Consumer status and jurisdictional competence in contractual disputes involving company directors

Şedinţa publică din data de 6 martie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă, înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti – secţia Civilă, la 07.10.2022, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.r.l. şi C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1.048,43 RON – debit principal –, a dobânzii contractuale de 0,5% pe zi de întârziere, de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a soldului, a sumei de 40 de euro, reprezentând daune-interese suplimentare minimale, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 673/23.01.2024, Judecătoria Ploieşti – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brezoi.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că pârâtul C. are calitatea de consumator, iar reclamanta pe cea de profesionist, astfel încât, prin derogare de la regula generală instituită de art. 107 alin. (1), art. 121 C. proc. civ. impunea ca cererea să fie formulată numai la instanţa de la domiciliul consumatorului, în condiţiile în care nu a intervenit o alegere de competenţă, ulterior naşterii dreptului la despăgubire.

La rândul său, prin sentinţa civilă nr. 264/15.02.2024, Judecătoria Brezoi a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării incidentului procedural.

În motivarea acestei hotărâri, a reţinut că art. 121 şi art. 126 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile, întrucât cererea nu este întemeiată pe dispoziţiile privind protecţia consumatorului, iar în consecinţă, sunt eficiente prevederile contractuale prin care părţile au agreat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea instanţei de la sediul social al vânzătorului, aflat în Ploieşti.

Constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti, pentru următoarele considerente:

Statuările divergente ale instanţelor aflate în conflict privesc competenţa teritorială şi derivă din calificarea cauzei ca fiind un litigiu în materia protecţiei consumatorului, concluzie în subsecvenţa căreia prima instanţă sesizată a statuat că prorogarea convenţională de competenţă nu poate opera, întrucât încalcă art. 126 alin. (2) C. proc. civ.

Opus acestei statuări, instanţa supremă notează că actele dosarului reflectă că raportul juridic litigios a fost încheiat între doi profesionişti, în timp ce atragerea în proces a persoanei fizice pârâte este consecinţa deţinerii uneia dintre calităţile menţionate de art. 6.2 din contract, de director, manager şi/sau asociat al societăţii pârâte.

Consecutiv, rezultă că obligaţiile în raport cu reclamanta au fost asumate de persoana fizică în considerarea unor raporturi de natură funcţională cu societatea chemată în judecată şi, de aceea, pârâtul nu poate fi calificat drept consumator, care, în sensul art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 21/1992, este "orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".

Protecţia legislaţiei speciale nu este asigurată persoanelor fizice care, acţionând în scopuri circumscrise activităţii lor profesionale sau în virtutea unor raporturi de natură funcţională, garantează îndeplinirea obligaţiilor unor societăţi faţă de un profesionist. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ordonanţa din 19.11.2015, pronunţată în procedura Tarcău, cauza C-74/15, EU:C:2015:772 sau ordonanţa din 14.09.2016, pronunţată în procedura Dumitraş, cauza C-534/15, ECLI:EU:C:2016:700.

Instanţa supremă constată, aşadar, că cererea de faţă nu este formulată de un profesionist împotriva unui consumator şi, astfel, eficienţa clauzei atributive de competenţă trebuia analizată în raport cu alin. (1) şi nu cu alin. (2) al art. 126 C. proc. civ.

Însă o atare analiză nu era utilă, întrucât, în raport cu obiectul său – răspunderea contractuală –, cererea nu atrăgea incidenţa unor norme de competenţă teritorială exclusivă, iar în prezenţa unor reguli dispozitive, excepţia necompetenţei teritoriale relative este lăsată doar la îndemâna pârâtului, singurul care are prerogativa de a o invoca, numai în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. în absenţa acestei poziţii procesuale, instanţa nu se poate dezînvesti pentru acest motiv.

În procesul de faţă, pârâţii nu au transmis formularul de răspuns, conform art. 1.030 alin. (4) C. proc. civ., şi nu au invocat o atare excepţie, determinând, prin atitudinea lor pasivă, consolidarea competenţei primei instanţe sesizate.

Faţă de impedimentul legal ce opera cu privire la instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, care nu era abilitată să invoce din oficiu necompetenţa de ordine privată, competenţa ratione personae vel loci s-a fixat în favoarea acesteia, iar orice altă instanţă a devenit necompetentă.

Aşa fiind, pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 martie 2024.