat în mod explicit în dosarul anterior dintre părţi în care o excepţie corespunzătoare nu a fost invocată.

În ceea ce priveşte regimul prescripţiei extinctive incident în cauză, acesta a fost stabilit în mod definitiv prin decizia de casare din ciclul procesual anterior şi a fost respectat întocmai de instanţa de rejudecare, neexistând o aplicare simultană a vechii reglementări, cum se susţine de către recurentă. Dispoziţiile art. 2503 alin. (1) C. civ. impuneau analiza calculului termenului de prescripţie al acţiunii privind debitul principal, chiar în ipoteza în care o asemenea cercetare nu a fost provocată în litigiul corespunzător, excepţia fiind soluţionată însă exclusiv din perspectiva cauzei de faţă având ca obiect penalităţile.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ. astfel cum sunt argumentate de recurentă.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu subzistă încălcarea normelor de drept material invocate de recurentă.

Cu prioritate, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 2503 alin. (2) şi 2526 C. civ. sunt invocate de recurentă pentru prima oară în această etapă procesuală şi nu pot fi analizate potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Recurenta – reclamantă avea posibilitatea să pună în discuţie relevanţa acestor norme cu privire la curgerea termenului de prescripţie în cauză cu prilejul rejudecării căii de atac, aplicabilitatea regimului juridic instituit de C. civ. 2009 fiind deja stabilită în mod definitiv prin decizia de casare. De asemenea, ele nu au fost menţionate în cuprinsul considerentelor instanţei de apel pentru a se putea susţine că acesta a constituit motivul reluării lor pentru prima oară în cuprinsul memoriului de recurs.

În stadiul rejudecării apelului, recurenta a invocat incidenţa în cauză a unor cazuri de întrerupere, reiterând şi în recurs faptul că prin plăţile parţiale efectuate din debitul principal datorat şi prin acţiunea formulată la data de 06.10.2016, ar fi operat întreruperea termenului de prescripţie în cauză conform art. 2537 pct. 1 şi 2 corob. cu art. 2541 alin. (2) şi (3) C. civ.. Or, aceste aspect au fost corect analizate de instanţa de apel, reţinându-se că acestea privesc curgerea dreptului de prescripţie în ceea ce priveşte acţiunea având ca obiect debitul principal, nu şi cauza de faţă referitoare la penalităţi, pentru care nu există nicio formă de recunoaştere sau cerere de chemare în judecată anterioară.

Faptul că Deciziile nr. 7/2015 şi 21/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura de pronunţare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au avut în vedere creanţe de altă natură decât cele din cauza de faţă nu înlătură caracterul obligatoriu şi aplicarea deopotrivă a unor considerente şi concluzii formulate la nivel abstract şi de principiu în cuprinsul acestora.

Înalta Curte respinge punctul de vedere exprimat de recurentă cu privire interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2503 alin. (1) rap. la art. 2541 alin. (4) C. civ. deoarece textul indicat cu prioritate are în vedere împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de acest cod şi nu pe cel instituit de art. 706 C. proc. civ. în materia executării silite. În caz contrar raţiunea art. 2503 alin. (1) C. civ. nu ar fi atinsă permiţând supravieţuirea dreptului la acţiune referitor la accesorii, în ciuda pasivităţii creditorului, şi după împlinirea termenului de prescripţie al acţiunii privind debitul principal.

Nicio instanţă nu a contestat valabilitatea clauzei penale invocate în cauză, asumate în mod convenţional de pârâtă, dar faptul că penalităţile sunt prestaţii succesive pentru care curg termene de prescripţie distincte şi că acestea se calculează, de regulă, de la scadenţa obligaţiei de plată a debitului principal până la achitarea efectivă a acestuia nu poate conduce la o interpretare care să contravină scopului urmărit de principiul instituit în art. 2503 alin. (1) C. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nefondat recursul şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 149/23.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă RULMENŢI S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2023.