Negative jurisdictional conflict: Priority of plaintiff's expressed administrative law basis over labor law characterization for statutory judicial retirement bonus

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 09.02.2023 sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să admită cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; să constate refuzul nejustificat al pârâtului de recunoaştere a dreptului câştigat la data de 01.02.2021, în baza art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi de admitere a dispoziţiei administrative de plată către reclamant a indemnizaţiei de ieşire la pensie prevăzută de lege; să oblige pârâtul, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) din legea nr. 554/2004, la emiterea actului administrativ având ca obiect dispoziţia de plată către reclamant a indemnizaţiei reglementate de art. 81 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 şi la plata efectivă a dreptului astfel recunoscut, actualizat cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare.

Pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii promovate, a excepţiei necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1481/2023 din 18.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În fundamentarea acestei sentinţe s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă s-a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de recunoaştere a dreptului câştigat, emiterea dispoziţiei administrative de plată a indemnizaţiei de ieşire la pensie prevăzută de lege, precum şi obligarea la emiterea actului administrativ având ca obiect dispoziţia de plată către reclamant a indemnizaţiei reglementate de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi plata efectivă a acestui drept.

În drept, instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor art. 231 din Legea nr. 53/2003, republicată – Codul muncii, prin conflicte de muncă se înţelege conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.

În cauza de faţă, se constată că ceea ce se solicită de către reclamant este un drept rezultat din desfăşurarea raporturilor de muncă, respectiv plata indemnizaţiei prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, astfel încât prezentul litigiu este unul de dreptul muncii, iar nu de contencios administrativ.

S-a mai reţinut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, nefiind contestat un act administrativ sau refuzul de soluţionare a unei cereri, ci neplata unui drept de natură salarială la care reclamantul se consideră îndreptăţit, ceea ce atrage competenţa jurisdicţiei dreptului muncii, în conformitate cu prevederile art. 231 din Legea nr. 53/2003, republicată.

Prin sentinţa civilă nr. 40/2024 din 11.01.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ si Fiscal; totodată, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În fundamentarea acestei sentinţe s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

În cererea sa reclamantul invocă o vătămare produsă prin refuzul de emitere a unui act administrativ, indicând drept temei al pretenţiilor sale art. 18 alin. (1) din Legea 554/2004.

Tribunalul a reţinut că, în virtutea dreptului de dispoziţie la care se referă art. 9 C. proc. civ., reclamantul este cel care stabileşte obiectul şi limitele procesului, precum şi că instanţa este învestită cu obiectul indicat de reclamant, dar şi cu raţiunile juridice pe care acesta îşi fundamentează pretenţiile, care constituie cauza juridică a cererii de chemare în judecată (situaţia de fapt calificată juridic).

Supunând o pretenţie judecăţii, reclamantul şi-o fundamentează pe o anumită situaţie de fapt, pe care apoi o califică juridic, astfel încât pretenţia respectivă să apară ca fiind justificată.

Intr-adevăr, judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt pe care însă reclamantul o califică juridic.

Principiul rolului activ al judecătorului se materializează şi în dreptul acestuia de a restabili "calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire". Referirea textului la calificarea juridică a faptelor şi actelor deduse judecăţii nu poate avea o altă semnificaţie decât aceea de determinare a temeiului juridic al acţiunii sau al denumirii acesteia.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 22 alin. (5) noul C. proc. civ., instituie o excepţie de la regula anterior evocată. Textul nu permite, prin excepţie, schimbarea denumirii sau temeiului juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile. Prin urmare respectarea voinţei părţilor se impune, în afară de cazul în care s-ar încălca "drepturile sau interesele legitime ale altora".

Dintr-o interpretare literală dar şi logică a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., rezultă că legea îi impune judecătorului obligaţia de a determina calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii, însă acest drept nu poate fi exercitat discreţionar pentru că rolul activ al judecătorului "nu poate avea drept consecinţă înlăturarea principiului disponibilităţii.

In speţa dedusă judecăţii, deşi pârâta a invocat în întâmpinare că cererea reclamantului este inadmisibilă pe calea contenciosului administrativ şi a solicitat instanţei să pună în discuţie calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor supuse judecăţii, reclamantul s-a apărat prin răspuns la întâmpinare insistând asupra naturii de contencios administrativ a cererii sale.

Fiind ţinută de cauza cererii de chemare în judecată, în sensul că nu poate să schimbe fundamentul pretenţiilor formulate, instanţa a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei: să constate refuzul nejustificat al pârâtului de recunoaştere a dreptului câştigat la data de 01.02.2021, în baza art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi de admitere a dispoziţiei administrative de plată către reclamant a indemnizaţiei de ieşire la pensie prevăzută de lege; să oblige pârâtul, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) din legea nr. 554/2004, la emiterea actului administrativ având ca obiect dispoziţia de plată către reclamant a indemnizaţiei reglementate de art. 81 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 şi la plata efectivă a dreptului astfel recunoscut, actualizat cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare.

Faţă de pretenţiile formulate, pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii promovate, a excepţiei necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul s-a apărat insistând asupra naturii de contencios administrativ a cererii sale.

În speţă, prima instanţă sesizată a constatat că ceea ce se solicită de către reclamant este un drept rezultat din desfăşurarea raporturilor de muncă, respectiv plata indemnizaţiei prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, astfel încât prezentul litigiu este unul de dreptul muncii, iar nu de contencios administrativ.

Cea de-a doua instanţă, reţinând că reclamantul insistă asupra naturii de contencios administrativ a cererii sale, a constatat că nu poate să schimbe fundamentul pretenţiilor formulate, art. 18 alin. (1) din legea nr. 554/2004, fiind ţinută de cauza cererii de chemare în judecată, şi, văzând dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 22 alin. (4) şi (5) din acelaşi cod, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea celei dintâi.

În acest context, Înalta Curte reţine că stabilirea competenţei se realizează raportat la cererea de chemare în judecată, mai precis obiectul şi cauza acesteia, astfel cum au fost stabilite de către reclamant, instanţa care soluţionează incidentul procedural ivit stabilind doar care dintre judecători este mai bine plasat în analiza cauzei conform dispoziţiilor legale.

Art. 9 alin. (2) C. proc. civ. dispune că "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

În acelaşi timp, dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. prevăd că:"(4) "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."

Din coroborarea dispoziţiilor legale ante-menţionate, rezultă faptul că părţile au posibilitatea de a învesti instanţa de judecată cu cereri ale căror obiect este delimitat de acestea, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii în conţinutul căruia este cuprins dreptul reclamantului de a fixa limitele cererii de chemare în judecată, dar şi a cadrului în care se va desfăşura procesul.

De asemenea, se reţine că determinarea limitelor cererilor şi cadrului procesual constituie o obligaţie pentru instanţa de judecată, iar dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. stabilesc până unde poate merge judecătorul în stabilirea temeiului juridic al cauzei.

În egală măsură, aplicarea în proces a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut la art. 22 alin. (2) C. proc. civ., este limitată de principiul disponibilităţii, prevăzut la art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că o eventuală calificare juridică a pretenţiilor pe care le realizează instanţa de judecată nu poate duce la modificarea temeiului juridic pe care partea îl indică în mod expres, chiar şi în urma dezbaterilor contradictorii, menite tocmai să ducă la lămurirea corectă a cadrului judecăţii.

În acest sens, prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., dând expresie raportului dintre principiul rolului activ al judecătorului şi cel al disponibilităţii părţilor, statuează, aşa cum s-a arătat, că judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile au stabilit calificarea juridică şi motivele de fapt asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Cu toate acestea, în cazul în care partea îşi precizează clar motivele de drept în limitele cărora înţelege să se judece şi insistă asupra acestei poziţii, judecătorul nu poate trece peste voinţa părţii clar exprimată, întrucât ar nesocoti principiul disponibilităţii.

Ca atare, se va avea în vedere că, în speţă, partea reclamantă a stăruit asupra naturii de contencios administrativ a acţiunii sale, înţelegând să deducă judecăţii o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, şi, prin urmare, competenţa de soluţionare trebuie stabilită în funcţie de aceste repere, expres indicate de autorul demersului judiciar.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că în speţa dedusă în concret judecăţii, competentă să soluţioneze cauza este instanţa de contencios administrativ, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată trebuie soluţionată raportat la cadrul procesual stabilit de reclamant, judecătorul neavând posibilitatea de a schimba denumirea sau temeiul juridic expres şi repetat indicat de acesta.

Aşa fiind, în condiţiile în care în analiza competenţei instanţa trebuie să se limiteze la elementele cererii de chemare în judecată, aşa cum le-a înţeles reclamantul, raportat la limitele învestirii, faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2024.