Intermediary commission dispute: procedural qualification of counterclaims lacking close connection and inadmissible severance

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 26.07.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi C., obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei egale cu 4%+TVA, calculată asupra valorii nete a convenţiei încheiate între pârâtă şi D. S.R.L., dar nu mai puţin de 100.000 Euro plus TVA, reprezentând comision de intermediere conform art. 5.1 din contractul de intermediere; la plata sumei egale cu 20% din valoarea comisionului datorat conform pct. 1, dar nu mai puţin de 20.000 Euro, reprezentând daune-interese compensatorii, conform art. 7.3 din contractul de intermediere; la plata sumei de 27.060 Euro, reprezentând penalităţi în cuantum de 30 Euro pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 05.02.2016 şi până la data formulării acţiunii (26.07.2018), precum şi în continuare, până la data plăţii efective, conform art. 7.2 din contractul de intermediere;

În esenţă, în motivarea cererii, reclamanta a invocat răspunderea civilă contractuală ce incumbă pârâţilor în temeiul contractului de intermediere nr. x/06.02.2015, având ca obiect reprezentarea exclusivă a clientului, societatea B. S.R.L. şi domnului C., de către reclamantă, în vederea promovării imobilului teren situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, în scopul identificării unor terţi interesaţi de achiziţionarea acestui sau de asocierea cu clientul pentru dezvoltarea unui proiect imobiliar pe acest teren.

Dând eficienţă prevederilor art. 201 din C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea acţiunii către pârâţi şi, la data de 03.10.2018, pârâta B. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare.

La data de 03.10.2018 şi pârâtul C. a depus la dosarul cauzei întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând prin acest ultim act de procedură, în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L., E., F., G. şi H., obligarea celor 5 pârâţi, în solidar, la plata sumei de 25.000 Euro, cu titlu de despăgubire pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, deoarece afirmaţiile pârâţilor astfel arătaţi făcute atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin corespondenţa purtată cu titularul cererii reconvenţionale, constituie calomnii de natură a-i afecta imaginea în relaţia cu partenerii contractuali de pe piaţa imobiliară.

Fiind dezbătută, între altele, excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, prin încheierea din 12.02.2020, tribunalul, admiţând exepţia, a reţinut caracterul inadmisibil al acesteia, subliniindu-se lipsa legăturii ei cu cererea principală şi împrejurarea că este fundamentată pe un alt raport juridic.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 939/21.05.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins, ca fiind neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., şi C., fiind obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva încheierilor din 12.02.2020, 23.09.2020, 18.11.2020, 24.03.2021 şi a sentinţei civile nr. 939/12.05.2021, reclamanta a declarat apel principal, iar împotriva încheierii din 12.02.2020 şi a aceleiaşi sentinţe, pârâţii au formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 260/19.04.2022, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă a respins ca neîntemeiate apelul principal şi apelul incident declarat de S.C. B. S.R.L., a admis apelul incident formulat de C., a anulat încheierea din 12.02.2020 şi sentinţa primei instanţe şi a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii reconvenţionale formulată de această parte.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar C. şi S.C. B. S.R.L. au formulat recurs incident.

Prin recursul principal, declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., autoarea căii de atac a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, a arătat că soluţia instanţei de prim control judiciar, în ceea ce priveşte apelul incident declarat de intimatul C., a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 209 alin. (1) şi ale art. 210 C. proc. civ., întrucât cererea intimatului nu întrunea cerinţele impuse de aceste texte de lege pentru a fi calificată ca cerere reconvenţională.

Astfel, a afirmat că potrivit doctrinei, în lipsa unei legături suficiente dintre acţiunea principală şi cererea reconvenţională, aceasta din urmă nu poate fi disjunsă pentru a fi soluţionată separat, câtă vreme aceasta nu respectă condiţiile prevăzute la art. 209 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, a apreciat că îndeplinirea cerinţelor de la art. 194 şi urm. C. proc. civ. nu era suficientă pentru a justifica soluţia de disjungere a cererii intimatului, întrucât pretenţiile acestuia nu erau strâns legate de cele ale recurentei pentru a se reţine incidenţa celei de-a doua ipoteze prevăzute de art. 209 alin. (1) C. proc. civ.

În argumentare, a arătat că cererea intimatului avea ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei şi a altor persoane pentru pretinsele prejudicii aduse acestuia prin afirmaţiile făcute în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în corespondenţa dintre părţi, iar cererea principală reprezenta o acţiune în răspundere contractuală, derivată din contractul de intermediere, nerespectat de intimat.

În continuare, recurenta a formulat critici cu privire la soluţia de respingere a apelului său, declarat împotriva încheierii de şedinţă din 23.09.2020 a primei instanţe, apreciind că aceasta a fost pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în ceea ce priveşte respingerea cererii de audiere a martorilor G. şi H..

Mai mult, a afirmat că instanţa de apel nu a motivat decizia sa de a înlătura susţinerile sale sub acest aspect, în acord cu exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că instanţa de prim control judiciar a ignorat jurisprudenţa invocată de autoarea căii de atac în susţinerea tezei privind admisibilitatea acestei probe.

Potrivit recurentei, împrejurarea că martorii se aflau în raporturi de colaborare cu recurenta nu atrăgea de plano inadmisibilitatea probei, iar instanţa de prim control judiciar putea să aprecieze în concret asupra sincerităţii şi obiectivităţii martorilor, potrivit art. 324 C. proc. civ., şi ulterior administrării probei.

În continuare, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat nici susţinerile sale privind admisibilitatea probei cu martorii F. şi E..

De asemenea, a apreciat că în cauză a fost încălcat şi principiul egalităţii de arme, prevăzut de art. 8 C. proc. civ., atunci când a fost confirmată opţiunea primei instanţe de a audia martorul I. la propunerea pârâţilor, însă nu şi pe martorul H., în contraprobă.

O altă critică a vizat soluţia de respingere a apelului autoarei căii de atac declarat împotriva încheierii din 18.11.2020, pronunţată de prima instanţă, care în opinia acesteia, fost dată cu încălcarea prevederilor art. 260 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte prorogarea administrării probei cu interogatoriul intimatului pentru termenul la care urmau a fi audiaţi si martorii, având în vedere că prima instanţă stabilise în prealabil acest aspect.

S-a subliniat că statuarea instanţei de apel, în sensul că aprecierea ca nelegală a încheierii apelate ar fi lipsită de efecte, nu reprezintă un argument valid pentru confirmarea nelegalităţii acestei hotărâri, ignorându-se vătămarea cauzată recurentei şi modalitatea în care aceasta putea fi înlăturată, respectiv desfiinţarea acesteia.

Recurenta a mai formulat critici şi cu privire la soluţia de respingere a apelului declarat împotriva încheierii din 24.03.2021, arătând că soluţia instanţei de apel sub acest aspect contravine prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În continuare, a susţinut că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere şi nici nu a expus motivele pentru care a înlăturat criticile sale privind relaţia de prietenie dintre pârâţi şi martorul I., aspecte ce ar fi rezultat doar în urma administrării probei testimoniale.

Totodată, a arătat că respingerea cererii de înlăturare a declaraţiei martorului J. s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care erau incidente în speţă, întrucât o neînţelegere asupra comisionului de intermediere, achitat benevol de martor, putea fi asimilată unei situaţii de duşmănie în sensul textului de lege, cât timp convingerea martorului a fost că a achitat un comision nedatorat.

A mai afirmat că, deşi în motivarea apelului au fost critici cu privire la incidenţa normei legale sus-enunţate şi relaţia de prietenie dintre intimat şi martorul anterior menţionat, ce rezulta chiar din declaraţia celui din urmă, în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăseşte niciun argument sub acest aspect, la justificarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel ignorând susţinerile sesizate.

De asemenea, recurenta a menţionat că instanţa de prim control judiciar a încălcat principiul egalităţii de arme prevăzut de art. 8 C. proc. civ. şi prin validarea soluţiei primei instanţe, de respingere a cererii recurentei de revenire asupra probei cu audierea agenţilor după audierea martorilor propuşi de intimaţi, formulate în virtutea dreptului la contraprobă.

Contrar poziţiei instanţei de apel, a susţinut că aspectele care au rezultat din declaraţia martorilor audiaţi erau suficiente pentru a justifica o revenire asupra probelor, cu atât mai mult cu cât declaraţia martorului I. a vizat şi interacţiunea sa cu agentul H..

A mai arătat că instanţa de prim control judiciar a încălcat şi prevederile legale în materia răspunderii civile contractuale - art. 1.350, art. 1.516, art. 1.530, art. 1.531, art. 1.535 şi art. 1.548 C. proc. civ. - şi pe cele privind contractul de intermediere - art. 2.096 alin. (1), art. 2.097 alin. (1), art. 2.101 C. civ. -, dar şi clauzele contractului de intermediere, care reprezenta legea părţilor - art. 5.1., art. 5.4. alin. (1), art. 6.3., art. 7.2. şi art. 7.3. din contract.

Sub acest aspect, a susţinut că în mod greşit instanţa de prim control judiciar a stabilit că informarea subsecventă a intimaţilor asupra acestui aspect şi corespondenţa purtată de agentul H. cu martorul I. nu ar avea valenţele unei executări a obligaţiilor contractuale din partea recrentei, de vreme ce acesta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate.

Potrivit recurentei, e-mail-ul transmis de agentul H. către martorul I. în 10.04.2015 conţinea un material de prezentare a ofertei imobiliare, un proiect de investiţii.

A apreciat că instanţa de apel a ignorat şi prevederile art. 310 alin. (3) C. proc. civ., întrucât acest e-mail, care reprezenta un început de dovadă scrisă, putea fi coroborat cu declaraţia martorului I., cum de altfel, în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

În acest context, a susţinut că înlăturând hotărârea primei instanţe sub acest aspect, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 481 C. proc. civ., potrivit cărora apelantului nu i se poate crea o situaţie mai rea în propria cale de atac.

A mai afirmat că nici probele indicate de autoarea căii de atac nu au fost avute în vedere de curtea de apel la judecata apelului, împrejurare ce contravine dispoziţiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

În continuare, a prezentat elementele factuale prin prisma cărora a apreciat că trebuia reţinută incidenţa prevederilor art. 1.350, art. 1.516, art. 1.530, art. 1.531, art. 2.096 alin. (1), art. 2.097 alin. (1) C. civ., precum şi art. 5.1., art. 5.4. din contractul de intermediere, care, potrivit recurentei, au fost ignorate de instanţa de apel.

A mai arătat că în contextul în care intimaţii au înţeles să relaţioneze direct şi nu prin intermediul recurentei, care şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 1.531, art. 1.535 C. civ., respectiv a art. 7.2. si art. 7.3. din contract, în vederea reparării integrale a prejudiciului cauzat recurentei.

Autoarea căii de atac nu şi-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului în ceea ce priveşte criticile recurentei privind soluţia instanţei de apel de respingere a apelului principal, arătând că ele vizează chestiuni de netemeinicie şi nu de nelegalitate. Pe fond, au solicitat respingerea recursului.

La rândul lor, au formulat recursul incident recurenţii-pârâţi C. şi S.C. B. S.R.L.

Prin acesta, autorii căii de atac au solicitat, pe de o parte, înlăturarea considerentelor deciziei recurate de la par. 2-8, pagina 36 din hotărâre, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. şi pe de altă parte, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei curţii de apel pentru o nouă judecată a apelurilor incidente sub acest aspect.

În motivare, au arătat că statuările instanţei de prim control judiciar sunt contradictorii cu celelalte considerente şi cu dispozitivul acesteia, având în vedere că în cuprinsul lor s-a reţinut că motivele expuse de intimată la pct. 3.2 în cererea de apel ar fi întemeiate, iar din restul motivelor şi dispozitivul hotărârii atacate a rezultat că apelul principal este neîntemeiat.

Totodată, au arătat că aplicarea principiului prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. la raţionamentul expus pe fond de către instanţa de prim control judiciar, relevă că respingerea motivului de la pct. 3.3. din apelul principal făcea inutilă analiza criticilor de apel de la pct. 3.2.

În continuare, au afirmat că decizia recurată a fost pronunţată cu depăşirea limitelor învestirii instanţei de apel, întrucât înlocuirea considerentelor din sentinţa apelată s-a realizat cu încălcarea art. 461 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În argumentare, au susţinut că prin apelul dedus judecăţii instanţa de prim control judiciar a fost învestită cu o cale de atac declarată împotriva dispozitivului hotărârii primei instanţe, iar nu cu una exercitată în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 1.225, art. 1.226 alin. (2) şi art. 2.096 alin. (1) C. civ., întrucât, în lipsa unei prevederi exprese în contractul încheiat cu titulara acţiunii, nu se putea reţine că obiectul acestuia din urmă îl reprezenta intermedierea unui contract de asociere în participaţie.

Au afirmat că obiectul contractului de intermediere nu putea fi definit printr-o enumerare exemplificativă a posibilelor acte ce ar fi putut forma obiectul acestuia, extinzându-l la o serie nelimitată de modalităţi de înstrăinare a imobilului.

Au mai arătat că în mod corect prima instanţă a reţinut că din corespondenţa din 21.05.2015 s-a dovedit faptul că varianta contractuală agreată de părţi a vizat o intermediere a unei înstrăinări a bunului.

Pentru toate motivele expuse anterior, recurenţii au apreciat că se impune înlăturarea considerentelor referitoare la obiectul contractului de intermediere în sensul că acesta ar fi reprezentat de un acord de asociere în participaţie.

În continuare, autorii căii de atac au criticat decizia recurată în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată în faţa primei instanţe.

În argumentare, au arătat că asupra acestei excepţii prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie nu ar fi început să curgă la momentul încheierii contractului pe care reclamanta pretinde ca l-ar fi intermediat, 25.01.2016, ci la o dată ulterioară.

Potrivit recurenţilor, această dezlegare este greşită, întrucât, în conformitate cu art. 1.480, art. 2.100 şi art. 2.523 C. civ., intimata, în calitate de profesionist intermediar, ar fi trebuit, după împrejurări, să cunoască direct sau indirect încheierea contractului cu S.C. D. S.R.L., subliniind că este de neconceput ca aceasta să pretindă că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale privind realizarea intermedierii şi informarea terţului, potrivit art. 2.100 C. civ., iar apoi să manifeste un dezinteres total faţă de acest contract, pentru un an şi jumătate.

În opinia autorilor căii de atac, susţinerile părţii adverse, în sensul că nu ar fi avut cunoştinţă despre încheierea actului, echivalau cu invocarea propriei culpe pentru lipsa de diligenţă impusă de art. 1.480 C. civ. unui profesionist şi pe cale de consecinţă, nu putea fi primite.

Totodată, au susţinut că sunt nelegale statuările instanţei de apel cu privire la incidenţa ipotezei de la art. 2.532 pct. 5 C. proc. civ., deoarece ascunderea deliberată a existenţei ori exigibilităţii creanţei, respectiv a încheierii contractului, trebuia să îmbrace forma unor acte sau fapte frauduloase ale recurenţilor, care în cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu au fost reţinute.

Mai mult, au apreciat că pentru a interveni cauza de suspendare indicată era necesar ca aceştia să fi fost de rea-credinţă, aspect care nu a fost stabilit în cauză.

Conchizând, au subliniat că în speţă nu a intervenit niciun caz de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie, întrucât notificarea transmisă de către intimată prin executor judecătoresc la 29.01.2018 nu putea fi considerată ca fiind un act de punere în întârziere, întrerupător de prescripţie, potrivit prevederilor art. 2.537 pct. 4 şi art. 2.540 C. civ., dat fiind că în conformitate cu dispoziţiile art. 1.523 alin. (1) din acelaşi cod, raportat la pct. 9.5. din contractul de intermediere, recurentul era în întârziere de drept de la data scadenţei creanţei pretinse. De asemenea, au subliniat că cele două notificări pretins a fi transmise cu scopul punerii recurentului în întârziere nu i-au fost comunicate la adresa de domiciliu.

În drept: au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului incident ca neîntemeiat.

Examinând recursurile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prezintă următoarele considerente:

Fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., primul motiv al recursului principal deduce instanţei critica privind greşita admitere a apelului incident care a vizat încheierea interlocutorie din 12.02.2020, cu referire la soluţia dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.

Reţine, astfel, instanţa de recurs că, în măsura în care prima instanţă a reţinut în considerentele acelei încheieri că cererea reconvenţională nu are legătură cu raportul juridic dedus judecăţii prin cererea principală şi nici nu are fundament comun cu aceasta, instanţa de apel a stabilit, într-un prim considerent subsumat admiterii apelului împotriva acestei soluţii, că, de vreme ce această cerere îndeplineşte toate condiţiile art. 194 C. proc. civ., soluţia care se impunea era, primordial, disjungerea cererii, chiar şi dacă aceasta nu întrunea cerinţele art. 209 alin. (1) C. proc. civ. succesiv, instanţa de apel a subliniat că, ulterior acestui demers, urma a fi analizate condiţiile art. 210 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, exitenţa unei veritabile cereri reconvenţionale în acord cu dispoziţiile art. 209 din acelaşi cod.

Concordant criticilor aduse în recurs, aplicarea legii de procedură în apel şi raţionamentul judiciar prezentat de instanţa de prim control judiciar sunt greşite.

O cerere formulată într-un proces deja început care are autonomie procesuală în raport cu cererea principală are natura unei cereri incidentale, potrivit art. art. 30 alin. (6) C. proc. civ., însă, pentru ca o atare cerere să fie considerată reconvenţională şi judecată corespunzător, este necesar ca ea să întrunească şi alte condiţii procedurale, între care, sunt special dedicate acestui tip de cerere, cele statuate prin art. 209 C. proc. civ. Astfel, o cerere incidentală, spre a fi calificată ca reconvenţională, trebuie să fie formulată de către pârât, să fie îndreptată împotriva reclamantului şi, eventual, a altor persoane, să derive din raportul juridic descris în cererea principală sau să fie strâns legat de acesta.

În lipsa acestor condiţii, cererea incidentală nu poate primi calificarea de cerere reconvenţională şi nici nu poate urma regimul juridic descris de lege în art. 210 C. proc. civ. Prin urmare, numai o cerere reconvenţională care a primit, în examenul jurisdicţional, o asemenea calificare poate primi regimul juridic stabilit în art. 209-210 C. proc. civ.

Or, din acest punct de vedere, este greşit raţionamentul instanţei de apel care cere o aplicare a legii în sensul opus logicii normei de procedură, întrucât nu este posibil să se aplice actului de procedură regimul specific unui anumit tip de cerere înainte ca actul procesual să fie încadrat în tipologia specifică; în alte cuvinte, în temeiul art. 210 C. proc. civ., nu este posibilă disjungerea dintr-un proces a unei cereri incidentale, a cărei tipologie nu a fost stabilită, pe de o parte pentru că premisa aplicării acestei dispoziţii este aceea că în respectivul proces cererea să fi fost deja calificată şi primită ca cerere reconvenţională, iar pe de altă parte, pentru că normele de procedură generale nu conferă de plano, oricărei cereri incidentale vocaţia disjungerii.

Succesiunea reglementării acestei instituţii impune, aşadar, primordial, calificarea juridică a unei cereri incidentale ca reconvenţională, iar ulterior, disjungerea ei, dacă disjungerea este posibilă în raport cu conexiunea ei cu o cerere principală.

Aşadar, această primă argumentaţie a instanţei de apel nu corespunde sensului în care normele de procedură aplicate trebuia interpretate, extrapolând în totalitate demersul de calificare a cererii realizat de către prima instanţă, ca etapă necesară în examinarea excepţiei de inadmisibilitate.

Ulterior, instanţa de apel, deşi a subliniat că nu orice pretenţie pe care pârâtul o are împotriva reclamantului îmbracă forma unei cereri reconvenţionale, în mod particular a statuat că cererea formulată de pârâtul C. poate primi o atare calificare, deoarece există o legătură între aceasta şi cererea principală.

Cu toate acestea, astfel cum subliniază recurenta, legătura dintre cele două cereri nu este caracterizată legal. În măsura în care nu este disputată condiţia ca cele două cereri să derive din acelaşi raport juridic, totuşi, contrar concluziei instanţei de apel, în cauză, între cererea principală şi cea formulată ca reconvenţională nu există o strânsă legătură, adică o conexiune juridică necesară, de natură să justifice reunirea lor într-un singur proces. Legea procesuală impune între cererea principală şi cea incidentală promovată ca reconvenţională condiţia strânsei legături, adică să se justifice cel puţin prin aceea că mijloacele procesuale pentru valorificarea drepturilor sau intereselor aduse în justiţie sunt comune şi nu lărgesc doar artificial cadrul procesului civil. Această juxtapunere a rămas neexaminată în apel, în măsura în care instanţa de prim control judiciar a stabilit că identifică numai o simplă legătură a contextului factual în care drepturile puse în dispută de părţi au fost generate. Or, fiind deficitar examinată condiţia strânsei legături între cele două cereri, este corectă observaţia recurentei prin care susţine că cererea incidental formulată nu a primit în mod corect calificarea ei ca cerere reconvenţională, spre a putea fi primită ca atare.

De aceea, pentru aceste motive, acest prim motiv de recurs este considerat fondat, instanţa de recurs subliniind ca apelul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii Tribunalului Specializat Cluj din 12.02.2020 a fost soluţionat cu încălcarea normelor de drept procesual.

Succesiv, recursul principal a dedus instanţei de control judiciar, din perspectiva nemotivării şi a încălcării normelor de procedură, dezlegarea dată cu privire la apelul declarat împotriva încheierilor tribunalului din 23.09.2020 şi din 24.03.2021; s-a subliniat pe de o parte că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., dar şi că decizia dată nu a fost motivată.

Această critică nu este fondată. Premisa recursului impune observaţia că această cale extraordinară de atac vizează hotărârea instanţei de apel şi nu poate conduce la reexaminarea legalităţii încheierilor menţionate.

Or, lipsa de motivare a deciziei nu poate fi reţinută, instanţa de apel dezvoltând ample considerente în examinarea apelului declarat împotriva fiecăreia dintre cele două încheieri, prin care a fost examinată inclusiv încălcarea dispziţiilor art. 315 C. proc. civ. S-a explicat părţilor că aprecierea primei instanţe de fond referitoare la admisibilitatea probei testimoniale a plecat chiar de la raţiunea normei de procedură evocate, care, chiar având caracter relativ, impune instanţei o apreciere cauzală de natură a cântări asupra funcţiei procesuale a probei, a utilităţii ei.

Din această perspectivă, încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. în apel nu reprezintă altceva decât o nemulţumire a părţii cu privire la statuările acestei instanţe care a evaluat şi aplicarea şi interpretarea normei juridice de către tribunal, raportat la specificul cauzei.

Aceeaşi va fi concluzia instanţei de recurs şi cu privire la dezlegarea dată în apel criticilor formulate de parte împotriva încheierii din 18.11.2020; motivând concis împrejurarea că succesiunea administrării probelor este rezultatul modului în care tribunalul a considerat utilă administrarea procesului, instanţa de apel a decis corect că este lipsită de efect concret critica, de vreme ce în acel stadiu al procesului probele fuseseră deja administrate.

În fine, ultimul set de critici ale recursului principal reprezintă numai contestaţii asupra modului în care instanţa devolutivă de control judiciar a stabilit starea de fapt prin raportare la interpretarea convenţiei. Aceste critici nu pot fi examinate, întrucât recursul se circumscrie unui control de legalitate, iar nu unuia de temeiniciei a deciziei recurate.

În ceea ce priveşte recursul incident, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

S-a criticat hotărârea recurentă din perspectiva motivării contradictorii, a depăşirii limitelor învestirii şi a greşitei statuări asupra obiectului contractului de intermediere dedus judecăţii.

În analiza acestora, Înalta Curte aminteşte recurenţilor că o motivare este contradictorie atunci când ea cuprinde concluzii neconciliabile în mod logic şi juridic sau atunci când acestea sunt în contradicţie cu soluţia adoptată prin dispozitiv. O atare ipoteză nu poate fi identificată în examenul realizat al deciziei din apel.

Complet integrată obiectului apelului şi ansamblului chestiunilor de fapt şi de drept opuse de părţi în calea de atac, instanţa de apel a făcut o evaluare proprie a conţinutului contractului, adică a sumei de drepturi şi obligaţii pe care acesta îl generează faţă de părţi. Prin această operaţie juridică s-a statuat care erau valenţele obligaţiei asumate de intermediar, integrând acestora şi intermedierea încheierii unei convenţii de asociere în participaţiune, ca o consecinţă a faptului că enumerarea contractuală nu a exclus împrejurarea că reclamanta putea negocia pentru pârâtă orice ofertă contractuală. Această afirmaţie este concordantă întregii suite a considerentelor şi dispozitivului, atâta vreme cât a fost dublată de constatarea că reclamanta nu a demonstrat în concret care au fost demersurile iniţiate de această parte, ceea ce a lipsit de greutate afirmaţiile sale procesuale.

Nemultumirile recurenţilor vizează, în acest context, statuări de fapt ale instanţei de apel indisolubile acestei faze a judecăţii, cu privire la afirmaţii extrase dintr-un context punctual, spre a da aparenţă greutăţii criticilor lor.

Niciuna dintre criticile opuse nu au greutate, însă, şi nu relevă încălcarea normelor procesuale sau de drept material în apel, obiectivul recursului incident fiind acela de adaptare a hotărârii la propria lor viziune, ceea ce nu le conferă, de plano, caracter fondat.

În fine, prin recursul incident s-a criticat dezlegarea dată problemei prescripţiei, prin statuările exibate în apel în aplicarea dispoziţiilor art. 2.523 C. civ.

Pe lângă împrejurarea că recursul nu critică în fapt interpretarea şi aplicarea acestei dispoziţii de drept, ci numai modalitatea în care instanţa de apel a statuat asupra momentului la care, luând cunoştinţă de existanţa contractului de asociere, reclamanta putea, în mod real, acţiona, se impune observaţia că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este numai aparentă, de vreme ce se dispută dacă era rezonabil, după specificul activităţii reclamantei şi importanţa contractului, ca aceasta să fi întreprins sistematic acţiuni de verificare a situaţiei juridice a terenului.

Dezvoltarea motivului de recurs denotă numai critici asupra modului în care instanţa de apel a stabilit fapte, circumstanţe sau împrejurări, adică numai critici ale stării de fapt prin prisma interpretării probelor şi folosirii prezumţiilor în apel.

Or, Înalta Curte reaminteşte părţilor că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului, cale extraordinară de atac, este acela de a supune instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicate şi că, în faţa instanţei de apel, ultima care soluţionează cauza în mod devolutiv, statuările asupra faptelor se fac de către acest for jurisdicţional în mod liber, potrivit convingerii judecătorilor, afară de cazul în care legea stabileşte în mod contrar.

Sunt, de asemenea, lipsite de substanţă şi criticile subsidiare referitoare la prescripţie prin care recurenţii tind să infirme existenţa actelor de întrerupere a cursului acesteia, deoarece soluţia dată prescripţiei în apel nu a avut în vedere atare împrejurări; instanţa de apel a considerat, deosebit, că încheierea actului juridic în modalitatea în care societatea de intermediere s-a considerat vătămată nu a fost cunoscută de reclamantă înainte de luna mai 2017, împrejurare de natură a amâna momentul de început al prescripţiei, conform art. 2.532 pct. 5 C. civ., însă aceste statuări nu sunt contestate.

Prin urmare, astfel cum rezultă din considerentele expuse, găsind fondat doar recursul principal, numai pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul principal cu consecinţa casării numai în parte a deciziei atacate şi trimiterii cauzei pentru o nouă judecată a apelului incident declarat de C. împotriva încheierii din 12.02.2020, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj şi va respinge, ca nefondat, recursul incident, iar cu prilejul rejudecării în limitele arătate, instanţa de apel va avea în vedere şi cererile privind pretenţiile accesorii ale recurentei A. S.R.L. vizând cheltuielile de judecată aferente acestei faze a procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 260/19.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului incident declarat de C. împotriva încheierii din 12.02.2020, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenţii-pârâţi S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2024.