Competence for compelling Insurers’ Guarantee Fund to issue payment decision: exclusive civil jurisdiction at Fund’s seat under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30.05.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au solicitat instanţei să dispună următoarele: obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de plată; stabilirea unui termen de 10 zile pentru emiterea deciziei, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea aplicării de penalităţi de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere; aplicarea unei amenzi de 20% pe zi din salariul minim brut pe economie conducătorului F.G.A.

În drept, au invocat prevederile Legii nr. 554/2004 şi ale Legii nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1655 din 06.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în esenţă, că, verificarea modului în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a verificat şi a soluţionat sau nu, cererile de plată nr. x/24.03.2022 şi nr. y/24.03.2022, formulate de reclamanţi la 12.01.2022, în temeiul art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanţei civile de la sediul Fondului, în conformitate cu norma de competenţă materială şi teritorială exclusivă prevăzută de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. VI din O.U.G. nr. 102/2021, Curtea a constatat că nu pot fi reţinute în stabilirea instanţei competente material să judece această cauză, având în vedere că, aceste dispoziţii legale se referă numai la procedurile administrative, gestionate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor pentru plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări al asigurătorilor pentru care a fost deschisă deja procedura de faliment, proceduri care au fost începute anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă şi care rămân, în mod firesc, supuse legii în vigoare la data începerii acestora, situaţie inexistentă în cauză.

Art. VI din O.U.G. nr. 102/2021 nu este aplicabil prezentei proceduri judiciare de contestare a deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în condiţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, acest litigiu fiind guvernat de normele juridice de procedură în vigoare la data începerii procesului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1421/2023 din 30.05.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului, invocată din oficiu, şi a fost declinată cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

S-a reţinut faptul că, prin decizia pronunţată în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006, a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că, faţă de textul legal al art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevedea că decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite o decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.

Ca atare, a reţinut tribunalul, având în vedere că, în materia contestaţiei împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de despăgubire sau de plată îndreptate către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în desfăşurarea activităţii sale de garantare a plăţii de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, instanţele civile de la sediul Fondului au competenţă materială şi teritorială exclusivă, fapt ce nu poate fi înlăturat de părţi, aceleaşi reguli de competenţă se aplică, din raţiuni de simetrie, şi în cazul refuzului de a soluţiona o cerere sau nesoluţionării ei în termen rezonabil.

Referitor la obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii, adică o obligaţie de a face, instanţa nefiind învestită cu o cerere de a stabili cuantumul despăgubirii solicitate de acesta în cadrul cererii depuse la FGA.

Astfel, instanţa nu este chemată a stabili modalitatea de soluţionare a cererii de despăgubire, ci doar să oblige pârâta să furnizeze un răspuns reclamantului, răspuns care poate fi pozitiv (acordarea de despăgubiri) sau negativ (respingerea cererii de despăgubire). Prin urmare, patrimoniul reclamantului nu va suferi nicio modificare în urma pronunţării instanţelor în acest litigiu, dreptul de creanţă urmând a fi analizat de FGA în cadrul deciziei pe care o va pronunţa, adică într-o etapă ulterioară acestui litigiu.

Tribunalul a subliniat că dreptul personal ce urmează a fi valorificat în cadrul acestui dosar este acela de a primi un răspuns din partea unei autorităţi (concretizat printr-o decizie), iar nu de a primi o sumă de bani, astfel că acest drept subiectiv are un caracter personal, fără conţinut economic, indiferent de cuantumul pretenţiilor solicitate pârâtului.

Prin sentinţa civilă nr. 10643 din 09 octombrie 2023, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Curţii de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea conflictului.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a reţinut că, cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la emiterea deciziilor de admitere sau respingere a pretenţiilor formulate în temeiul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 are caracter patrimonial, întrucât se urmăreşte valorificarea de către reclamanţi a dreptului lor de creanţă în cuantum de 500.000 RON.

Întrucât litigiul are caracter patrimonial, iar valoarea acestuia este de peste 200.000 RON, cererea este de competenţa Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 107 din 10 noiembrie 2023, pronunţată în dosar nr. x/2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca inadmisibil regulatorul de competenţă şi a trimis cauza către instanţa care a constatat conflictul, respectiv Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, pentru a constata conflictul de competenţă în mod corect, anume în raport cu secţia a VIII-a a Curţii de apel Bucureşti.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2022.

Prin sentinţa civilă nr. 520 din 22 ianuarie 2024, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că hotărârea prin care s-a tranşat conflictul negativ de competenţă de către regulator are autoritate de lucru judecat şi este obligatorie pentru instanţa căreia i se trimite cauza, motiv pentru care a procedat în consecinţă şi a constatat conflictul de competenţă în raport cu instanţa precizată de regulator, respectiv cu secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competenţă, constată şi reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele trei instanţe – Curtea de apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele trei instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competenţă vizează cererea formulată reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care au solicitat obligarea pârâtului la emiterea deciziei de plată, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Apariţia conflictului negativ de competenţă a fost determinată de modul diferit în care cele trei instanţe au interpretat dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum şi natura juridică a cererii de chemare în judecată, civilă sau de contencios administrativ. Totodată, diferenţe de interpretare au fost şi cu privire la caracterul evaluabil sau neevaluabil al cererii de chemare în judecată.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că litigiul a fost iniţiat la 30.05.2022, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi pentru modificarea altor acte normative.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, "(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluţionării cererii de plată, în condiţiile art. 16 alin. (3); (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; (51) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Ipoteza reglementată de dispoziţiile legale sus citate presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca atare, are în vedere cazul în care pârâtul înţelege să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor.

În cauza dedusă judecăţii însă, reclamanţii invocă lipsa oricărui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Având în vedere această particularitate a cauzei, Înalta Curte reţine că, deşi legea nu se referă explicit la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor refuză, prin omisiune, să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor, nu se poate concluziona, pe de o parte, că cererea ar aparţine materiei contenciosului administrativ, ori, pe de altă parte, că atare conduită a pârâtului de a nu răspunde ar putea rămâne în afara controlului jurisdicţional.

Referitor la natura juridică a pretenţiilor din cuprinsul cererii introductive, aceasta este una de drept civil, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din contractul de asigurare, în contextul producerii riscului asigurat.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilităţii sau falimentului asigurătorului, creanţa rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanţie legală, fiind acoperită din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, nu are drept semnificaţie naşterea unui raport juridic nou, între creditor şi Fond, distinct de raportul primar. Concluzia în acest sens este susţinută de jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020.

În ceea ce priveşte instanţa competentă, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 instituie, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, competenţa instanţelor civile în a căror rază teritorială se află sediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a soluţiona atât contestaţia împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor, cât şi calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei.

Astfel, potrivit Notei de fundamentare a O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul delegat a precizat, fără a se lăsa loc de interpretare, că se are în vedere "modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plăţii sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanţă de urgenţă prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanţele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel Bucureşti), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ. (…)".

Deşi legiuitorul nu a prevăzut cărei instanţe aparţine competenţa de soluţionare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competenţă nu poate fi distinctă de cea prevăzută în situaţia emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înţeles să instituie o competenţă materială în favoarea instanţelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde şi în privinţa cererii care vizează nesoluţionarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretenţiilor.

În sprijinul acestei interpretări vin şi argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.

Astfel, având a soluţiona un recurs în interesul legii legat de determinarea instanţei competente în situaţia în care textul de lege prevede doar instanţa competentă să soluţioneze litigiile decurgând din dispoziţia de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu şi instanţa competentă să judece refuzul emiterii dispoziţiei, Înalta Curte a reţinut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reţinut instanţa supremă, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.

Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis şi în cauză, astfel că în ceea ce priveşte obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretenţiilor, instanţa civilă are competenţa să soluţioneze şi această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.

Nici faptul că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reţinerea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ. Aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluţiona o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, judecătorul restabileşte calificarea juridică exactă a actelor juridice deduse judecăţii, nefiind ţinut de textul de lege invocat de parte, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse mai sus şi luând act că valoarea obiectului cererii este superioară sumei de 200.000 RON, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), cu aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 95 pct. 1 şi art. 107 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2024.