Admissibility of constitutional review of procedural statutes in annulment proceedings lacking causal link to the underlying labor dispute

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 26 septembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 58 din O.U.G. nr. 80/2013.

Împotriva acestei soluţii, la 10 octombrie 2023, A. a formulat contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, sub nr. x/2023.

La 11 ianuarie 2024, în cadrul contestaţiei în anulare formulate împotriva încheierii din 26 septembrie 2023, contestatorul A. a formulat o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452, art. 453, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 9 alin. (2), art. 205 alin. (2) lit. c), art. 194 lit. d), art. 22, art. 30 din C. proc. civ., art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 56 din Legea nr. 53/2003 precum şi a Legii nr. 134/2010.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452, art. 453, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 9 alin. (2), art. 205 alin. (2) lit. c), art. 194 lit. d), art. 22, art. 30 din C. proc. civ., art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 56 din Legea nr. 53/2003 precum şi a Legii nr. 134/2010.

Pentru a dispune astfel, instanţa supremă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării, respectiv cerinţa care prevede ca dispoziţia legală care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

În acest sens, Înalta Curte a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită în cauză, întrucât şi dacă s-ar admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452, art. 453, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 9 alin. (2), art. 205 alin. (2) lit. c), art. 194 lit. d), art. 22, art. 30 din C. proc. civ., art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 56 din Legea nr. 53/2003 precum şi a Legii nr. 134/2010 din perspectiva invocată de parte, nu ar avea legătură cu prevederile de strictă interpretare ce formează temeiul contestaţiei în anulare formulate împotriva încheierii din 26 septembrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 58 din O.U.G. nr. 80/2013.

De asemenea, contestaţia în anulare este întemeiată pe prevederile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., în timp ce dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă privesc chestiunile de fapt şi reperele de drept ale cauzei soluţionate în dosarul de recurs nr. x/2023, ce nu formează obiectul căii extraordinare de atac.

Împotriva acestei încheieri, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia.

Recurentul a arătat, în esenţă, că angajatorul B. S.R.L. nu este "pârât" în cauză, întrucât recursul are ca obiect numai viciile de neconstituţionalitate ale legislaţiei în vigoare şi nu afectează drepturile angajatorului, iar, în calitate de pârât, poate sta doar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin admiterea recursului, poate dispune sesizarea Curţii Constituţionale a României.

Cu privire la condiţiile de exercitare a prezentei căi extraordinare de atac, recurentul a arătat că se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321/09.05.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580/20.07.2017, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a unei cereri de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., ci are o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

In acest context, a susţinut recurentul, soluţionarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu Decizia CCR nr. 321/2017 nu prevede legal existenţa unui pârât fizic şi nu prevede posibilitatea depunerii unei întâmpinări de un terţ, respectiv nu permite formularea de capete de cerere şi apărări de terţe persoane (B. SRL), a căror drepturi şi obligaţii nu sunt afectate de căile de atac prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Pe cale de consecinţă, recurentul consideră că pentru soluţionarea recursului nu este necesară existenţa fizică a unui pârât, deoarece instanţa verifică din oficiu şi obiectiv/imparţial numai îndeplinirea condiţiilor obiective ale art. 29 Alin. 1-3 din Legea nr. 47/1992.

La 15.02.2024, intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, totodată, că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

La 01.02.2024, recurentul a transmis precizări prin care a arătat că intimată în cauză este I.. C. civ..J., iar nu societatea B. S.R.L., iar, la 06.02.2024, a transmis precizări prin care a solicitat respingerea întâmpinării. Ulterior, la 19.02.2024, recurentul a transmis precizări prin care a arătat că societatea B. S.R.L. nu are calitate procesuală de intimată, în raport de art. 32 alin. (2) coroborat cu alin. (1) C. proc. civ., fiind, totodată, lipsită de interes în prezenta cauză, în raport de art. 40 alin. (1) C. proc. civ. La 20.02.2024, recurentul a transmis o cerere de despăgubiri, în raport de art. 40 alin. (2) C. proc. civ., iar la 25.02.2024, recurentul a depus o cerere de respingere a solicitării intimatei privind cheltuielile de judecată.

La 26.02.2024 şi 4.03.2024, intimata B. S.R.L. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, ca o chestiune prealabilă arătând că reclamantul recurent nu justifică un interes pentru introducerea căii de atac a recursului.

Înalta Curte, analizând recursul formulat îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 reglementează condiţiile pe care o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să le întrunească, pentru ca instanţa de contencios constituţional să poată fi sesizată: excepţia să aibă ca obiect o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti ori arbitrale la cererea uneia din părţi, din oficiu ori de către procuror, în cauzele în care acesta participă, iar prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior neconstituţionale.

Cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, iar dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanţa va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Din cuprinsul alin. (1) - (3) din acelaşi articol, rezultă că legiuitorul a rezervat instanţelor de judecată, în faţa cărora se invocă excepţii de neconstituţionalitate, rolul de prim filtru în privinţa acestora, a căror trimitere la Curtea Constituţională se poate dispune doar sub rezerva constatării întrunirii cumulative a tuturor condiţiilor de admisibilitate instituite prin norma menţionată.

Potrivit art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, dacă excepţia este inadmisibilă, instanţa respinge motivat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Or, în analiza sa, prin încheierea din 16.01.2024, instanţa de recurs şi-a exercitat rolul de prim filtru al sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate de recurent.

Totodată, Înalta Curte reaminteşte că, sub aspectul legăturii dintre excepţia de neconstituţionalitate şi soluţionarea cauzei, Curtea Constituţională a indicat în jurisprudenţa sa, reperele "legăturii cu soluţionarea cauzei", subliniind că ele constau în aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi în necesitatea invocării excepţiei, în scopul restabilirii stării de legalitate. În concret, Curtea a apreciat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul unei instanţe judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

Prin urmare, excepţia în dezbatere trebuie să se plaseze în contextul unui control concret de constituţionalitate, pentru că o eventuală decizie de constatare a neconstituţionalităţii trebuie să producă un efect util şi direct asupra cauzei.

Transpunând aceste considerente în cauză, Înalta Curte reţine, în acord cu cele expuse în încheierea atacată, că lipseşte cerinţa existenţei unei legături a prevederilor a căror neconstituţionalitate a fost invocată de parte, cu judecata în cadrul căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.

Astfel, în mod corect a statuat instanţa supremă că, şi dacă s-ar admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452, art. 453, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 9 alin. (2), art. 205 alin. (2) lit. c), art. 194 lit. d), art. 22, art. 30 din C. proc. civ., art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 56 din Legea nr. 53/2003, precum şi a Legii nr. 134/2010 din perspectiva invocată de parte, nu ar avea legătură cu prevederile de strictă interpretare ce formează temeiul contestaţiei în anulare formulate împotriva încheierii din 26 septembrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 58 din O.U.G. nr. 80/2013.

Corect s-a reţinut că, în speţă, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., în timp ce dispoziţiile a căror neconstituţionalitate s-a invocat privesc chestiunile de fapt şi reperele de drept ale cauzei soluţionate în dosarul de recurs nr. x/2023, ce nu a format obiectul căii extraordinare de atac.

În aceste condiţii, dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate nu prezintă relevanţă în cauză, iar eventuala declarare a neconstituţionalităţii acestora nu ar mai produce niciun un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţilor din proces.

În consecinţă, având în vedere că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 - în ce priveşte legătura cu soluţionarea cauzei, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, acesta este un impediment pentru sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia, soluţia din încheierea recurată, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 29 alin. (5) raportat la alin. (1) al aceluiaşi articol din Legea nr. 47/1992.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi al art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 16 ianuarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2024.