Territorial jurisdiction for labor disputes involving legal entities: inclusion of secondary workplaces within the scope of the plaintiff's "seat"

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la 23 martie 2023, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii patrimoniale a angajatului, la repararea prejudiciului pe care l-a suferit la data de 23.05.2021, urmare a neexecutării obligaţiilor care reveneau pârâtei potrivit prevederilor din contractul individual de muncă nr. x/19.05.2021, în sumă de 8.000 RON, precum şi la plata dobânzii legale corespunzătoare acestei sume, calculată de la data de 23.05.2021 şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 418/LMA din 26 septembrie 2023, Tribunalul Satu Mare – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj – complet specializat litigii de muncă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de trimitere a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii: "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Instanţa a mai arătat că, potrivit art. 266 Codul muncii, "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Prezenta cauză are ca obiect soluţionarea unei acţiuni ce se încadrează în noţiunea de conflict de muncă, a cărui soluţionare se circumscrie prevederilor art. 256 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, atrăgând competenţa materială de soluţionare în primă instanţă în favoarea Tribunalului, secţia specializată în litigii de muncă şi asigurări sociale, conform art. 208 şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa a mai constatat că Legea dialogului social nr. 62/2011 care reglementa prin dispoziţiile art. 210 competenţa instanţei de judecată în soluţionarea conflictelor individuale de muncă, în sensul că aceasta aparţine tribunalului în circumscripţia căruia se afla domiciliul reclamantului sau locul de muncă al acestuia, era abrogată la data sesizării instanţei cu prezenta cauză.

Astfel, instanţa a observat că şi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 (abrogată la data sesizării instanţei) reglementau două criterii alternative de stabilire a competenţei, în sensul că reclamantul are alegerea de competenţă între instanţa domiciliului sau reşedinţei sau după caz locul de muncă, iar în cazul persoanelor juridice competenţa este atrasă de localitatea în care se află sediul acestora.

Potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia îşi are sediul reclamantul.

Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, societatea reclamantă are sediul în Cluj Napoca, strada x, nr. 31 A, corp 1, judeţul Cluj, astfel că, în cauză, competenţa de soluţionare a prezentei cereri de chemare în judecată revine Tribunalului Cluj.

Ca urmare a declinării competenţei, cauza a fost înregistrată la pe rolul Tribunalului Cluj – secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub acelaşi număr de dosar.

Învestit prin declinare, Tribunalul Cluj – secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 707 din 18 martie 2024 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de conflict, având în vedere pretenţiile reclamantei, a reţinut incidenţa prevederilor art. 266 din Codul muncii care reglementează jurisdicţia muncii, stabilind că obiectul acesteia îl constituie soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Conform dispoziţiilor art. 269 Codul muncii, (forma în vigoare la data introducerii cererii), "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Potrivit prevederilor legale mai sus redate, în materia litigiilor de muncă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului în a cărui circumscriptie se află domiciliul sau resedinţa persoanei fizice, respectiv sediul persoanei juridice.

În conformitate cu dispozitiile art. 227 C. civ., "(1) Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului. (2) În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru". Astfel cum rezultă din cuprinsul acestei norme legale, persoana juridică poate avea, pe lânga sediul principal, mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru.

Sub aspectul stabilirii competenţei, instanţa a reţinut că textul art. 269 din Codul muncii nu distinge între sediul principal şi sediul sau sediile secundare ale persoanei juridice, astfel că reclamantul – persoana juridică poate introduce actiunea atât la instanţa în circumscripţia careia îşi are sediul principal, cât şi la instanţa unde îşi are sediul secundar.

În prezenta cauză, reclamanta A. S.R.L., care are sediul social în municipiul Cluj-Napoca, a solicitat angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei B., acuzată de săvârşirea unei fapte comise în cadrul raporturilor de muncă la punctul de lucru al reclamantei din localitatea Tăşnad, jud. Satu Mare, unde pârâta şi-a desfăşurat efectiv activitatea (conform susţinerilor reclamantei, confirmate de prevederile contractului individual de muncă). Reclamanta a înregistrat cererea de chemare în judecată la tribunalul în a cărui rază de competenţă se află punctul său de lucru din localitatea Tăşnad, respectiv la Tribunalul Satu Mare. Faţă de împrejurarea că reclamanta a ales să depună cererea de chemare în judecată la instanţa în a cărei circumscripţie se află sediul său secundar şi având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, instanţa a apreciat că Tribunalul Satu Mare a fost legal învestit cu soluţionarea prezentei cauze, nefiind justificată soluţia de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

În plus faţă de argumentele reţinute, instanţa a avut în vedere şi faptul că pârâta are, la rândul său, domiciliul într-o localitate din circumcripţia aceleiaşi instanţe, astfel că stabilirea competenţei în favoarea Tribunalului Satu Mare corespunde şi din acest punct de vedere scopului bunei administrări a justiţiei, fiind în interesul ambelor părţi ca soluţionarea prezentei cereri să se realizeze de către instanţa iniţial învestită.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 25 martie 2024, sub acelaşi număr de dosar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Satu Mare competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu un litigiu ce are ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a angajatei reclamantei, având natura unui conflict individual de muncă.

Potrivit dispoziţiilor art. 232 din Codul muncii, procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că la data introducerii cererii de chemare în judecată – 23.03.2023, legea specială care reglementa soluţionarea conflictelor colective şi individuale de muncă – Legea dialogului social nr. 62/2011 – era abrogată, fiind înlocuită de noua Lege a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25.12.2022. Această nouă lege a dialogului social nu mai reglementează soluţionarea conflictelor individuale de muncă, stabilind exclusiv procedura de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

Prin urmare, neexistând o lege specială în raport cu Codul muncii care să reglementeze soluţionarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluţionează în baza prevederilor Codului muncii (Titlul XII, Jurisdicţia muncii, art. 266 – art. 275) şi ale C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, forma în vigoare la data sesizării instanţei, "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

În ceea ce priveşte conflictul de competenţă, în litigiul pendinte, instanţele în conflict au apreciat diferit noţiunea de "sediu al reclamantei".

Din dispoziţiile art. 227 alin. (2) din C. civ. potrivit cărora, "în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru", coroborate cu cele ale art. 269 alin. (2) din Codul muncii, redate supra, se deduce că noţiunea de "sediu", menţionată în cuprinsul acestui din urmă articol, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unui punct de lucru, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

În altă ordine de idei, instanţa supremă subliniază că normele de procedură referitoare la competenţă oferă o dezlegare pentru ipoteza existenţei unui sediu secundar, soluţie care poate fi preluată prin analogie şi pentru ipoteza din speţa de faţă, în demersul de interpretare a sintagmei "sediul reclamantului" de care norma specială leagă competenţa teritorială de primă instanţă. Astfel, în situaţia unui pârât - persoană juridică de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică - dispoziţiile art. 109 din C. proc. civ. stabilesc că "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".

În acest context, nu există vreo raţiune pentru care în interpretarea normei speciale din legislaţia muncii care stabilesc competenţa primei instanţe în funcţie de sediul reclamantului, să nu fie avute în vedere şi eventualele sedii secundare ale acestuia, mai ales în situaţia în care litigiul priveşte fapte petrecute la acest sediu.

Această concluzie se impune şi în considerarea faptului că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu pârâta care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu în oraş Tăşnad, jud. Satu Mare, astfel cum reiese din contractul individual de muncă, iar raţiunea normei speciale de stabilire a competenţei teritoriale la sediul reclamantului a fost tocmai aceea de a nu depărta litigiul de locul în care părţile raportului juridic locuiesc/îşi au sediul şi, de regulă, îşi derulează raportul de muncă.

Existând, aşadar, raporturi juridice de muncă derulate pe raza sediului acestui punct de lucru, şi apreciind că prin noţiunea de sediu trebuie înţeles nu doar sediul principal ci şi sediile secundare ale persoanei juridice, în măsura în care raportul juridic dedus judecăţii izvorăşte din acte sau fapte săvârşite la acest sediu secundar, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are sediul punctul de lucru la care a activat pârâta.

Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 aprilie 2024.