Specific performance of LLC share assignment upheld; appeal dismissed and stamp duty underpayment ruled non-annulling

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, la data de 20.12.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând obligarea pârâtei la respectarea obligaţiei contractuale asumate prin Contractul de cesiune încheiat la 13.12.2005, respectiv, să procedeze la cesionarea unui număr de părţi sociale din S.C. C. S.R.L. reprezentând 16 % din capitalul social, pentru preţul de 100.000 EURO şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile 969 şi art. 1073 din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 1152/20.10.2023, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, şi, în subsidiar, rejudecarea cauzei pe fond.

Pârâta B. S.A. a formulat apel incident, prin care a criticat încheierea din 26.05.2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2021, solicitând instanţei de judecată schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii excepţiei insuficientei timbrări, cu consecinţa anulării cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 17 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, a fost respinsă cererea de amânare formulată de reclamant, a fost reţinută cauza în pronunţare şi a fost amânată pronunţarea la 24 mai 2023.

Prin decizia civilă nr. 87 din 24 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi au fost respinse ambele apeluri, ca nefondate.

I. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanţa de apel nu a respectat dreptul la apărare al reclamantului, nu a acordat un nou termen de judecată, a respins toate cererile formulate de reclamant, în special cererile de audiere a martorilor şi a judecat cauza cu celeritate, rămânând în pronunţare încă de la primul termen.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la respingerea cererii de amânare, recurentul-reclamant susţine că a depus cererea de amânare, însoţită de trimiterea medicală către o clinică de cardiologie, în data de 15.05.2023, reclamantul fiind pensionat medical – gradul 3 de invaliditate conform documentelor existente la dosar, iar la termenul de judecată din 17.05.2023 era internat la Spitalul Judeţean Constanţa, aspect dovedit prin documentele medicale anexate şi eliberate la 18.05.2023, respectiv Referat medical, Buletin ecografie, EKG nr. 136/18.05.2023.

Restul motivelor de recurs reprezintă o reluare integrală a motivelor de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile cuprinse în art. 13-15 din Actul constitutiv al C. S.R.L.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte B. S.A. la 11.09.2023 .

La 10.10.2023, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Pe cale de excepţie, a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 25.10.2023, care a depus răspuns la întâmpinare, la 31.10.2023 .

II. Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a formulat recurs incident.

Cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă precizează că recursul său vizează doar modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei insuficientei timbrări.

Astfel, în raport de dispoziţiile art. 2 şi art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013, recurenta-pârâtă susţine că valoarea efectivă a pretenţiilor reclamantului este de 18.617.758,24 RON, pentru care reclamantul ar fi trebuit să plătească o taxă judiciară de timbru de 189.782,58 RON.

O primă critică a recurentei vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat în mod concret excepţia insuficientei timbrări, pronunţând o soluţie generică de respingere.

În acest sens, apreciază că eroarea instanţei se grefează pe confuzia a 2 elemente: valoarea pretinsă a pachetului de acţiuni solicitate de reclamant şi valoarea efectivă a obiectului dedus judecăţii.

Deşi de multe ori cele două elemente pot să coincidă, nu aceasta este situaţia în speţă, în care ne referim la valoarea acţiunilor/părţilor sociale ale unei societăţi prin raportare la preţul oferit în urmă cu 20 ani, timp în care societatea a beneficiat de infuzii consistente de capital, care au multiplicat de peste 40 ori valoarea acţiunilor.

Învederează că reclamantul se prevalează în mod convenabil, dar nu şi judicios, de valoarea evident mai mică a acţiunilor la momentul vânzării lor pentru a timbra în cuantum mult redus faţă valoarea reală a beneficiului pe care îl urmăreşte prin promovarea acţiunii în justiţie. Or, instanţa de fond nu s-a aplecat asupra aspectelor ce evidenţiază discrepanţa între cele două valori, preferând să respingă cererea.

Susţine că este evident că timbrajul se referă la obiectul judecăţii, iar acest obiect îl reprezintă valoarea reală a pachetului de acţiuni pe care reclamantul urmăreşte să îl dobândească, iar nu preţul pe care acesta l-a primit la un moment din trecut, moment care nu mai are nicio legătură cu realitatea de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Concluzionează că instanţa de apel nu a analizat acest motiv de apel, pronunţând o soluţie globală de respingere a excepţiilor.

În drept, recursul nu a fost întemeiat pe vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat recurentului-reclamant A. la 09.11.2023 .

La 17.11.2023, în termen legal, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte prin adresa din 22.11.2023 .

I. Analizând recursul principal declarat în cauză, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică a recurentului-reclamant priveşte faptul că instanţa de apel i-a respins în mod nelegal cererea de amânare a judecăţii cauzei, încălcându-i astfel dreptul la apărare.

Având în vedere că recurentul invocă încălcarea unor reguli de procedură civilă, instanţa supremă va încadra critica în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi o va analiza ca atare.

Principiul dreptului la apărare are o valoare constituţională, iar necesitatea promovării sale în practică decurge şi din declaraţiile şi pactele adoptate de state în materia drepturilor fundamentale ale omului.

De aceea, art. 24 alin. (1) din Constituţia României dispune că "dreptul la apărare" este garantat.

Potrivit art. 13 C. proc. civ., "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. (3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege".

Înalta Curte reţine că dreptul la apărare reprezintă unul din principiile fundamentale ale procesului civil, art. 13 din C. proc. civ. reprezentând consacrarea sa generală, în vreme ce, prin o serie de alte dispoziţii legale, este detaliată aplicabilitatea sa practică. Deşi recurentul nu a indicat care din tezele evidenţiate de art. 13 C. proc. civ. ar fi fost încălcată de către instanţa de apel, din motivarea căii de atac reiese că vizată ar fi prima teză, respectiv că părţii i s-a refuzat posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului prin aceea că instanţa de apel a respins cererea de amânare a cauzei formulată de reclamantul-apelant.

Potrivit art. 222 C. proc. civ., "(1) Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei. (2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise".

Aşa cum arată expres textul de lege, amânarea pentru lipsă de apărare are un caracter excepţional, aspect care se corelează cu faptul că se poate dispune numai pentru motive temeinice. Pornind de la faptul că primul alineat al art. 222 C. proc. civ. precizează că motivele invocate nu trebuie să fie imputabile părţii sau reprezentantului ei, Înalta Curte reţine că această abordare normativă evidenţiază caracterul obiectiv al motivelor ce pot justifica o cerere de amânare pentru lipsă de apărare. Totodată, trebuie reliefat faptul că această prevedere are menirea de a asigura respectarea dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ.

Făcând aplicarea în cauza de faţă a acestor norme legale, instanţa supremă constată că nu este îndeplinită cerinţa referitoare la dovedirea unor motive temeinice pentru a obţine amânarea cauzei, în condiţiile în care, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, raportat la înscrisurile medicale depuse în susţinere, respectiv bilet de trimitere pentru investigaţii medicale eliberat la 12 mai 2023, apelantul-reclamant nu a dovedit, în concret, imposibilitatea de prezentare la termenul din 17 mai 2023.

În mod contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, prin cererea de amânare, apelantul-reclamant nu a invocat faptul că este internat în spital şi nici nu a depus înscrisuri din care să rezulte această stare de fapt. Totodată, instanţa supremă constată că recurentul nu a dovedit cele afirmate în cadrul recursului nici prin înscrisurile depuse în probaţiune în această etapă procesuală, referatul medical, buletinul de ecocardiografie, precum şi restul înscrisurilor medicale la care recurentul face referire fiind emise după data de 18 mai 2023, în condiţiile în care dezbaterile în instanţă au avut loc la 17 mai 2023.

Nici faptul că apelantul-reclamant a menţionat că doreşte angajarea unui apărător ales şi că acest apărător nu este disponibil în această sesiune judecătorească, nu pot constitui asemenea motive temeinice pentru că, pe de o parte, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, reclamantul, care este şi iniţiatorul apelului, a avut la dispoziţie 4 luni pentru a-şi angaja un apărător, iar pe de altă parte, întrucât era cunoscută necesitatea reprezentării la termenul din 17 mai 2023, avocatul ales avea obligaţia de a-şi asigura substituirea la termenul menţionat, în cazul în care nu se putea prezenta personal.

De aceea, respingerea cererii de amânare în aceste coordonate s-a făcut cu respectarea legii, iar motivul de recurs este nefondat, din această perspectivă.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea dreptului la apărare prin respingerea cererii de audiere a acţionarilor C. S.R.L. Aşa cum s-a arătat, dispoziţiile art. 13 C. proc. civ. prevăd faptul că părţile au dreptul de a propune probele, însă, Înalta Curte notează că, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

Aşadar, respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu şi posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc", iar potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

În raport de prevederile legale mai sus enunţate, reiese că este obligaţia instanţei de apel de a administra probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecăţii, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, această interpretare şi aplicare a legii asigurând valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând decizia atacată, instanţa de recurs constată că respingerea probei cu martori a fost motivată de instanţa de apel, care a reţinut că probele solicitate de apelantul-reclamant, constând în audierea tuturor acţionarilor, expertiză grafologică, depunerea de către intimate a convocatoarelor şi proceselor-verbale de şedinţă, nu sunt utile soluţionării cauzei, în raport de limitele învestirii instanţei.

Prin urmare, respingerea de către instanţă a unei probe pe care nu o consideră utilă soluţionării cauzei nu reprezintă o încălcare a dreptului la apărare al părţii care a propus proba, ci reprezintă îndeplinirea obligaţiei instituite de lege în sarcina judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale într-un mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşadar, soluţionarea cauzei cu celeritate este o îndatorire a instanţei în cadrul procesului civil.

În acelaşi timp, instanţa supremă reţine că, dacă o cerere de amânare este respinsă cu aprecierea corectă a incidenţei prevederilor art. 222 C. proc. civ., ea are drept efect suportarea de către partea a cărei cerere a fost respinsă a tuturor consecinţelor ce pot decurge din continuarea procedurii judiciare în absenţa sa, inclusiv a dezbaterii cauzei în lipsa părţii legal citate şi reţinerii cauzei în pronunţare.

Or, recurentul-reclamant se putea aştepta ca aceste dispoziţii să se aplice şi în cazul său.

De altfel, instanţa supremă reţine că recurentul-reclamant nu justifică o vătămare nici din perspectiva art. 222 alin. (2) C. proc. civ., sens în care constată că instanţa de apel a amânat pronunţarea pentru 24 mai 2023, dată până la care recurentul-reclamant putea depune la dosarul cauzei concluzii scrise.

Chiar dacă recurentul-reclamant nu a înţeles să-şi exercite acest drept, cât timp, partea, legal citată, a avut posibilitatea, pe parcursul procesului, de a-şi susţine cererile şi apărările, oral sau în scris, nu se poate reţine o încălcare a dreptului la apărare, nici din această perspectivă.

În ce priveşte restul motivelor de recurs, instanţa supremă constată că acestea reprezintă o reluare integrală a susţinerilor aceleiaşi părţi din cadrul memoriului de apel, fără a dezvolta motive de nelegalitate ce privesc, în concret, hotărârea atacată.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor lui, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Având în vedere considerentele mai sus dezvoltate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 24 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

II. Cu privire la recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine faptul că instanţa de apel a respins apelul său incident îndreptat împotriva încheierii din 26 mai 2022 şi sentinţei primei instanţe, apreciind în mod eronat că reclamantul a timbrat cererea de chemare în judecată în mod legal, raportat la valoarea obiectului acţiunii.

Susţine autoarea prezentei căi de atac că, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 194 lit. c) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 2 raportat la art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013 privind stabilirea taxelor judiciare de timbru, întrucât valoarea efectivă a acţiunilor este mai mare decât cea precizată de reclamant în cererea de chemare în judecată.

Criticile, subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 194 lit. c) din C. proc. civ. prevăd că cererea de chemare în judecată va cuprinde atât obiectul cererii, cât şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.

Obiectul cererii şi valoarea lui prezintă importanţă, deoarece fixează limitele cadrului procesual în care se va desfăşura judecata, determină competenţa şi un anumit cuantum al taxei judiciare de timbru.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la respectarea obligaţiei contractuale asumată prin contractul de cesiune încheiat la 13.12.2005, respectiv să procedeze la cesionarea unui număr de părţi sociale din capitalul social al C. S.R.L. reprezentând 16% din capitalul social, pentru preţul de 100.000 euro.

Instanţa supremă reţine, în acord cu instanţele anterioare, că cererea de chemare în judecată are un singur obiect, iar valoarea acestuia a fost în mod clar indicată de reclamant.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În considerarea principiului disponibilităţii, date fiind inclusiv prevederile anterior citate, instanţa de judecată nu va putea aşadar, schimba obiectul cererii de chemare în judecată, înţeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenţia concretă a reclamantului şi nici cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecăţii sale. Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul şi cauza cererii, constituie corelativ, garanţia aplicării principiului în discuţie.

Deci, instanţa nu ar putea să analizeze situaţia de fapt decât prin raportare la obiectul şi la cauza invocate de către reclamantul din procesul judiciar, judecătorul fiind ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor şi trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără însă a depăşi limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut).

Prin urmare, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat tocmai ca cesiunea celor 16% din părţile sociale să se facă la preţul de 100.000 euro, potrivit contractului din 13.12.2005, iar acest aspect a constituit şi obiectul analizei primei instanţe.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, Înalta Curte reţine că achitarea unei taxe judiciare de timbru la valoarea calculată de reclamant prin acţiunea introductivă, iar nu la o eventuală valoare mai mare, nu constituie un motiv de nelegalitate care duce la casarea hotărârii, întrucât, sancţiunea prevăzută de lege nu este nulitatea, ci darea în debit a părţii, potrivit art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013. Prevederile legale menţionate au în vedere situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, "taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal", finalitatea acestora constând în obligarea părţii la plata taxei de timbru aferente etapei procesuale anterioare, neachitate.

Or, având în vedere că instanţa de recurs a constatat ca fiind corecte considerentele pentru care instanţa de apel a respins apelul incident formulat de pârâtă, motivat de faptul că, în faza procesuală anterioară taxa judiciară de timbru a fost calculată şi plătită în cuantumul legal, Înalta Curte apreciază că nu se impune darea în debit a reclamantului.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că, în cazul cererii netimbrate sau insuficient timbrate, art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 stabileşte obligaţia instanţei de a pune în vedere titularului cererii cuantumul taxei judiciare de timbru datorate, iar acesta din urmă are posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.

Prin urmare, cum legea prevede posibilitatea reclamantului de a beneficia de facilităţi la plata taxei judiciare de timbru, în mod nefondat susţine recurenta-pârâtă şi că, în cauză, în cazul stabilirii unei taxe judiciare de timbru la valoarea efectivă a acţiunilor, cererea de chemare în judecată trebuia anulată ca insuficient timbrată.

Pentru toate aceste motive, constatând că decizia atacată respectă cerinţele de legalitate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 24 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 24 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2024.