Territorial jurisdiction for labor disputes as exclusive public order competence: ex officio declination permitted despite unraised exception

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată, la 3.08.2023, pe rolul Tribunalului Sălaj, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la eliberarea unei adeverinţe care să ateste faptul că în perioada 01.07.1983 – 15.01.1995 reclamanta a desfăşurat activitatea în unitate de producţie a energiei electrice în termocentrală pe bază de cărbune, în grupa a II a de muncă, poziţia 117 din Anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50/1990 al MMPS, republicat, în procent de 100%, conform menţiunilor din cartea de muncă, activitate asimilată stagiului de cotizare în condiţii speciale de muncă, conform art. 30 alin. (1) lit. i) şi alin. (4)4 din Legea nr. 263/2010.

La 01.09.2023 pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată şi nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 1112/20.11.2023, Tribunalul Sălaj a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată din oficiu şi a declinat în favoarea Tribunalului Satu Mare cererea reclamantei A., formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

În fundamentarea acestei sentinţe s-au reţinut următoarele:

Cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 34 alin. (5) Codul muncii potrivit cărora "La solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate" şi pe dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Codul muncii potrivit cărora "Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligaţii (...) h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului".

Conform art. 269 alin. (1) Codul muncii, "Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal" iar potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

Faţă de dispoziţiile legale evocate mai sus, raportat la domiciliul reclamantei, care se află în municipiul Satu Mare, jud. Satu Mare, astfel cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Satu Mare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare sub acelaşi număr.

Prin sentinţa civilă nr. 100/LMA din 20 februarie 2024, Tribunalul Satu Mare – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de părţi, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

În fundamentarea acestei sentinţe s-a reţinut, în esenţă, că, potrivit dispoziţiilor C. proc. civ., invocarea excepţiilor urmează o procedură diferită în funcţie de natura normei de competenţă încălcate - norme de competenţă absolută (de ordine publică) sau norme de competenţă relativă (de ordine privată).

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa este de ordine privata.

În acest sens, art. 130 alin. (3) C. proc. civ. prevede ca necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, daca întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Aşadar, rezultă că şi în situaţia în care reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea cere declinarea competenţei la una dintre instanţele competente potrivit legii, instanţa neputând invoca, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială de ordine privată.

În prezenta cauza, din verificarea actelor din dosar, se constata că pârâta B. S.R.L., prin întâmpinarea formulată, nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Sălaj; nu a invocat-o nici la primul termenul de judecata din 20 noiembrie 2023.

Tribunalul Sălaj şi-a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale la termenul de judecata din 20 noiembrie 2023.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în conformitate cu art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în cazul încălcării normelor de competenţă teritorială, în afară de cea exclusivă, excepţia de necompetenţă de ordine privată (relativă) poate fi invocată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În cazul litigiilor de muncă, legiuitorul nu a stabilit o competenţă teritorială exclusivă.

Or, atâta timp cât în cauză reclamantul a înţeles să investească iniţial Tribunalul Sălaj, instanţa nu putea din oficiu să invoce excepţia necompetenţei teritoriale şi să decline cauza instanţei de la domiciliul actual al reclamantei.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Satu Mare – secţia I Civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că obiectul acţiunii introductive este reprezentat de cererea reclamantei A., adresată Tribunalului Sălaj la data de 03.08.2023, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L., în calitate de societate absorbantă a fostei sale angajatoare - C. S.A., la eliberarea unei adeverinţe din care să rezulte faptul că în perioada 01.07.1983 – 15.01.1995 reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în unitatea de producţie a energiei electrice în termocentrală pe bază de cărbune, în grupa a II a de muncă, poziţia 117 din Anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50/1990 al MMPS, republicat, în procent de 100%, conform menţiunilor din cartea de muncă, activitate asimilată stagiului de cotizare în condiţii speciale de muncă, conform art. 30 alin. (1) lit. i) şi alin. (4)4 din Legea nr. 263/2010.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un litigiu de muncă, iar, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

În speţă, se observă că singurul argument pentru care Tribunalul Satu Mare a constatat ivit conflictul negativ de competenţă are în vedere faptul că, în cazul litigiilor de muncă, legiuitorul nu a stabilit o competenţă teritorială exclusivă şi că, în aceste condiţii, Tribunalul Sălaj - instanţa învestită iniţial de reclamantă, nu putea din oficiu să invoce excepţia necompetenţei teritoriale şi să decline cauza instanţei de la domiciliul actual al reclamantei.

Spre deosebire de cele reţinute de Tribunalul Satu Mare, instanţa supremă constată că, pe de o parte, competenţa este de ordine privată atunci când părţile, în virtutea acordului lor, pot să îşi aleagă o altă instanţă, din punct de vedere teritorial, care să le soluţioneze conflictul, alta decât instanţa sau instanţele stabilite de lege ca fiind competente într-un litigiu de genul celui intervenit între părţile litigante.

Pe de altă parte, competenţa este de ordine publică atunci când ea este exclusivă în sensul că un anumit litigiu poate fi soluţionat numai de instanţa sau instanţele determinate de lege, iar părţile nu au facultatea de a alege o altă instanţă de acelaşi grad pentru a le soluţiona conflictul [art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ..].

Legea de procedură stabileşte uneori mai multe instanţe care sunt deopotrivă competente să soluţioneze un anumit litigiu. Această împrejurare nu înseamnă altceva decât că legea reglementează o competenţă alternativă, aspect care nu presupune, în mod necesar, concluzia că, în astfel de cazuri, competenţa instanţelor astfel determinate de lege, ar fi de ordine privată.

O astfel de ipoteză se regăseşte şi în pricina de faţă, întrucât norma de stabilire a competenţei într-un litigiu de muncă, cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, este o normă specială, derogatorie şi imperativă, care stabileşte o competenţă de ordine publică şi exclusivă în favoarea tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii stabilesc o competenţă teritorială complexă, al cărui mecanism juridic de determinare cuprinde două elemente: o competenţă alternativă a instanţelor (tribunalelor) în cazul conflictelor individuale de muncă având ca reclamant salariatul, dar această competenţă este în acelaşi timp, şi exclusivă, în sensul că reclamantul are alegerea numai între două instanţe competente (ori de la domiciliul sau reşedinţa sa, ori de la locul de muncă).

Pe cale de consecinţă, ţinând cont de circumstanţele speţei şi de normele procedurale incidente, în cauză este vorba despre o necompetenţă de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. care prevede că necompetenţa este ordine publică şi "în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura", iar, în aceste condiţii, instanţa învestită iniţial cu soluţionarea prezentului litigiu de muncă putea din oficiu să invoce excepţia necompetenţei teritoriale şi să decline cauza tribunalului de la domiciliul actual al reclamantei.

În considerarea celor ce preced, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare – secţia I Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2024.