Nature of ANRE regulatory deadlines: foreclosure versus limitation period for gas allocation invoices

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02.04.2021 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 2.854.996,10 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x/18.05.2020 şi nr. x/20.05.2020 şi la plata dobânzii legale aferente acestor facturi.

În drept au fost invocate prevederile art. 1270 C. civ., Ordinul nr. 16/2013 şi Ordinul nr. 16/2020 emise de A.N.R.E., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2337/2021 din 01.10.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI a Civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., calea ordinară de atac fiind respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 817/2022 din 19 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, apelanta – reclamantă fiind obligată la plata către intimata – pârâtă la plata sumei de 23.534,87 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantă A. S.A., care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, trimiterea cauzei spre rejudecare şi obligarea intimatei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul reclamantei a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă prin decizia nr. 2722 pronunţată la 15 decembrie 2022, fiind casată decizia recurată şi trimisă cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

În esenţă, instanţa supremă a statuat că termenele stabilite prin Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 16/2020 nu sunt termene de decădere, astfel cum au reţinut instanţele de fond, ci ele marchează data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru recuperarea creanţelor.

4. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă sub nr. x/2021*, care prin decizia civilă nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023 a admis apelul reclamantei A. S.A., a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.854.996,10 RON reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. x/18.05.2020 şi nr. x/20.05.2020.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 179.614,55 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată pentru perioada 01.08.2020 - 02.04.2021, precum şi la plata sumei de 73.705,25 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxe de timbru (fond, apel şi recurs).

5. Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 25 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2021, a formulat recurs pârâta B. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârilor atacate şi, rejudecând, respingerea apelului ca nefondat şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., într-o primă critică a susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de apel, prin respingerea apărării vizând împlinirea termenului de prescripţie în care reclamanta putea emite facturile, a încălcat regulile de procedură referitoare la dreptul la apărare instituit de art. 13 C. proc. civ. şi contradictorialitatea procedurii de judecată reglementată de prevederile art. 14 din acelaşi cod.

În argumentarea acestei critici a arătat titulara memoriului de recurs că prin decizia de casare instanţa supremă a stabilit că termenele prevăzute la art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia iniţială (a căror nerespectare a fost invocată de pârâtă prin întâmpinarea înregistrată în faţa primei instanţe) trebuie considerate ca fiind termene de prescripţie, iar nu termene de decădere.

În ceea ce priveşte termenele prevăzute de art. 8 alin. (6) şi (7) din Metodologia iniţială, Înalta Curte a reţinut că ele reprezintă termene de plată a facturilor, care marchează datele de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune pentru recuperarea respectivelor creanţe.

Faţă de aceste statuări, recurenta-pârâtă a precizat că, la primul termen de judecată în apel, ulterior casării, a solicitat recalificarea excepţiei tardivităţii în excepţia prescripţiei extinctive, precum şi, drept consecinţă necesară a acestei recalificări, constatarea nerespectării de către reclamanta A. S.A. a termenelor de prescripţie prevăzute de lege pentru transmiterea facturilor fiscale nr. x/18.05.2020 şi nr. x/20.05.2020.

În aprecierea recurentei-pârâte, instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată la termenul de judecată din 25 mai 2023, întrucât, în realitate, a solicitat recalificarea unei excepţiei care fusese deja invocată prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa avea obligaţia recalificării excepţiei tardivităţii/decăderii invocată prin întâmpinare încă de la judecata din faţa primei instanţe în excepţia prescripţiei, potrivit considerentelor obligatorii ale deciziei de casare.

A mai adăugat autoarea cererii de recurs că anterior pronunţării deciziei de casare nu putea fi justificat interesul său de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din moment ce ambele instanţe de fond au admis excepţia tardivităţii.

O a doua critică subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la calificarea eronată a apărărilor pârâtei referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii cu ocazia emiterii facturii nr. x/18.05.2020.

În susţinerea acestei critici s-a arătat că instanţa de rejudecare a reţinut că Ordinul nr. 16/2020 nu a fost declarat nelegal/anulat prin invocarea excepţiei de nelegalitate. Prin urmare, instanţa de apel a ignorat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 8 din Metodologia iniţială, încălcând astfel obligaţia judecătorului în aflarea adevărului prevăzută de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., aducând atingere dreptului la apărare şi contradictorialităţii procedurii de judecată.

În continuare, o altă critică subsumată motivului de nelegalitate instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează calificarea dată de instanţa de apel apărărilor pârâtei privind nelegalitatea metodei de regularizare valorică prevăzută de Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020.

În aprecierea recurentei-pârâte instanţa de rejudecare a ignorat excepţia de nelegalitate a metodei de regularizare valorică prevăzută de Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020, reţinând în mod greşit că sumele prevăzute în facturile ce fac obiectul prezentului litigiu au fost calculate conform metodei de calcul prevăzute în ordinul anterior menţionat, care nu a fost declarat nelegal sau anulat, fiind încălcate principiile procesului civil prevăzute la art. 13, 14 şi 22 alin. (4) C. proc. civ.

Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost criticată decizia recurată, în sensul că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că prima instanţă ar fi intrat în judecata fondului.

În acest sens a arătat recurenta-pârâtă că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei decăderii invocată prin întâmpinare, motiv pentru care în apel pârâta nu a avut niciun interes să solicite retrimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Faţă de soluţia pronunţată de instanţa de casare, care a infirmat raţionamentul în baza căruia instanţele de fond au respins acţiunea, la primul termen de judecată ulterior casării, pârâta a solicitat, în ipoteza admiterii apelului, trimiterea cauzei la prima instanţă pentru judecarea pe fond a litigiului, în caz contrar pârâta fiind privată de beneficiul dublului grad de jurisdicţie.

În aprecierea recurentei-pârâte instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., încălcând dublul grad de jurisdicţie, reţinând eronat că prima instanţă s-ar fi pronunţat pe fond.

O ultimă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează refuzul instanţei de apel să aplice prevederile anexei Ordinului A.N.R.E. nr. 145/2020, fiind încălcat principiul general de drept potrivit căruia o normă juridică trebuie interpretată în sensul său pozitiv, generator de efecte juridice (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

În dezvoltarea acestei critici s-a susţinut că instanţa de apel avea obligaţia să ţină cont de intrarea în vigoare a Metodologiei noi şi să soluţioneze litigiul în raport cu aceste prevederi, având în vedere că temeiul emiterii facturii nr. x din 20.05.2020 dispăruse parţial, ca efect al intrării în vigoare a noii metodologii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 24 august 2023.

La 23 octombrie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata-reclamanta A. S.A., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin precizările depuse la 26 octombrie 2023 s-a făcut dovada schimbării denumirii reclamantei din A. S.A. în C. S.A.

Prin rezoluţia din 24 noiembrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 16 ianuarie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., dispoziţii legale conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ori când au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Prin memoriul de recurs recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate atât împotriva deciziei civile nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din 25 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În ceea ce priveşte încheierea din 25 mai 2023 a susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de apel, prin înlăturarea apărării vizând împlinirea termenului de prescripţie, a încălcat regulile de procedură referitoare la dreptul la apărare instituit de art. 13 C. proc. civ. şi contradictorialitatea procedurii de judecată reglementată de prevederile art. 14 din acelaşi cod.

În aprecierea recurentei, în mod greşit instanţa de rejudecare a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată la termenul de judecată din 25 mai 2023, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, care avea obligaţia recalificării excepţiei tardivităţii/decăderii invocate prin întâmpinare încă de la judecata din faţa primei instanţe în excepţia prescripţiei, în raport cu considerentele obligatorii ale deciziei instanţei supreme.

A mai adăugat autoarea cererii de recurs că anterior pronunţării deciziei de casare nu putea justifica un interes în a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din moment ce ambele instanţe de fond au admis excepţia tardivităţii.

Criticile privesc constatarea decăderii din dreptul de a invoca, în apărare, în rejudecarea după casare a apelului reclamantei, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu poate susţine încălcarea dreptului la apărare ori a principiului contradictorialităţii, din moment ce a beneficiat deplin de dreptul de a-şi expune punctul de vedere, drept valorificat prin intermediul unui avocat ales care a asigurat reprezentarea părţii în proces.

Rolul activ al judecătorului, la care se face referire în memoriul de recurs, nu poate fi analizat făcându-se abstracţie de principiul disponibilităţii, astfel cum s-a reţinut şi prin încheierea atacată cu recurs, fiind relevante în analiza acestei critici atât conduita procesuală a recurentei, cât şi dezlegările instanţei de casare.

În ceea ce priveşte cadrul judecăţii, se reţine că prin acţiunea introductivă reclamanta – utilizator de reţea i-a pretins pârâtei – operator de distribuţie plata contravalorii unor facturi reprezentând regularizări calculate potrivit Ordinului ANRE nr. 16/2020.

Astfel cum se reţine în cuprinsul deciziei de casare, pârâta a susţinut tardivitatea emiterii facturilor care a atras sancţiunea decăderii, potrivit art. 2545 C. civ., acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa primei instanţe.

Instanţa de casare a constatat nelegalitatea soluţiei, întrucât aceste termene de care s-a prevalat pârâta prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din metodologia aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020 erau instituite atât pentru transmiterea facturilor aferente diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, cât şi a facturilor aferente diferenţelor dintre alocarea lunară finală şi suma cantităţilor alocate zilnic pentru perioada octombrie 2018 – decembrie 2019, respectiv primul trimestru al anului 2020.

Aplicând interpretarea sistematică a actului normativ menţionat anterior, instanţa supremă prin decizia de casare a concluzionat că art. 8 alin. (6) şi (7) stabileşte, contrar, susţinerilor pârâtei, doar momentul de la care începe să curgă prescrierea dreptului material la acţiune pentru recuperarea creanţelor.

Astfel, statuarea instanţelor de fond care, primind apărările pârâtei, anume că netransmiterea facturilor în termenul legal ar atrage stingerea dreptului subiectiv al reclamantei de a pretinde contravaloarea creanţelor rezultate din diferenţele dintre alocări şi cantitatea de gaze naturale distribuite, era greşită.

Principiul disponibilităţii presupune că părţile stabilesc conţinutul procesului, inclusiv în ce priveşte natura şi conţinutul apărărilor în cadrul acestuia, ori a fazelor şi etapelor procesuale parcurse, potrivit art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată împotriva apelului reclamantei, în primul ciclu procesual, recurenta-pârâtă a susţinut, prin reluarea apărărilor sale de la prima instanţă, că termenele reglementate prin Ordinul ANRE nr. 16/2020 constituie termene de decădere şi a făcut chiar referire la criteriile din doctrină privind diferenţierea acesteia faţă de prescripţie.

Este neîndoielnic că apărările pârâtei în substanţa acestora, au privit exercitarea unui drept subiectiv primar şi nu împlinirea termenului de exercitare a acţiunii în justiţie prin care se solicită protecţia judiciară a dreptului subiectiv. Chiar dacă ambele sancţiuni conduc la respingerea acţiunii, decăderea de drept substanţial nu se confundă cu prescripţia, avându-se în vedere efectele juridice distincte.

Din punct de vedere procedural excepţia prescripţiei are caracter relativ, putând fi invocată, ca atare, numai în primă instanţă (in limine litis) şi nu direct în apel.

Dispoziţiile art. 2513 C. civ. instituind decăderea se coroborează cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ. privind sancţiunea procesuală a decăderii.

Prin încheierea recurată s-a constatat în mod corect că prescrierea acţiunii era o apărare nouă, invocată cu nerespectarea art. 2513 C. civ.. Instanţa de apel, în rejudecare, s-a conformat prevederilor art. 501 C. proc. civ., în sensul soluţionării pricinii în cadrul legal stabilit prin decizia de casare şi ţinând seama de toate motivele invocate în faţa instanţei (de apel) a cărei hotărâre a fost casată.

Pârâta nu putea pretinde o recalificare a aceloraşi apărări formulate în sensul analizării şi sub aspectul prescrierii dreptului material la acţiune, avându-se în vedere calificarea şi dezlegările date asupra acestora de către instanţa supremă, care se impuneau cauzei, în temeiul art. 501 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile recurentei-pârâte, privind nelegalitatea încheierii recurate, sunt nefondate.

În continuare, în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa a ignorat excepţia de nelegalitate invocată ca apărare în faţa primei instanţe, fiind încălcate astfel obligaţia judecătorului în aflarea adevărului prevăzută de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precum şi dreptul la apărare şi contradictorialitatea procedurii de judecată.

Înalta Curte va înlătura şi această critică, întrucât reexaminarea cauzei s-a efectuat exclusiv ca urmare a căilor de atac exercitate de reclamantă. Prin urmare, în al doilea ciclu procesual, pârâta nu mai poate invoca nelegalitatea soluţiei, urmare a nepronunţării asupra unui mijloc de apărare de către prima instanţă, în lipsa atacării soluţiei cu apel incident.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa a analizat susţinerile pârâtei fiind respectate dispoziţiile procesuale menite să garanteze caracterul echitabil al procedurii.

Astfel, s-a reţinut că factura OSF x din 18 mai 2020 a fost emisă conform Ordinului nr. 16/2020, ordin care nu a fost anulat pe calea unei acţiuni la instanţa specializată de contencios administrativ, în legătură cu excepţia de nelegalitate motivându-se că aceasta putea fi opusă doar în situaţia unui act administrativ cu caracter individual, ceea ce nu era cazul.

Pentru aceleaşi motive, vor fi înlăturate şi criticile formulate în cadrul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea metodei de regularizare valorică prevăzută de Ordinul ANRE nr. 16/2020.

Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost criticată decizia recurată, în sensul că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că prima instanţă ar fi intrat în judecata fondului, aplicând greşit dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

În acest sens a arătat recurenta-pârâtă că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei decăderii invocată prin întâmpinare, motiv pentru care în apel pârâta nu a avut niciun interes să solicite retrimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Faţă de soluţia pronunţată de instanţa de casare, care a infirmat raţionamentul în baza căruia instanţele de fond au respins acţiunea, la primul termen de judecată ulterior casării, pârâta a solicitat, în ipoteza admiterii apelului, trimiterea cauzei la prima instanţă pentru judecarea pe fond a litigiului, în caz contrar pârâta fiind privată de beneficiul dublului grad de jurisdicţie.

Înalta Curte va înlătura şi această critică, pe care o consideră nefondată.

Conform dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Înalta Curte reţine că pe calea apelului declarat împotriva sentinţei primei instanţe reclamanta nu a invocat nulitatea sentinţei şi nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin întâmpinare, pârâta (recurenta în cauză) a solicitat respingerea apelului ca nefondat, solicitarea de trimitere la prima instanţă fiind formulată în rejudecarea după casare prin concluziile orale.

Prin urmare, în mod corect instanţa în rejudecarea apelului după casare a considerat nefondată cererea pârâtei de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe, nefiind întrunite condiţiile impuse de textul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. de strictă interpretare.

Sunt nefondate criticile în sensul că prin sentinţa apelată nu s-ar fi intrat în soluţionarea fondului, urmare a constatării decăderii.

Înalta Curte constată că prima instanţă prin sentinţă nu a constatat o decădere de drept procesual, ci sancţiunea decăderii de drept substanţial, cu consecinţa pierderii dreptului subiectiv primar al reclamantei, acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, nu este cazul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., nefiind încălcat nici dublul grad de jurisdicţie, prin admiterea apelului reclamantei şi a cererii de chemare în judecată.

O ultimă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează pretinsul refuz al instanţei de apel de a aplica prevederile noului Ordin A.N.R.E. nr. 145/2020, cu nesocotirea principiului general de drept potrivit căruia o normă juridică trebuie interpretată în sensul său pozitiv, generator de efecte juridice (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

Critica va fi înlăturată, având în vedere dezlegările obligatorii ale deciziei de casare în temeiul dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prin care instanţa supremă a reţinut în mod expres dispoziţiile de drept material incidente în cauza dedusă judecăţii, respectiv Ordinul nr. 16/05.02.2020 în forma iniţială, în temeiul principiului tempus regit actum.

În consecinţă, nefiind cazul aplicării prin decizia atacată a altor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 25 mai 2023 şi a deciziei civile nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 25 mai 2023 şi a deciziei civile nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2024.