Nature of mandate obligation in public housing contracts: obligation of result vs. diligence and interpretation of complex interdependent agreements

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 20.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti, prin Primar, Consiliul Judeţean Ilfov, prin Preşedinte, Judeţul Ilfov, prin Preşedintele Consiliului Judeţean, Oraşul Voluntari, prin Primar, Consiliul Local Voluntari, prin Primar, Municipiul Bucureşti, prin Primar general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primar general, C.

S.A. şi D. S.R.L., ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună, în principal, obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.500 Euro lunar, pentru perioada 20 iunie 2014 - 20 iunie 2017, respectiv suma provizorie de 54.000 Euro, echivalentul a 247.638,60 RON, cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, în sumă de 1.250 Euro lunar, echivalentul sumei de 5.732,375 RON lunar, la cursul de schimb valutar, din 20 iunie 2017, pentru perioada cuprinsă între 20 iunie 2014 şi 20 iunie 2017, în sumă totală de 45.000 Euro, respectiv echivalentul a 206.365,50 RON, la cursul de schimb valutar din 20 iunie 2017, evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului E., din care face parte şi locuinţa tip S27 din Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscrisă în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 12746 din 19 august 2004; daune-morale, în sumă de 250 Euro lunar, echivalentul sumei de 1.146,475 RON lunar la cursul de schimb valutar din 20 iunie 2017, pentru perioada cuprinsă între 20 iunie 2014 şi 20 iunie 2017, în sumă totală de 9.000 Euro, echivalentul a 41.273,10 RON, la cursul de schimb valutar din 20 iunie 2017, precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului E., din care face parte şi locuinţa tip S27 din Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscrisă în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 12746 din 19 august 2004.

În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în solidar cu ceilalţi pârâţi, în principal, în temeiul răspunderii contractuale, iar în subsidiar, în temeiul răspunderii delictuale, la plata sumelor indicate prin cererea de chemare în judecată.

Reclamanţii au mai solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 28 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a V-a Civile, cauza fiind declinată în favoarea secţiei a VI-a Civile, din cadrul aceluiaşi tribunal.

Prin încheierea din 16 august 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, cauza fiind declinată în favoarea secţiei a V-a a Tribunalului Bucureşti. Astfel, s-a constatat ivit conflict negativ de competenţă, dosarul fiind înaintat Curţii de Apel Bucureşti pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 121 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competenţa funcţională de soluţionare a litigiului în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din 9 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a luat act de cererea de renunţare la judecată formulată de reclamanţi faţă de pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, prin Primar, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, prin Preşedintele Consiliului Judeţean, Oraşul Voluntari, prin Primar, Consiliul Local al Oraşului Voluntari, prin Primar, Municipiul Bucureşti, prin Primar general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primar general, C. S.A. şi D. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 1597 din 5 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respinse pretenţiile formulate, ca prescrise.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea acestuia, anularea sentinţei atacate şi reţinerea cauzei, spre rejudecarea fondului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 23 decembrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 1018 din 31 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin decizia civilă nr. 7 din data de 18.01.2022, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

4. Procedând la rejudecarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1373 din 27 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017 a admis apelul reclamanţilor formulat împotriva sentinţei civile nr. 1597/05.06.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a anulat sentinţa apelată şi a acordat termen de judecată pentru evocarea fondului la 25 octombrie 2022.

Prin decizia civilă nr. 154 din 6 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., astfel cum a fost precizată. A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 100.082 Euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul material, calculat pentru perioada 20.06.2014 — 18.11.2022. A fost respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 19.678,22 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă şi apel.

5. Împotriva acestei pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate, cu reţinerea cauzei, iar în rejudecare după casare, să se dispună modificarea sentinţei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a ignorat regulile de interpretare a convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau. În acest sens, curtea de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conţinutul obligaţiilor asumate, urmărirea execuţiei şi a finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea şi finalizarea lucrărilor de către mandatar, dar şi prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.

De asemenea, a mai adăugat titulara memoriului de recurs că prevederile contractului de mandat nu se completează, din punct de vedere al obligaţiilor, cu obligaţiile legale şi cu cele cuprinse în contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens, simplele trimiteri ale părţilor din preambulul contractului de mandat nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 din C. civ. de la 1864. Astfel, conform recurentei, instanţa de apel a încălcat principiul enunţat de art. 969 C. civ.

Din această perspectivă s-a mai susţinut că răspunderea contractuală a A.N.L. trebuie să fie analizată doar prin prisma convenţiei pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamanţii, respectiv a contractului de mandat nr. x/30.08.2006 şi din perspectiva art. 1532 şi următoarele din C. civ. de la 1864 care reglementează contractul de mandat.

Obligaţia ce revine pârâtei A.N.L., în temeiul contractului de mandat dedus judecăţii, este una de diligenţă, iar nu una de rezultat, având în vedere că prin art. 1 din contract, pârâta s-a angajat să utilizeze şi să pună în valoare întreaga sa diligenţă şi prudenţă pentru a obţine executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinţei contractate de reclamanţi, fără însă a garanta că rezultatul urmărit va fi obţinut în termenul menţionat. Totodată, în contract s-a stipulat că "mandantul împuterniceşte pe mandatar să-l reprezinte (...) în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor (...) la termen", nu că mandatarul va obţine executarea şi finalizarea lucrărilor până la o anumită dată.

Recurenta a mai arătat că, prin hotărârea recurată, nu este probat faptul că A.N.L. nu a pus în valoare mijloacele posibile, nu a uzat de pârghiile administrative şi legale, pentru a obţine executarea şi finalizarea locuinţei contractate de reclamantă şi nici nu s-au indicat, în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea şi finalizarea locuinţei şi cu utilităţi, măsuri pe care A.N.L. ar fi omis să le întreprindă – care ar fi trebuit să fie modul de lucru cu antreprenorii ori care ar fi trebuit să fie atitudinea faţă de semnatarele Convenţiei MM 1909/2004.

Astfel, împlinirea termenului, fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată reclamantei la data convenită, nu dă naştere, susţine recurenta, unei prezumţii de culpă în sarcina sa, având în vedere natura obligaţiei care îi revine şi care este de diligenţă şi nu de rezultat.

Prin urmare, s-a învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, prin contractul de mandat, A.N.L. s-a obligat faţă de reclamantă să realizeze utilităţile, branşarea şi să finalizeze imobilul acesteia.

În consecinţă, recurenta a învederat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii şi a atribuit pârâtei A.N.L. o obligaţie de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reflectând diligenţele întreprinse pe lângă constructor şi autorităţile locale şi obligând, în final, Agenţia la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, nefiind cauzat ori determinat de A.N.L.

Pe de altă parte, s-a mai arătat că reclamanta nu a mandatat pârâta A.N.L. să o reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a A.N.L. sub acest aspect.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea sa în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activităţii, motiv pentru care pârâta nu poate fi răspunzătoare pentru acţiunile sau inacţiunile autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu.

Recurenta a precizat că obligaţia de finalizare şi predare la termen a locuinţei este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, în care nu este parte, iar realizarea utilităţilor este în sarcina autorităţilor locale, respectiv a Municipiului Bucureşti.

Prin urmare, susţine recurenta că şi-a îndeplinit obligaţiile pe care şi le-a asumat prin Convenţia MM nr. 1909 şi pe cele stabilite prin contractul de mandat, încercând să valorifice toate mijloacele legale pe care le are la îndemână pentru îndeplinirea scopului său şi a mandatului acordat de beneficiar.

În ceea ce priveşte branşarea la utilităţi a imobilului, a învederat că această obligaţie revine reclamanţilor, întrucât, conform contractului de construire încheiat între beneficiară şi antreprenorul general, Anexa 2, acesta prevede că furnizarea de utilităţi se va efectua în baza contractelor încheiate între proprietar şi societăţile de profil, iar proprietarul va achita tarifele de racordare şi lucrările de branşare la reţelele din zonă din surse financiare proprii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 30 martie 2023.

La 12 mai 2023, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingere recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală.

De asemenea, au mai solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.

Instanţa supremă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 septembrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părţile neexercitându-şi însă acest drept.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2024 a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen de judecată la 27 februarie 2024, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., constând în realizarea unui control judiciar limitat la criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres şi limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul analizei în această etapă procesuală criticile expuse de recurentă ce vizează situaţia de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Prin recursul formulat, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin hotărârea atacată.

Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată de instanţa de apel în rejudecare, având limitele trasate în mod expres prin decizia de casare a instanţei supreme.

Potrivit art. 501 alin. (3) Cod procedură civilă "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Prin decizia de casare, Înalta Curte a reţinut caracterul nelegal al considerentelor instanţei de apel care fundamentau soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului strict prin raportare la prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, fără a fi observată dinamica raportului contractual dintre părţi, precum şi faptul că nu putea fi reţinută data expirării termenului contractual de predare a locuinţei, ca reper al naşterii dreptului material la acţiune al reclamanţilor, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligaţiei contractuale se consuma la acelaşi moment. Or, neîndeplinirea acestei obligaţii avea un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului şi în lipsa unei manifestări de voinţă a părţilor în sensul denunţării, sub orice formă a actului juridic.

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel, cu respectarea limitelor casării, a analizat condiţiile răspunderii contractuale a pârâtei A.N.L. prin raportare la obligaţiile asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamanţii.

Prin criticile formulate recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că obligaţia asumată de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat este de rezultat, şi nu de diligenţă, şi a analizat greşit regulile referitoare la interpretarea convenţiilor fără a avea în vedere contractele încheiate între părţi, respectiv faptul că pârâta A.N.L. nu este răspunzătoare pentru obligaţiile stabilite prin contractele încheiate între reclamantă şi terţi. Răspunderea contractuală a pârâtei trebuia analizată doar în legătură cu contractul de mandat nr. x/30.08.2006 şi prin aplicarea prevederilor art. 1532 şi următoarele C. civ. din 1864, şi nu a tuturor contractelor şi convenţiilor încheiate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe, la care reclamanta nu este parte.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece prin decizia recurată instanţa de apel a calificat corect obligaţiile pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe ca fiind de rezultat, iar nu de diligenţă.

În acest sens, s-a argumentat corect prin decizia recurată că prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, s-a stabilit la art. 1: "(1) Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. (2) A.N.L. este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară".

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat încheiat cu reclamanta, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanţii A. şi B., la 30 august 2008, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicită, potrivit art. 1, să îi reprezinte pe reclamanţi în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, mandatarul este ţinut să îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. de la 1864 şi ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamanţii au împuternicit A.N.L. să o reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantei în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

În ce priveşte modul de interpretare a obligaţiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, în mod corect s-a reţinut că, potrivit art. 1, obligaţia asumată de mandatar este de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen. Din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel este corectă în sensul statuării asupra caracterului obligaţiilor A.N.L. derivate din contractul de mandat ca fiind de rezultat.

Interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor A.N.L. a avut în vedere caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului E., precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998, privind înfiinţarea A.N.L., cu modificările ulterioare şi Legea nr. 190/19999 privind creditul ipotecar pentru investiţii ipotecare, dar şi cu dispoziţiile contractului de antrepriză generală nr. x/24.04.2004 încheiat între A.N.L. şi societatea Antares S.R.L. Râmnicu Vâlcea şi a contractului de cesiune a contractului de antrepriză generală, încheiat între Antares S.R.L. Râmnicu Vâlcea şi Confort S.A. Bucureşti contractul de antrepriză generală nr. x/07.04.2004 şi contractele prin care acesta a fost cesionat.

Prin urmare, în aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. de la 1864, instanţa de apel a analizat conţinutul obligaţiilor mandatarului A.N.L. prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, argumentând că obligaţiile asumate de A.N.L. depăşesc cadrul specific unui contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acţionează ca un dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului sau proiectului imobiliar. Obligaţiile A.N.L. nu se limitează doar la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, relevante în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 2 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, A.N.L. a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenţia MM nr. 1909/6.05.2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, în timp ce părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor. În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare numit prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

Cu alte cuvinte, obligaţiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor cu cele două componente, respectiv construire propriu-zisă a locuinţelor şi de viabilizarea terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi a lucrărilor de infrastructură, de utilităţi şi urbanizare în termenul asumat prin contractul de construire.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o analiză amplă şi cuprinzătoare a raporturilor juridice contractuale deduse judecăţii, stabilind în mod corect atât conţinutul, cât şi efectele contractului de mandat, iar concluzia expusă în considerentele deciziei atacate este la adăpost de orice critică.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la analizarea greşită a regulilor de interpretare a convenţiilor, respectiv faptul că pârâta A.N.L. nu este răspunzătoare pentru obligaţiile stabilite prin contractele de antrepriză şi construire încheiate între reclamant şi terţi, sub acest aspect învederându-se că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ., Înalta Curte reţine că şi aceasta este nefondată.

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a aplicat corect regulile referitoare la interpretarea convenţiilor, a examinat clauzele contestate şi a aplicat corespunzător dispoziţiile art. 13 ale contractului de mandat raportat la art. 970, 977, 982 C. civ., constatând, în consecinţă, că pârâta are o obligaţie de rezultat, care semnifică urmărirea executării şi finalizării lucrărilor astfel încât, la expirarea termenului prevăzut în contractul de construire, reclamanta să beneficieze de locuinţa contractată şi nu doar depunerea unor diligenţe în acest sens.

În mod corect s-a reţinut că pârâta A.N.L. a avut control deplin asupra urmăririi edificării şi finalizării construcţiei reclamantei. Astfel, antreprenorul general a fost ales de pârâtă, anterior încheierii contractului de mandat, reclamanţii neavând niciun drept de opţiune în ceea ce priveşte alegerea antreprenorului şi nici mijloace de control a activităţii acestuia.

Din această perspectivă s-a mai reţinut că, deşi reclamanţii au încheiat un contract de construire cu antreprenorul general, acesta nu cuprinde pârghiile necesare de control şi urmărire a stadiului lucrărilor, executarea contractului fiind în fapt sub autoritatea şi controlul pârâtei.

Prin contractul de mandat a fost stabilită obligaţia pârâtei A.N.L. de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de antrepriză, părţile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

În acest context legal şi convenţional, Agenţia era obligată să îndeplinească întocmai obligaţiile asumate prin contractul de mandat şi să răspundă pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.539 C. civ.

Astfel, în condiţiile în care instanţa de apel a examinat obligaţiile dintre părţi din perspectiva caracterului complex al contractului de mandat, ţinând cont de implicarea pârâtei în încheierea celorlalte acte juridice conexe contractului de mandat, răspunderea contractuală a pârâtei fiind atrasă în limitele contractului de mandat, fără a fi depăşit domeniul răspunderii contractuale, cum fără fundament a susţinut recurenta, instanţa supremă va înlătura ca nefondată şi această critică.

Nu în ultimul rând, susţinerile recurentei-pârâte referitoare la diligenţele depuse pe lângă constructor şi autorităţile locale sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care obligaţiile de rezultat specifice conţinutului raportului juridic dintre părţi nu au fost îndeplinite, iar stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligaţii şi existenţa culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 154 din 6 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Referitor la cererea intimaţilor-reclamanţi A. şi B. privind obligarea recurentei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că intimaţii-reclamanţi nu au depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care va fi respinsă cererea privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 154 din 6 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimaţii-reclamanţi A. şi B., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.