Consumer credit assignment challenged on inopposability and restitution; cassation inadmissible under post-2018 procedural exclusions for consumer protection matters

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.02.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A., C., D., solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să constate inopozabilitatea faţă de reclamantă, în calitate de debitor cedat, a contractului de cesiune de creanţă nr. St-2012-049/29.02.2012 încheiat între B. S.A., în calitate de cedent, şi C., în calitate de cesionar, respectiv a contractului de cesiune nr. x/27.09.2018 încheiat între C. - cedent şi D. – cesionar; să se dispună restituirea sumelor percepute nelegal de către intimatele C. şi D., prin raportare la prevederile art. 1635 alin. (1), art. 1636 şi art. 1637 C. civ., respectiv art. 32 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 şi art. 951 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 52/2016; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1566 alin. (1), (15)68 alin. (1), (15)73 alin. (1) şi alin. (2), (15)78 alin. (1), (16)35-1637 C. civ., Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Prin sentinţa civilă nr. 367 pronunţată la 01.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. ca fiind inadmisibilă.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., solicitând anularea hotărârii atacate, având în vedere că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului şi, pe cale de consecinţă, reţinerea cauzei spre rejudecare

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 469/2023 pronunţată la 23 martie 2023, a admis apelul reclamantei, a anulat, în tot, sentinţa apelată, a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind nefondată.

3. Împotriva acestei decizii, la 31 august 2023, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, solicitând casarea în parte a deciziei recurate şi, rejudecând cauza în fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-o primă critică, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1246 alin. (1) C. civ., precizând că dacă ar fi urmat raţionamentul instanţei de prim control judiciar şi ar fi solicitat anularea cesiunilor de creanţă, ca urmare a faptului că intimatele au perceput în mod nelegal sume de bani cu titlu de dobândă şi comisioane penalizatoare, acţiunea ar fi fost respinsă, întrucât nu reprezintă o cauză de nulitate, respectiv de validitate a cesiunilor de creanţă modalitatea în care intimatele au decis punerea în executare.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că în materia contractelor de cesiune a unor credite bancare, prin raportare la data încheierii contractului de cesiune de creanţă dintre B. S.A. şi C. din 29.02.2012, dispoziţiile normelor de drept comun se completează cu prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu cele ale O.U.G. nr. 50/2010 şi O.U.G. nr. 99/2006.

Astfel, prevederile art. 24 din Legea nr. 190/1999 condiţionează valabilitatea convenţiei de calitatea specială a cesionarului, care trebuie să fie instituţie de acelaşi tip cu cedentul sau o altă entitate reglementată în acest sens prin legi speciale, fiind necesară şi deţinerea unei autorizaţii emise de Banca Naţională a României.

Conform autoarei memoriului de recurs, contractul de cesiune de creanţă încheiat la data de 29.02.2012 nu întruneşte condiţiile expres prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă, fiind incidente astfel prevederile art. 1254 C. civ.

Prin urmare pârâta C. nu a avut niciodată un drept de creanţă împotriva reclamantei, motiv pentru care, în temeiul art. 1635 alin. (1) şi art. 1636 C. civ., recurenta a solicitat restituirea prestaţiilor, iar în subsidiar să fie avute în vedere şi prevederile art. 1345 C. civ.

O altă critică vizează inopozabilitatea cesiunilor de creanţă, întrucât intimatele nu au procedat la comunicarea cesiunii către reclamantă, în calitatea sa de debitor cedat, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 59 din O.U.G. nr. 52/2016, forma în vigoare la data încheierii contractului de cesiune.

De asemenea, s-a mai arătat că, în ipoteza încheierii valabile a contractelor de cesiune, cesionarul a dobândit doar creanţa deţinută de cedent la acel moment, neavând dreptul de a percepe dobânzile aferente contractului de credit şi comisioanele penalizatoare.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat critica privind restituirea sumelor încasate nelegal de către pârâte, întrucât a pornit de la premisa greşită că perceperea de dobânzi şi comisioane penalizatoare reprezintă un motiv de nulitate a cesiunilor de creanţă precum şi faptul că ar fi trebuit solicitată nulitatea acestor acte, fiind încălcate astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 14 septembrie 2023.

Prin întâmpinarea transmisă prin email la 26 octombrie 2023, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei recurate.

Intimatele-pârâte C. şi D., prin întâmpinarea transmisă la 16.11.2023, au solicitat, pe cale de excepţie anularea recursului pentru lipsa motivelor de casare, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-reclamantă a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a doamnei avocat E., pentru intimatele-pârâte D. şi C.. De asemenea, a reiterat solicitarea privind admiterea recursului pentru motivele de recurs astfel cum au fost dezvoltate.

La 16 februarie 2024 au fost depuse la dosar note precizatoare de către F. prin care a solicitat introducerea în cauză ca urmare a finalizării cesiunii încheiate cu D., începând cu data de 22.05.2023, intimatele-pârâte D. şi C. manifestându-şi voinţa procesuală în sensul încuviinţării acestei cereri.

Prin rezoluţia din 08.01.2024 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursului, termen de judecată la 27 februarie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii căii extraordinare de atac invocată din oficiu, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, se reţine că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Astfel în cauză, Înalta Curte reţine că reclamanta a învestit, la data de 10.02.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă cu o cerere prin care a solicitat instanţei să constate inopozabilitatea contractelor de cesiune de creanţă încheiate în mod succesiv de către pârâte, iar prin capătul accesoriu, astfel cum a fost precizat, să se dispună obligarea pârâtelor C. şi D. la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă şi comisioane penalizatoare.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 06.08.2008 a încheiat, în calitate de împrumutat, contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/2008, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 97.200 CHF pe o durată de 246 de luni, calitatea de împrumutător având-o pârâta B. S.A.

La data de 29.02.2012 s-a încheiat Contractul de cesiune creanţă nr. 51-2012-049 între B. S.A., în calitate de cedent, şi C. prin reprezentant D., în calitate de cesionar, prin care a fost cesionată creanţa pentru debitul în cuantum de 129.735,90 CHF. Între C. şi D. a fost încheiat un contract de agenţie.

Ulterior, în 27.09.2018, C. a cesionat din nou creanţa deţinută împotriva reclamantei către cesionarul D. prin Contractul de cesiune creanţă nr. 51-2018-666.

Prin încheierea pronunţată la data de 12.11.2013 în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Aiud a încuviinţat executarea silită imobiliară împotriva reclamantei, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/2008, pentru valorificarea creanţei în cuantum de 133.149,56 CHF.

Executarea silită a continuat la solicitarea creditorului D., astfel cum rezultă din Publicaţia de vânzare imobiliară nr. 1/05.08.2021 emisă în dosarul de executare silită nr. x/2013 al Biroului Executorului Judecătoresc G..

În consecinţă, Înalta Curte observă că litigiul dedus judecăţii face parte din materia protecţiei consumatorilor, în condiţiile în care solicitările reclamantei decurg dintr-un contract de credit, în considerarea celor două capete ale cererii de chemare în judecată, primul privind inopozabilitatea cesiunilor de creanţă, iar al doilea vizând obligarea pârâtelor C. şi D. la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă şi comisioane penalizatoare, iar în susţinerea acţiunii, reclamanta a invocat dispoziţiile speciale ale Legii nr. 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare şi O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori.

Întrucât procesul a început la 10 februarie 2021, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.

Potrivit art. 483 alin. (2) Cod procedură civilă, în forma în vigoare la data începerii procesului, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) materia protecţiei consumatorilor (...)".

Interpretarea acestor dispoziţii legale relevă că legiuitorul a suprimat prin Legea nr. 310/2018 calea de atac a recursului pentru hotărârile date în apel în litigiile având ca obiect cereri în materia protecţiei consumatorilor.

Trebuie menţionate şi prevederile art. 24 C. proc. civ. conform cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.", precum şi cele ale art. 27 din acelaşi cod potrivit cărora "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, faţă de data sesizării instanţei, 10 februarie 2021, prin prisma prevederilor legale anterior relevate, decizia civilă 469/2023 din 23 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, împotriva căreia s-a declarat prezenta cale de atac, este o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs, deşi aceasta prevedea o atare menţiune.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ar fi de natură să încalce principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege menţionate, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul ca inadmisibil.

Referitor la cererea intimatelor-pârâte C. şi D., privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Intimatele-pârâte nu au depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care Înalta Curte va respinge cererea privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 469/2023 din 23 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimatele-pârâte C. şi D., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.