Nullity of appeal for failing to challenge lower court's application of decays regarding the arbitration agreement objection

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 martie 2023 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat sub nr. x/2023, reclamanta arbitrală A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta arbitrală B., admiterea acţiunii ca urmare a constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 24 pct. 4 raportat la pct. 1 lit. a) din Norma ASF nr. 20/2017 coroborat cu art. 14 pct. 3 teza a II-a din Legea nr. 132/2017 şi, în consecinţă, obligarea pârâtei arbitrale la plata creanţei principale în cuantum de 9396,50 RON, reprezentând diferenţa de despăgubire neachitată, aferentă dosarului de daună nr. x; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data de 21.03.2020 până la data plăţii efective a creanţei principale; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 132/2017, Norma ASF 18/2017, Norma ASF 20/2017, art. 541 şi următoarele C. proc. civ.

Pârâta nu a depus întâmpinare, însă, la solicitarea tribunalului arbitral, a depus copia dosarului de daună.

Prin hotărârea arbitrală nr. 149 din 18 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a admis în parte acţiunea reclamantei A. S.R.L. sub aspectul perioadei privind calculul penalităţilor de întârziere. În acest sens, a obligat pârâta B. S.A. să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 9.396,50 RON, reprezentând diferenţă de despăgubire aferentă dosarului de daună x, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, raportat la debitul de 9.396,50 RON, calculate începând cu data de 28.05.2020, până la plata integrală a debitului principal. Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2.465,89 RON reprezentând taxe arbitrale în sumă de 2.165,89 RON şi taxă de înregistrare dosar în sumă de 300 RON.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 30.06.2023, sub nr. x/2023, reclamanta B. – în faliment, a solicitat, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 612 C. proc. civ., anularea şi suspendarea Hotărârii arbitrate nr. 149 din data de 18 mai 2023 pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2023.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că între cele două societăţi nu a existat o convenţie arbitrală în vederea soluţionării litigiilor pe cale amiabilă, iar B. S.A. nu doreşte soluţionarea diferendului de către instanţa arbitrală, astfel că în mod nelegal tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra acţiunii în pretenţii formulate de A. S.R.L., neavând competenţă materială să judece.

Totodată, reclamanta a apreciat ca fiind îndeplinite prevederile art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. civ., întrucât instanţa arbitrală a pronunţat o hotărâre în lipsa unei clauze contractuale semnate în acest sens.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 612 şi art. 608 şi următoarele din C. proc. civ., Norma ASF nr. 20/2017, Legea 132/2017 privind asigurările şi reasigurările din România, Legea 12/1990, Legea 11/1991 şi Directiva 2005/29/CE privind protecţia consumatorilor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 03.08.2023, Curtea a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare, invocată din oficiu şi a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 149/18.05.2023, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2022, formulată de reclamanta B. S.A., ca inadmisibilă.

Prin întâmpinare, pârâta A. S.R.L. a invocat excepţia insuficienţei timbrări, excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la prevederile art. 129 C. proc. civ., pe motiv că reclamanta nu a invocat în faţa Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat excepţia necompetenţei materiale a acestuia, excepţie de ordină privată care, în opinia pârâtei, nu poate fi invocată raportat la prevederile art. 608 alin. (2) cu referire la art. 592 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea motivelor de nelegalitate a hotărârii atacate, ca nefondate şi neîntemeiate şi, în consecinţă, respingerea acţiunii în anulare formulate de reclamantă.

La termenul de judecată din data de 26.09.2023, Curtea a respins excepţia insuficientei timbrări şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, invocate de pârâtă, prin întâmpinare, şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în anularea hotărârii arbitrale.

Prin sentinţa nr. 50 din 26 septembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea în anulare, formulată de reclamanta B., reprezentată legal prin C.., societate civilă profesională - practician în insolvenţă, în contradictoriu cu intimata A. S.R.L., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe, la 2 noiembrie 2023, pârâta arbitrală B.- în faliment, a declarat recurs.

În motivare, recurenta a susţinut că instanţa a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului.

Detaliind, recurenta a arătat că instanţa nu a ţinut cont de faptul că arbitrajul, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017, constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi se organizează/se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrate încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Prin urmare, a susţinut că părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

În concret, recurenta a învederat că, prin cererea de anulare, a arătat că Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat este abilitat să judece litigiile civile în care sunt implicate persoane juridice şi/sau fizice, cu condiţia ca acestea să fi încheiat în prealabil o convenţie arbitrală scrisă. Or, în speţă, între părţile litigante nu există o convenţie arbitrală.

Cu toate acestea, însă, instanţa a apreciat faptul că, din interpretarea coroborată a art. 542 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, rezultă, pe de o parte, că litigiile din materia asigurărilor nu sunt excluse domeniului arbitrajului, iar, pe de altă parte, că, în aceste litigii, consumatorul are posibilitatea de a solicita soluţionarea pe calea arbitrajului, fără ca această posibilitate să fie condiţionată de acordul societăţilor de asigurare sau de inserarea unei clauze contractuale prealabile în contractul de asigurare.

Prin urmare, susţine că această interpretare este eronată, întrucât nu ţine cont de prevederile C. proc. civ. care reglementează instituţia arbitrajului, condiţia existenţei unei convenţii arbitrale fiind esenţială pentru sesizarea legală a instanţei arbitrale şi atragerea competenţei acesteia în soluţionarea litigiului, iar o interpretare contrară a acestor dispoziţii, prin adăugarea la lege, în sensul includerii litigiilor dintre terţul păgubit şi asigurătorul RCA în categoria litigiilor ce pot fi soluţionate pe calea arbitrajului, încalcă principiul autonomiei de voinţă a acestuia din urmă.

Aşadar, în opinia recurentei, instanţa, în lumina prevederilor art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., trebuia să constate incidenţa textului de lege mai sus-menţionat şi să dispună anularea hotărârii arbitrale atacate, dată cu nerespectarea dispoziţiilor obligatorii ale C. proc. civ. şi a principiilor avute în vedere de legiuitor.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 50 din 26.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, desfiinţarea în tot a hotărârii recurate pentru motivele de nelegalitate arătate mai sus, anularea hotărârii arbitrale nr. 149 din 18.05.2023 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2023 şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa competentă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 486, art. 488 pct. 8 şi următoarele din C. proc. civ.

La 9 ianuarie 2024, intimata-reclamantă a formulat, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării recursului, excepţia inadmisibilităţii recursului raportat la prevederile art. 129 C. proc. civ. pe motiv că recurenta nu a invocat în faţa Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Arbitral, apreciind că, raportat la prevederile art. 608 alin. (2) cu referire la art. 592 C. proc. civ., recurenta este decăzută din dreptul de a mai invoca această excepţie. Totodată, a formulat şi apărări pe fondul cauzei, cu menţiunea că, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, îşi rezervă dreptul de a le solicita pe cale separată.

Referitor la excepţia tardivităţii recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că excepţia este nefondată, având în vedere că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că sentinţa atacată a fost comunicată recurentei la 4 octombrie 2023 (astfel cum reiese din dovezile de comunicare de la dosar Curtea de Apel Ploieşti 697/42/2023), iar cererea de recurs a fost depusă la 2 noiembrie 2023 prin e-mail, dovada de transmitere aflându-se la dosar recurs.

Se constată, astfel, că recursul a fost declarat şi motivat în termenul legal de 30 de zile menţionat, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că acesta a început să curgă de la 4 octombrie 2023 şi s-a împlinit la 6 noiembrie 2023, luni, zi lucrătoare.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că excepţia este nefondată întrucât introducerea acţiunii arbitrale la 27 martie 2023 relevă că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 17/2017, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii arbitrale, "hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului".

Prin urmare, sentinţa nr. 50 din 26 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2023, este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat în cauză, Înalta Curte urmează a anula recursul pentru următoarele considerente:

Motivele de recurs reprezintă ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate, însă, pentru a fi susceptibilă de a declanşa un control judecătoresc, nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca şi criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, iar dezvoltarea motivelor să se raporteze la considerentele hotărârii atacate.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că, spre deosebire de calea de atac devolutivă a apelului, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, raportat la considerentele acesteia, iar criticile formulate să fie apte de a fi încadrate în cel puţin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, se constată că, deşi recurenta şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestui motiv de nelegalitate este formală, neputând fi reţinută existenţa unor veritabile critici de nelegalitate, în sensul exigenţelor/cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

În concret, subsumat acestui motiv de casare, se reţine că recurenta a indicat anumite norme de drept material pretins a fi fost nesocotite/încălcate de instanţa care a soluţionat acţiunea în anulare, însă, pentru a putea declanşa un control de legalitate, este necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuie să arate, în concret, şi în ce mod instanţa a nesocotit acea normă, raportat la considerentele hotărârii atacate.

În acest context, se constată că, raportându-se la dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2) din C. proc. civ. şi la art. 592 din acelaşi Cod, instanţa a reţinut că, întrucât pârâta/societatea de asigurare B. nu a formulat întâmpinare în termen legal şi nici nu a participat la şedinţa de arbitraj, neinvocând, astfel, excepţia de necompetenţă în faţa instanţei arbitrale, a intervenit decăderea societăţii de asigurare din a invoca inexistenţa unei convenţii arbitrale, astfel încât, faţă de prevederile art. 608 alin. (2) C. proc. civ., acest aspect nu mai poate fi invocat ca motiv pentru anularea hotărârii arbitrale.

Aşadar, având în vedere că, faţă de criticile formulate în acţiunea în anulare, instanţa a reţinut, pentru motivele arătate, decăderea reclamantei (pârâtei arbitrale) din dreptul de a invoca inexistenţa unei convenţii arbitrale, recurenta trebuia să dezvolte critici de nelegalitate în raport de considerentele sentinţei recurate, conform cerinţei impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Or, având în vedere că, prin criticile formulate, recurenta nu combate nicicum raţionamentul instanţei expus în hotărârea atacată, în lipsa unor critici de nelegalitate care să vizeze înseşi considerentele hotărârii recurate, instanţa de recurs nu poate proceda la verificarea legalităţii sentinţei atacate, substituindu-se recurentei în demersul său judiciar, aşa-zisele critici formulate fiind complet străine de considerentele deciziei atacate.

În concluzie, nefiind motivat în raport cu cerinţele art. 486 alin. (1) lit. d) raportat art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 teza a doua din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. prin lichidator judiciar C.. împotriva sentinţei nr. 50 din 26 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. prin lichidator judiciar C.. împotriva sentinţei nr. 50 din 26 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.