Railway infrastructure manager wins delayed-payment penalties; penalty clause bars further inflation adjustment

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 20.05.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., a solicitat instanţei ca, în baza probelor administrate, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.190.597,74 RON, reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi non TUI, actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 192, art. 194 şi urm. din C. proc. civ., art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530 - 1535 şi art. 1547 - 1548 din C. civ. şi pe dispoziţiile Contractelor de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/07.12.2018 şi nr. 158/12.12.2019.

Prin întâmpinare, pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a AUTORITĂŢII PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ.

Prin sentinţa civilă nr. 2628 din 16.12.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma totală de 1.158.419,81 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate în temeiul contractelor de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/07.12.2018 şi 158/12.12.2019 şi a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

De asemenea, instanţa a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 15.189,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" în contradictoriu cu Autoritatea pentru Reforma Feroviară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi, în subsidiar, în cazul admiterii acţiunii, a cerut admiterea cererii de chemare în garanţie.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel şi reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., solicitând rejudecarea fondului cauzei şi schimbarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa obligării intimatei şi la plata sumei de 32.177,93 RON, reprezentând diferenţă penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi non TUI, actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă, precum şi a sumei de 321,79 RON reprezentând diferenţă cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 644A din 19 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse ambele apeluri, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea spre rejudecare, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

O primă critică a recurentei priveşte aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2553 şi art. 2554 C. civ.

Astfel, susţine că, instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că cele două contracte de acces pe infrastructura feroviară, nr. 158/2019 şi nr. 148/2018, sunt contracte încheiate între profesionişti, care au putere de lege între părţile contractante, potrivit dispoziţiilor art. 1270 C. civ. (principiul pacta sunt servanda).

În acest sens, învederează că, instanţa de judecată nu a ţinut cont de prevederile contractului nr. x/2019, care stabilesc, la art. 1 pct. 1.10, că termenul de "zi" este interpretat ca fiind zi calendaristică. Prin urmare, susţine că este evident că "zilele lucrătoare" sunt excluse de la calculul termenelor de scadenţă şi al perioadei de curgere a penalităţilor, atâta timp cât în cuprinsul contractului, orice referire la noţiunea de zi are în vedere ziua calendaristică. Validarea, în aceste condiţii, a calcului efectuat de pârâtă, care a prorogat termenul de scadenţă împlinit într-o zi nelucrătoare, pentru prima zi lucrătoare, constituie atât o încălcare a voinţei părţilor exprimată liber şi neviciat prin contractul de acces încheiat, care constituie legea părţilor, cât mai ales o aplicare greşită, în cauză, a dispoziţiilor art. 2553 şi a art. 2554 C. civ.

Cu privire la calculul concret, pentru fiecare factură în parte, susţine că instanţa de judecată a reţinut greşit că factura fiscală nr. x/17.01.2020 nu face obiectul acţiunii şi nici al apelului, fiind stornată şi exclusă de la calculul penalităţilor, întrucât această factură a fost stornată parţial cu factura nr. x/22.01.20202, suma rămasă de încasat fiind în cuantum de 1.028.844,16 RON.

Arată că, la această sumă, reclamanta a calculat penalităţi de întârziere pentru 13 zile, iar din notele de calcul ale pârâtei rezultă un număr, eronat, de 12 zile de întârziere.

În continuare, arată că, din analiza comparativă a notelor de calcul ale penalităţilor întocmite de părţi, rezultă că acestea au exclus din perioada de scadenţă a facturilor prima şi ultima zi, astfel că, după împlinirea scadenţei, nu se mai poate accepta, încă o dată, eliminarea primei zile din perioada în care penalităţile încep să curgă, art. 5.6 din contract stipulând că "se vor plăti dobânzi şi penalităţi începând cu prima zi după expirarea termenului de plată".

Apreciază că niciuna dintre pretinsele date de scadenţă, invocate de intimata-pârâtă, nu are justificare, fiind vorba deja despre 35 de zile numai între cele două date, fără a lua în considerare ziua începerii şi ziua în care se împlineşte fiecare din cele două termene calendaristice contractuale, adică în mod contrar noţiunii de zile calendaristice.

Concluzionează recurenta că, nici legea, nici ordinea publică sau bunele moravuri nu interzic părţilor să stabilească termene de plată pe zile calendaristice.

Printr-o altă critică formulată, se susţine că instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, a încălcat dispoziţiile art. 1268, art. 1270 alin. (1) şi art. 1272 C. civ., întrucât, prin clauza contractuală inserată la art. 5.6, părţile au stipulat o clauză penală, astfel cum este reglementată prin art. 1538 C. civ.

În argumentare, arată că, sintagma "prima zi după expirarea termenului de plată" coroborată cu sintagma "termen de scadenţă 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlineşte în a 30-a zi şi nu în ziua următoare, sau în prima zi lucrătoare, voinţa părţilor, la momentul încheierii contractului, fiind una clară, aceea de stabilire a unor termene de scadenţă care să se calculeze pe zile calendaristice, a căror împlinire nu poate fi în niciun caz decalată în situaţia în care cade într-o zi nelucrătoare, până la prima zi lucrătoare.

Or, instanţa de apel, prin validarea calculului pârâtei, fără a efectua o minimă verificare a numărului de zile de întârziere, care se stabileşte pe zile calendaristice şi nu pe zile lucrătoare, a creat o premisă de nerespectare atât a contractului valabil încheiat, cât şi a prevederilor legale, care stabilesc interpretarea clauzelor în vederea producerii de efecte şi nu în scopul anulării lor.

Printr-o ultimă critică adusă deciziei recurate, se susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1531 alin. (1) şi (2), respectiv art. 1535 C. civ., având în vedere că, în speţă, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, recurentei-reclamante i se cuvenea, distinct de creanţa propriu-zisă, actualizarea acesteia cu rata inflaţiei.

În justificare, arată că, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei de plată, cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens) – care reprezintă prejudiciul datorat pentru neplata la termen a facturilor de debit principal, cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans) – care reprezintă aducerea la zi a sumei datorate, conform indicilor de inflaţie.

Concluzionează recurenta că, actualizarea penalităţilor de întârziere cu rata inflaţiei nu presupune o dublă reparaţie a prejudiciului şi nu contravine efectelor clauzei penale stipulate la art. 5.6 din contractele de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/2018 şi nr. 158/2019, cu consecinţa acordării unor daune interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut de părţi prin contract.

În drept, recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., precum şi pe celelalte dispoziţii legale indicate în cuprinsul cererii de recurs.

Recursul şi înscrisurile depuse în probaţiune au fost comunicate intimatei-chemată în garanţie AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ la 26.09.2023 şi la 10.10.2023 şi intimatei-pârâte SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. – CĂLĂTORI S.A. şi la 10.10.2023 .

La 13.10.2023, în termen legal, intimata-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. – CĂLĂTORI S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 24.10.2023, care a depus răspuns la întâmpinare .

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Instanţa supremă reţine că recurenta-reclamantă nu a dezvoltat în cadrul memoriului de recurs nicio critică de nelegalitate care să poată fi analizată din această perspectivă. Prin urmare, reţine că existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei a fost invocată formal, pentru a atrage incidenţa motivului de nelegalitate invocat, de vreme ce recurenta nu a înţeles să indice, în concret, ce aspecte au fost motivate în mod contradictoriu.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere pe zile libere, în conformitate cu dispoziţiile art. 2553 şi art. 2554 C. civ., contrar voinţei părţilor, care au derogat de la aceste prevederi legale şi au stabilit, prin art. 1 pct. 1.10 din contractele încheiate, că termenul de «zi» trebuie interpretat ca fiind zi calendaristică, cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 1268, art. 1270 alin. (1), art. 1272, art. 1531 alin. (1) şi (2), respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ.

Analizând critica recurentei-reclamante din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., "Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu". Regulile stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI-a a C. civ., se aplică pentru calculul oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale sau convenţionale.

Prin urmare, modalitatea de calcul a termenelor stabilite în Cartea a VI-a, Titlul III din C. civ. se aplică şi contractelor nr. x/07.12.2018 şi 158/2019, în măsura în care părţile nu au convenit altfel.

În ce priveşte termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv a stabilit că "nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului".

Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârşeşte (dies ad quem).

În cauză, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut, în aplicarea principiului libertăţii de a contracta, faptul că părţile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementate de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

Faptul că, în cuprinsul clauzei de la art. 5.2 din contract, s-a menţionat că termenul scadent pentru plata facturilor TUI este de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturilor, nu înseamnă că părţile au înţeles să deroge de la dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care prin contract nu s-a prevăzut un alt mod de calcul al termenului de plată decât cel stabilit de lege, iar din cuprinsul clauzei contractuale de la art. 5.6 rezultă că penalităţile de întârziere se calculează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, ceea ce înseamnă că nu este luată în calcul ultima zi a termenului de plată. Prin urmare, la calcului termenului nu se ia în considerare nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârşeşte (dies ad quem).

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziţia de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare. Altfel spus, din adăugarea cuvântului "calendaristic" nu se poate desprinde concluzia că prima şi ultima zi trebuie să fie luate în calcul, faţă de semnificaţia acestui cuvânt.

Aşa fiind, se reţine că instanţa de apel în mod judicios a reţinut că termenul de plată fixat pentru plata facturilor TUI şi non TUI a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima şi ultima zi a termenului, cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legale şi convenţionale.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia practica statornicită între părţi este de a achita contravaloarea prestaţiilor în termenul de scadenţă de 30 de zile calendaristice, care se împlineşte în a 30-a zi şi nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua este nelucrătoare, nu poate fi primită întrucât, conform dispoziţiilor art. 1 din C. civ., uzanţa este izvor subsidiar de drept şi poate fi aplicată numai în condiţiile inexistenţei unor dispoziţii legale sau convenţionale, alin. (2) şi (3) al articolului indicat, stipulând faptul că: "În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului", respectiv "În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea" or, în cauză, momentul de la care sunt datorate şi trebuie calculate penalităţile de întârziere este prevăzut de lege, care nu trimite în mod expres la uzanţe.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă afirmă că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1531 alin. (1) şi (2), respectiv ale art. 1535 alin. (1) C. civ., întrucât natura juridică a penalităţilor este diferită de cea a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei astfel că, în speţă, era admisibil cumulul acestora, ca o respectare a principiului reparării integrale a prejudiciului, neputându-se vorbi despre o dublă reparaţie.

Critica nu poate fi primită pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Penalităţile ce formează obiectul cererii de chemare în judecată sunt întemeiate pe clauza penală convenită de părţi prin art. 5.6 din contract, potrivit căreia: "În cazul în care părţile nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligaţiile financiare asumate prin contract, se angajează a plăti dobânzi şi penalităţi în valoare de 0,03% pentru fiecare zi întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, debitorul fiind de drept în întârziere. Totalul dobânzilor şi penalităţilor nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate", în condiţiile reglementate de art. 1538 C. civ.

Prin "clauză penală" se înţelege acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor revenind debitorului.

Cum clauza penală conţinută în dispoziţiile contractuale este obligatorie între părţi, instanţa nu este îndreptăţită a o lipsi de efectele juridice în vederea cărora a fost prevăzută şi nu poate solicita creditorului să dovedească întinderea prejudiciului suferit, trebuind doar să dea eficienţă acestei convenţii prin care părţile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a motivat şi argumentat amplu aspectul posibilităţii de actualizare a penalităţilor de întârziere cu rata inflaţiei, în mod corect reţinând că, atunci când părţile, pe temeiul acordului lor de voinţe, au evaluat în mod anticipat cuantumul prejudiciului suferit de una dintre părţi pentru neachitarea de către cealaltă parte a unei sume de bani la scadenţă, creditorul obligaţiei executate cu întârziere are dreptul la daune-interese moratorii în cuantumul convenit în mod anticipat, în speţă, prin clauza penală prevăzută contractual pentru neachitarea obligaţiei de plată la scadenţă, clauză ce conţine, prin natura ei, atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

A admite punctul de vedere al recurentei-reclamante înseamnă a accepta posibilitatea suportării de către pârâta-debitoare, pe lângă valoarea prejudiciului prestabilit convenţional şi a majorării/actualizării acestuia, ceea ce ar conduce la o îndatorare excesivă a acestei părţi.

Aceasta cu atât mai mult cu cât prin clauza contractuală de la art. 5.6 părţile au stabilit expres că "Totalul dobânzilor şi penalităţilor nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate".

Aşadar, se impune a se reţine că solicitarea privind actualizarea cu rata inflaţiei a sumei pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi non TUI este neîntemeiată în raport de cuprinsul şi natura juridică a clauzei penale menţionate la art. 5.6 a contractelor de acces pe infrastructura rutieră nr. 148/2018 şi nr. 158/2019, părţile determinând anticipat întinderea eventualelor prejudicii în cazul nerespectării prevederilor contractuale, astfel că acordarea unor daune-interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut prin convenţia părţilor nu este permisă.

Restul criticilor, privind modalitatea de calcul a sumelor şi privind reţinerea instanţei de apel a faptului că factura fiscală nr. x/17.01.2020 nu face obiectul acţiunii, fiind stornată şi exclusă de la calculul penalităţilor, nu pot face obiectul cercetării în cadrul recursului, vizând aspecte de alegată netemeinicie a deciziei atacate, iar nu de nelegalitate, recurenta-reclamantă arâtându-şi, în realitate, nemulţumirea faţă de starea de fapt stabilită în cauză, în urma analizării probatoriului.

Or, recursul urmăreşte să verifice conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept incidente, stabilirea situaţiei de fapt, administrarea şi interpretarea probatoriului fiind atributul instanţelor devolutive.

Conchizând asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A., Înalta Curte apreciază că toate considerentele reţinute mai sus converg spre soluţia de respingere a acestuia ca nefondat, instanţa de apel în mod judicios reţinând, pe de o parte, cu privire la termenul de plată a facturilor TUI şi non TUI, faptul că acesta se calculează pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) C. civ., în lipsa unei derogări exprese prin contractul încheiat între părţi, iar, pe de altă parte, faptul că prin clauza penală inserată în contract la art. 5.6, părţile au evaluat anticipat cuantumul prejudiciului suferit de creditorul obligaţiei neexecutate, clauză ce cuprinde inclusiv actualizarea cu indicele de inflaţie a prejudiciului suferit prin faptul neîndeplinirii obligaţiei de plată la scadenţă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu pot fi reţinute motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 644A din 19 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 644A din 19 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2024.