Jurisdiction fixed at Buftea: assigned claims exclude consumer forum, but branch-based venue binds without objection.

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16.03.2023, pe rolul Judecătoriei Buftea – secţia Civilă, sub numărul x/2023, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 250 Euro, echivalentul în RON reprezentând compensaţie şi la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 5, art. 6 şi art. 7 din Regulamentul CE 261/2004; Regulamentul nr. 1215/2012; art. 1522, Art. 1566-1586 din C. civ. art. 1026 - 1033 C. proc. civ. jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauzele C-402/07, C-432/07 şi C-394/14.

Prin sentinţa civilă nr. 9064/2023 pronunţată la 18 octombrie 2023, Judecătoria Buftea – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale exclusive şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Timişoara.

În considerentele hotărârii s-a reţinut, în esenţă, că în materia despăgubirilor întemeiate pe dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, este instituită o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

Potrivit instanţei, din biletul de transport aerian anexat, ce constată încheierea unui contract de transport, rezultă că zborul operat de societatea pârâtă a avut ca punct de decolare Aeroportul Internaţional Traian Vuia din Timişoara.

Prin urmare, s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Timişoara, în a cărei circumscripţie se află locul de decolare a zborului.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara – secţia I Civilă sub acelaşi număr de dosar, iar prin sentinţa civilă nr. 27156 din 29 noiembrie 2023, s-a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, şi, în consecinţă, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă, fiind suspendată judecata cauzei în acest sens.

În argumentarea soluţiei, a constatat instanţa că cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă de pasagerul consumator, prejudiciat prin întârzierea zborului, ci de o persoană juridică care a achiziţionat prin cesiune creanţa deţinută de consumator.

Prin urmare, s-a reţinut că în cauză nu se pune problema protejării intereselor consumatorului şi a dreptului de opţiune al acestuia cu privire la instanţa competentă, cesionarul nefiind beneficiarul aceloraşi drepturi pe care legea/regulamentul Uniunii Europene le recunoaşte consumatorului.

Astfel, nefiind în prezenţa unor norme de competenţă teritorială exclusivă, instanţa s-a raportat la sediul pârâtei în vederea stabilirii competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei.

De asemenea, s-a mai constatat că pretenţiile reclamantei vizează activitatea unei sucursale situate în România a unei persoane juridice cu sediul într-un alt stat membru al Uniunii Europene, sediul acestei sucursale fiind în oraşul Otopeni, jud. Ilfov, localitate aflată în circumscripţia Judecătoriei Buftea.

Potrivit instanţei, întrucât cererea de chemare în judecată derivă dintr-un contract de transport, incidente sunt dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi act normativ, mai este competentă instanţa locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, competenţa ar fi putut reveni, ca instanţă română, Judecătoriei Timişoara.

Cu toate acestea, în baza art. 116 C. proc. civ., reclamanta avea drept de opţiune între mai multe instanţe deopotrivă competente, alegând să sesizeze Judecătoria Buftea care, ca efect al opţiunii reclamantei, a devenit singura competentă să soluţioneze cererea, iar reclamanta nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, după cum nici pârâtul şi nici instanţa, din oficiu, nu pot invoca, excepţia necompetenţei teritoriale.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 11 decembrie 2023.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea – secţia Civilă, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competenţă vizează cererea de valoare redusă introdusă de reclamanta A. S.A., persoană juridică română, împotriva pârâtei B., societate străină având naţionalitatea unui stat membru al Uniunii Europene şi un sediu secundar în România, localitatea Otopeni, jud. Ilfov, pe rolul Judecătoriei Buftea, prin care se solicită obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 250 Euro, echivalentul în RON reprezentând compensaţie pentru întârzierea zborului x/29.06.2022, conform art. 7 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE 261/2004.

În raport cu izvorul obligaţiei de plată solicitate, trebuie observat că dispoziţiile art. 7 pct. 5 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, stabilesc că, "O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru: (...) în privinţa unei contestaţii rezultate din activitatea unei sucursale, a unei agenţii sau a unei alte unităţi, în faţa instanţelor de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea în cauză".

De asemenea, la considerentul nr. 11 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 se reţine că, "Normele de competenţă trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului şi, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepţia câtorva situaţii bine definite în care materia litigiului sau autonomia părţilor justifică un alt factor de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenţei normelor comune şi a evitării conflictelor de competenţă".

Este adevărat că cererea este întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004, iar prin hotărârea CJ.U.E. din 09.07.2009 pronunţată în cauza C-204/08, C. împotriva D. s-a reţinut că, art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că instanţa în circumscripţia căreia se găseşte locul de plecare sau locul de sosire a avionului, convenite în contractul de transport, este competentă să judece o cerere de compensaţii întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 şi pe un contract de transport aerian de persoane efectuat dintr-un stat membru cu destinaţia într-un alt stat membru, în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, operator de transport efectiv.

Textul din regulamentul european care se referă la sintagmele - instanţa locului de plecare sau a locului de sosire a avionului – se interpretează în sensul că este competentă instanţa din statul unde se află locul de plecare sau instanţa din statul locului de sosire a avionului, deoarece raţiunea regulamentului este de a stabili instanţa cărui stat membru al uninunii va fi competentă să soluţioneze un litigiu cu element de extraneitate intracomunitar. Odată stabilit statul al cărei instanţă este competentă a soluţiona cererea, determinarea competenţei materiale şi teritoriale a instanţei din statul respectiv se realizează potrivit regulilor de procedură ale acelui stat.

În cauză, pretenţia reclamantei priveşte activitatea unei sucursale situate în România a unei persoane juridice cu sediul într-un alt stat al Uniunii Europene; aceasta este situată în oraşul Otopeni, judeţul Ilfov, localitate aflată în circumscripţia Judecătoriei Buftea. Prin urmare, din punct de vedere teritorial sunt incidente prevederile art. 109 din C. proc. civ., conform cărora "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".

Pe de altă parte, întrucât cererea derivă dintr-un contract de transport este atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi cod, mai este competentă instanţa locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, este adevărat, că Judecătoria Timişoara ar fi putut fi competentă să judece litigiul.

Însă, fiind vorba despre o pricină referitoare la bunuri constând în plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire, aceste norme de competenţă teritorială alternativă sunt, aşa cum rezultă din economia art. 126 din C. proc. civ., norme de competenţă de ordine privată de la care părţile pot deroga, fie în scris, fie verbal în faţa instanţei de judecată, fie tacit prin sesizarea de către reclamant a unei alte instanţe decât cea competentă potrivit legii, urmată de neinvocarea de către pârât a excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine privată în termenul limită stabilit de lege.

Întrucât necompetenţa de ordine privată a instanţei nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, aşa cum rezultă din prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa supremă constată că Judecătoria Buftea, sesizată de reclamant, nu era îndreptăţită să invoce din oficiu excepţia de necompetenţă de ordine privată, devenind competentă a soluţiona pricina ca urmare a învestirii sale de reclamant urmată de neinvocarea de către pârâtă a excepţiei de necompetenţă în termenul limită reglementat de lege.

Instanţa supremă formulează observaţia că, în cauză, nu sunt incidente normele de competenţă teritorială menite a proteja consumatorii. Aşa cum rezultă din decizia preliminară pronunţată de C.J.U.E. în Cauza C-106/17 (pct. 40 – 43), un cesionar, cum este reclamanta, care exercită o activitate profesională, nu poate beneficia de protecţie specială acordată exclusiv consumatorului.

Pentru considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea – secţia Civilă, căreia i se va trimite dosarul spre soluţionare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea – secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.