Leasing penalty invoice: Obligation to requalify action as negative declaratory judgment to avoid inadmissibility

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 4 august 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să fie obligată pârâta la stornarea facturii fiscale seria x nr. x din 29 aprilie 2020, ca urmare a înlăturării obligaţiei de plată a penalităţilor în cuantum de 532.984,67 RON, în legătură cu utilizarea excesivă a bunurilor ce au făcut obiectul unui contract de leasing. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 67 din 15 aprilie 2021, Tribunalul Suceava a admis acţiunea şi a obligat pârâta la stornarea facturii fiscale seria x nr. x din 29 aprilie 2020, în sensul înlăturării compensaţiilor în legătură cu utilizarea excesivă a bunurilor, în valoare totală de 532.984,67 RON.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8934,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta B. S.A., înregistrat la data de 9 iunie 2021 pe rolul Curţii de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă.

Prin decizia nr. 275 din 1 octombrie 2021, apelul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat.

Împotriva deciziei susarătate a declarat recurs pârâta B. S.A., înregistrat la data de 7 decembrie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă.

Instanţa de recurs, prin decizia nr. 824 din 6 aprilie 2022, a admis calea extraordinară de atac în reformare şi a casat decizia nr. 275 din 1 octombrie 2021 a Curţii de Apel Suceava şi sentinţa nr. 67 din 15 aprilie 2021 a Tribunalului Suceava. A trimis cauza, spre competentă soluţionare, Tribunalului Bucureşti, reţinând încălcarea competenţei teritoriale a altei instanţe, stabilite printr-o clauză atributivă de competenţă stipulată prin art. 21.10 din Condiţiile generale ale contractului de leasing, în condiţiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, la data de 15 septembrie 2022.

Prin sentinţa nr. 2929 din 5 decembrie 2022, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

Sentinţa susarătată a fost apelată de reclamanta A. S.R.L., apel înregistrat la data de 23 martie 2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Prin decizia nr. 980 din 16 iunie 2023, apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., înregistrat la data de 28 septembrie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Sub un prim aspect, reclamanta-recurentă a invocat încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că obiectul cererii de chemare în judecată nu este reprezentat de constatarea inexistenţei unui drept de creanţă al pârâtei.

În realitate, prin acţiunea introductivă de instanţă s-a solicitat să se verifice întinderea obligaţiilor contractuale asumate de părţi printr-un contract de leasing şi să se constate că pârâta nu era îndrituită la plata unor penalităţi, pentru încasarea cărora, fără temei, a emis o factură fiscală.

În speţă, potrivit recurentei, erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale unei acţiuni în constatare inexistenţă creanţă, întrucât, nu are la îndemână o cerere în realizarea dreptului, potrivit art. 35 C. proc. civ.. În astfel de situaţii, reclamanta se află în căutarea satisfacerii unui interes, de a preveni o eventuală acţiune în justiţie a adversarului, fundamentată pe un drept a cărui existenţă o contestă, o neagă.

Ca atare, instanţa era obligată să constate că reclamanta nu a depăşit limitele anuale de kilometri parcurşi pentru bunurile ce au făcut obiectul contractului de leasing, prevăzute de art. 2 din Anexa C, limită stabilită anual, şi nu lunar, şi că, prin urmare, după rezilierea convenţiilor, pârâta nu era îndrituită să emită factura de penalităţi.

A mai relevat recurenta că facturile fiscale sunt acte justificativ contabile şi documente fiscale, astfel că, datorită naturii lor, nu se poate cere constatarea nulităţii lor pe calea acţiunii în justiţie. Ca atare, potrivit art. 330 din Codul fiscal, nefiind acte juridice în sens de negotium, în cazul în care o factură a fost emisă fără ca suma să fie datorată, mecanismul fiscal ce trebuie aplicat constă în stornarea facturii, iar singura cale admisibilă în justiţie este aceea de constatare a inexistenţei dreptului de creanţă şi de obligare a emitentului la stornarea ei.

Soluţia instanţei de apel, de a respinge o atare cerere, ca inadmisibilă, motivat de inexistenţa unui temei legal în baza căruia se poate pronunţa cu privire la inexistenţa dreptului pârâtei de a factura creanţa în valoare de 532.984,67 RON, reprezintă, în opinia recurentei, o veritabilă denegare de justiţie, contrar prevederilor art. 5 C. proc. civ.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata B. S.A. a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, în temeiul art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală.

La termenul din 23 ianuarie 2024, instanţa de recurs a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru considerentele reţinute în respectivul act procesual.

Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs, reţine că instanţa de apel a apreciat, în primul rând, că cererea introductivă de instanţă a avut un singur capăt de cerere, în obligaţia de a face, anume să fie obligată pârâta să storneze o factură fiscală.

În al doilea rând, a constatat, pentru a menţine soluţia primei instanţe, potrivit căreia cererea este afectată de un fine de neprimire, că nu se poate considera că emiterea unei facturi fiscale (operaţie ce include şi stornarea facturilor) reprezintă o acţiune în executarea unei obligaţii civile.

Contrar celor reţinute prin decizia recurată, constată că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat nu numai obligarea pârâtei să storneze o factură fiscală, ci şi "înlăturarea compensaţiilor (penalităţilor) în legătură cu utilizarea excesivă a bunului, în valoare totală de 532.284,67 RON".

Faţă de modalitatea de redactare a petitului cererii de chemare în judecată, dar şi de cauza juridică a acţiunii, prin care se solicita, în esenţă, să se verifice dacă pârâta, finanţator în cadrul unui contract de leasing, era îndrituită sau nu să pretindă de la utilizator penalităţi stipulate contractual, pentru utilizarea excesivă a obiectului material al convenţiei, pare evident că instanţa a fost învestită cu un capăt principal de cerere, în constatare inexistenţă drept al pârâtei.

Chiar şi în situaţia în care reclamanta nu a invocat, în mod explicit, prevederile art. 35 C. proc. civ., aceasta nu împiedica judecătorul, în considerarea prevederilor art. 22 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în eventualitatea în care nu se considera pe deplin lămurit în privinţa motivării, în drept invocate în susţinerea pretenţiilor, să solicite părţilor explicaţii.

O atare conduită a instanţei nu era de natură să intre în coliziune cu principiul disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, întrucât rolul activ al judecătorului urma a se manifesta în legătură cu aspecte de fapt şi de drept menţionate explicit de parte în actul de procedură efectuat în cauză (cererea de chemare în judecată).

De altfel, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. De asemenea, potrivit art. 152 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greşită.

În contextul în care reclamanta a omis a indica incidenţa unui anumit text de lege, dar întreaga situaţie de fapt, fundamentată juridic de către parte conducea, în mod univoc spre o anumită calificare juridică, judecătorul nu avea numai dreptul, ci şi obligaţia, în considerarea prevederilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să restabilească calificarea juridică a actelor deduse judecăţii.

Aşadar, instanţele devolutive erau obligate să dea calificarea corectă cererii de chemare în judecată şi să judece, prin urmare, potrivit obiectului şi cauzei acţiunii configurate de reclamantă.

Or, pentru a statua că cererea formulată de parte nu este ocrotită jurisdicţional, instanţele devolutive s-au considerat învestite doar cu un capăt de cerere, deşi, în mod evident, erau două astfel de petite, pe de o parte, iar, pe de altă parte, au ales să soluţioneze doar capătul de cerere accesoriu, în obligaţie de a face, printr-o analiză strict gramaticală a acestuia, analiza disociată de temeiurile de fapt şi de drept ale cererii, ce vizau executarea de către părţi a unor obligaţii asumate printr-un act juridic (un contract) şi eventuala antrenare a răspunderii contractuale a acestora.

Procedând astfel, instanţa de fond nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acţiunii cu care a fost în mod real învestită, anume o acţiune în constatare negativă, prin care reclamanta urmărea constatarea inexistenţei unui drept al pârâtei, decurgând dintr-un anumit raport juridic de drept civil (contract de leasing).

Cât priveşte celelalte susţineri formulate prin cererea de recurs, privind admisibilitatea unei astfel de acţiuni, cu referire la caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, sau la modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 330 Codul fiscal, constată că nu se impune o analiză a acestora.

Atâta vreme cât instanţele devolutive nu s-au considerat învestite cu o acţiune în constatare şi au respins acţiunea în temeiul unei alte excepţii procesuale (nu cea referitoare la caracterul subsidiar), este evident că, în acest cadru procesual, sunt critici străine de conţinutul deciziei atacate.

Faţă de cele de mai sus arătate, constată că, în mod greşit, instanţa de fond s-a pronunţat în temeiul admiterii unei excepţii procesuale peremptorii şi, astfel, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Aşa fiind, potrivit art. 497 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că apelanta-reclamantă a solicitat expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel, în referire la art. 488 alin. (1) pct. 5, va admite recursul şi va casa atât decizia pronunţată în apel, cât şi hotărârea primei instanţe. Prin urmare, va trimite cauza spre o nouă judecată, Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 980 din 16 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează decizia civilă nr. 980 din 16 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi sentinţa nr. 2929 din 5 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi trimite cauza, spre o nouă judecată, Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 23 ianuarie 2024.