Waiver of claims in green certificate price differential dispute nullifying prior rulings

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 10 septembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 262.771,53 RON, reprezentând diferenţa dintre suma de 844.734,1 RON, cuantumul preţului stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare de certificate verzi nr. RTCUMP x/01.07.2012, corespunzător celor 4453 certificate verzi facturate în perioada 24.04.2014-13.05.2014 şi neachitate de pârâtă, ce rezultă din facturile nr. x/24.04.2014, nr. y/24.04.2014, nr. z/13.05.2014 şi nr. x/13.05.2014 şi suma de 581.962,57 RON, reprezentând cuantumul preţului de vânzare rezultat în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare certificate verzi încheiat pe piaţa contractelor bilaterale de certificate verzi administrată de OPCOM S.A., având ca obiect aceleaşi 4453 certificate verzi facturate către pârâtă în perioada 24.04.2014-13.05.2014 şi neachitate de aceasta şi care au fost achiziţionate de C. S.A..

La data de 22 ianuarie 2016, reclamanta A. S.R.L. a depus o cerere modificatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.781.285,23 RON reprezentând diferenţa dintre preţul de facturare al certificatelor verzi ce trebuiau vândute pârâtei-reclamante în perioada 07.06.2014-16.06.2015 şi care au fost vândute la un preţ mai mic către C. S.A., D. S.R.L., E. S.R.L. şi F. S.R.L..

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională în cadrul căreia a solicitat: în principal să se constate încetarea de plin drept a contractului, în temeiul art. 17 lit. b) din contract, în subsidiar să se constate că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă pentru pârâtă, invocându-se art. 1271 C. civ.

La data de 4 martie 2016, pârâta a precizat cererea reconvenţională, în sensul că, în principal, doreşte să se constate încetarea de plin drept a contractului şi în subsidiar, să se dispună încetarea contractului în condiţiile şi modul stabilit de instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2041 din 24 mai 2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. şi a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L..

A constatat încetat de drept contractul de vânzare-cumpărare certificate verzi nr. x din 1 iulie 2012, fiind obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 836.936,73 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1021A/2019 din 7 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2041 din 24 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., precum şi cererea apelantei privind cheltuielile de judecată ca nefondate.

A fost admisă în parte cererea intimatei privind cheltuielile de judecată din apel şi obligată apelanta să plătească intimatei suma de 9785 RON (onorariu expert).

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. şi pârâta B. S.R.L., au declarat recurs.

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamanta A. SRL

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.R.L. a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, urmând ca pe fond, în rejudecare, să se dispună schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi respingerii în totalitate a cererii reconvenţionale.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1 alin. (41) si alin. (42) din Legea nr. 23/2014, precum si interpretarea eronată a efectelor H.G. nr. 224/2014.

Astfel, în opinia sa, apariţia Legii nr. 23/2014 nu a reprezentat cauza scăderii preturilor de tranzacţionare a certificatelor verzi, ci consecinţa factorilor economici direct răspunzători de modificarea configuraţiei pieţei la acel moment, factori ce au atras necesitatea adaptării cadrului legislativ la conjunctura socio-economică din acel moment.

În acest context, se susţine că din cuprinsul argumentelor instanţei de apel, reiese faptul că aceasta a concluzionat, în urma interpretării greşite a prevederilor Legii nr. 23/2014, în sensul că modificarea sistemului de stabilire a cotelor obligatorii anuale fixe privind energia electrică produsă din surse regenerabile a determinat scăderea preţului certificatelor verzi, aspect ce ar fi condus la încetarea Contractului liber consfinţit de către părţi.

Cu titlu prealabil, faţă de argumentele instanţei de apel, recurenta arată că în pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de apel, aceasta a avut în vedere prevederile art. 1 alin. (41) şi alin. (42) din Legea nr. 23/2014, aplicate în mod eronat cu privire la relaţia contractuală dintre părţi.

Astfel cum însăşi instanţa de apel a observat, unica modificare adusa de Legea nr. 23/2014 vizează faptul că sistemul cotelor obligatorii anuale fixe privind energia electrică, anterior stabilite exact în cadrul Legii nr. 220/2008, a fost înlocuit cu un sistem în care revine Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei obligaţia de a estima nivelul cotelor obligatorii anuale, cota ca atare urmând a fi aprobata anual, prin hotărâre de guvern, deci, cota legală obligatorie nu a fost eliminată.

Raportat la contractul încheiat de părţi, se arată că, în conformitate cu art. 17 lit. b) din Contract, "prezentul contract încetează să-şi mai producă efectele în următoarele cazuri; (...) b) prin Ordin/Decizie ANRE sau orice autoritate competentă de schimbare a cadrului de reglementare prin care a fost încheiat prezentul contract şi care să afecteze în mod real valoarea si/sau modul de tranzacţionare a certificatelor verzi".

În interpretarea clauzei contractuale menţionate, asemenea instanţei de fond, instanţa de apel s-a aflat într-o gravă eroare de interpretare a cadrului legal în analiză, reţinând, în mod nefondat, faptul că prin aplicarea Legii nr. 23/2014 la situaţia contractuala existenta între părţi, consecinţa este activarea clauzei de la art. 17 lit. b) din contract, referitoare la încetarea efectelor acestuia.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, recurenta susţine că apariţia Legii nr. 23/2014 a reprezentat doar un pretext, invocat de către B., de a nu-şi executa obligaţiile contractuale, respectiv de a nu-si asuma riscul specific acestor contracte, constând în volatilitatea valorii certificatelor verzi pe piaţa pe care sunt tranzacţionale, instanţele inferioare achiesând la opinia promovată de intimată.

Cu toate acestea, instanţa de control judiciar urmează a constata faptul că pentru a opera clauza contractuală în discuţie, ar fi trebuit îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) necesitatea intrării în vigoare a unui Ordin/Decizie emise de ANRE sau de orice autoritate competentă care să schimbe cadrul de reglementare în raport de care a fost încheiat contractul; b) adoptarea acestui act sa conducă (deci să fie cauza) la afectarea în mod real a valorii şi/sau a modului de tranzacţionare a certificatelor verzi.

Având în vedere că acordul dintre părţi s-a produs ca urmare a voinţelor acestora, liber exprimate, recurenta apreciază că interpretarea clauzei contractuale trebuie să pornească de la sensul exact atribuit şi asumat de către părţi, fiind exclusă o extindere a intenţiei contractuale, dincolo de ceea ce contractanţii au avut în vedere exclusiv la momentul încheierii contractului, iar nu ulterior.

Din simpla lecturare a clauzei contractuale în discuţie, reiese cu evidenţă faptul că în aplicarea acesteia, părţile au avut în vedere modificarea cadrului de reglementare, exclusiv ca urmare a apariţiei unei prevederi legale de rang subsecvent, menţionându-se în mod expres că va produce efecte adoptarea unei Decizii ori a unui Ordin de către ANRE sau de altă autoritate, nefiind vizată apariţia unei legi - ca prevedere legală de rang superior. În acest sens, instanţa de control judiciar urmează a constata faptul că au fost greşit aplicate dispoziţiile Legii nr. 23/2014 la cadrul contractual stabilit între părţi.

Pe de alta parte, se observă că în cauză nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie impusă de dispoziţiile legale, respectiv nu se poate concluziona că Legea nr. 23/2014 a avut efecte asupra valorii şi/a modului de tranzacţionare, respectiv că a fost cauza modificării acestora.

Sub un prim aspect, se arată că unica modificare adusa prin această intervenţie legislativă este că, cifrele exacte indicând cotele obligatorii anuale, au fost înlocuite cu un sistem în care revine Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei rolul principal în determinarea nivelul cotelor obligatorii anuale. Legea nr. 220/2008, în forma anterioara modificării, prevedea ea însăşi cotele obligatorii anuale fixe privind energia electrica produsa din surse regenerabile de energie care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi până în anul 2020.

In al doilea rând, recurenta solicită instanţei de recurs să constate faptul că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 23/2014 nu au fost modificate limitele legale minime şi maxime ale preţului certificatelor verzi, orice altă modificare adusa prin acest act normativ neavând efecte asupra contractului liber consfinţit de către părţi.

Astfel, contrar opiniei exprimate de instanţa de apel, părţile, profesionişti în domeniu, şi-au asumat un preţ, cuprins în intervalul legal de variaţie (27 euro - 55 euro) având în vedere, pe de o parte durata lungă (de 15 ani) pentru care a fost încheiat contractul, precum şi specificul unei pieţe reglementate, care poate fi supusă unor variaţii sau modificări de structură. Este evident că recurenta a acceptat încheierea contractului la un preţ inferior preţului mediu de tranzacţionare de la acel moment în considerarea duratei contractului care să satisfacă interesele societăţii pe termen mediu şi lung.

Mai susţine recurenta, că proiectul de lege - Legea nr. 23/2014 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2013 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, cu respectarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a pieţei de certificate verzi, aprobat prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 44/2011, a fost adoptat de Senat încă din 18 iunie 2013, dată de la care forma acestuia putea fi consultată de orice persoana interesată.

În acest context, se arată că un profesionist, categorie în care este inclusă pârâta, putea să obţină orice fel de informaţii cu privire la modificarea legislativă şi fără nici un dubiu cunoştea elementele ce urmau a fi modificate, acesta fiind şi motivul pentru care B. a solicitat renegocierea preţului certificatelor verzi ce făceau obiectul contractului încheiat între părţi, aspect neanalizat de către instanţa de apel.

Astfel cum s-a arătat şi în fata instanţei de apel, rezultatul acestor negocieri a fost chiar încheierea actului adiţional din data de 12 februarie 2014, prin care preţul certificatelor verzi a fost diminuat de la 44 euro/cv la 42,5 euro/cv, modificare care a fost făcută în mod evident în favoarea B. şi la iniţiativa acesteia.

Prin urmare, prin acordul de voinţa al părţilor a survenit o modificare a preţului certificatelor verzi, modificare ce s-a produs ulterior momentului în care profesioniştii ce activau în această piaţă au cunoscut faptul că nu mai au o cotă stabilită pentru anul 2014, ci aceasta va fi stabilită anual prin Hotărâri de Guvern.

Din aspectele expuse anterior reiese faptul că B., cunoscând modificarea legislativă, a renegociat contractul cu recurenta folosindu-se de acest motiv şi a obţinut o reducere a preţului iniţial de la reclamantă având in vedere tocmai modificarea legislativă.

Practic, prin încheierea actului adiţional al contractului, părţile au stabilit în ce condiţii se vor derula în continuare relaţiile comerciale, luând în considerare şi modificările de preţ ce urmau a se produce în piaţa certificatelor verzi.

Mai susţine recurenta, că prezentul contract a fost încheiat pe piaţa contractelor bilaterale a certificatelor verzi în temeiul Ordinului ANRE nr. 44/2011, ce definea PCBCV ca fiind "totalitatea contractelor bilaterale negociate între participanţii la piaţa de certificate verzi, pentru vânzarea-cumpărarea de certificate verzi". Totodată, Vechiul Regulament prevedea că pe PCBCV se încheie contracte de vânzare-cumpărare de certificate verzi între participanţii la piaţa certificatelor verzi, la preturi negociate, pe durate determinate.

Prin urmare, chiar după abrogarea vechiului Regulament, exista şi funcţionează în continuare o piaţă a contractelor bilaterale direct negociate, piaţa pe care a fost încheiat şi contractul dintre părţi, constituită din contractele încheiate în mod direct între părţi anterior lunii iulie 2013, care sunt în continuare în vigoare şi îşi produc efectele.

Aşadar, conform prevederilor evocate, în cadrul PCBCV modificările legislative nu duceau la o modificare a preţului de tranzacţionare a certificatelor verzi, ele se modificau doar ca urmare a negocierii directe între părţile semnatare ale contractelor individuale, ipoteza incidentă şi în prezenta speţă. Caracterul liber şi direct negociat al contractului este întărit şi mai mult de libertatea acordului de voinţa manifestat cu ocazia încheierii acestuia de către ambele părţi care au calitatea de profesionişti.

Referitor la factorii care au determinat în mod real scăderea preţului certificatelor verzi, recurenta apreciază că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut faptul că raportul de expertiză efectuat în cauză "reţine, de altfel, că principalul factor de modificare a valorii certificatelor verzi este cel al intrării în vigoare a Legii nr. 23/2014, prin care s-au micşorat cotele anuale obligatorii de energie electrica produse din surse regenerabile care beneficiază de susţinere prin acordarea de certificate verzi pentru 2014, de la 15% cât era prevăzut în Legea nr. 220/2008, la 11,1%.

Astfel, adoptarea noii legi urmărind reducerea schemei de sprijin, a determinat diminuarea preţului de tranzacţionare, întrucât reducerile succesive ale cotelor obligatorii de certificate verzi - mult sub nivelul prevăzut iniţial în Legea nr. 220/2008, sub imperiul căreia a fost încheiat contractul dintre părţile in litigiu - au condus la un grad redus de absorbţie al pieţei şi, în consecinţă, la un surplus de certificate verzi pe piaţă".

Faţă de considerentele instanţei, prin raportare la concluziile expertului în urma răspunsului la obiecţiunile formulate de părţi în cadrul probei cu expertiza efectuată în calea de atac a apelului, recurenta solicită instanţei de recurs să aibă în vedere totalitatea factorilor, cu manifestări cert anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 23/2014 şi independenţi de actul normativ, care au determinat scăderea preţului certificatelor verzi.

Prin urmare, în temeiul tuturor elementelor certe prezentate, recurenta susţine că se poate concluziona doar în sensul că în perioada 2010-2013, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 23/2014, a avut loc o creştere constantă a numărului de producători de energie electrică din surse regenerabile, a puterii instalate în surse noi de producţie, a producţiei de energie electrica din aceste surse regenerabile, precum şi a numărului de certificate verzi emise şi disponibile pentru tranzacţionare, ceea ce a condus la existenţa unui exces de certificate verzi pe piaţă.

În mod logic, în condiţiile unui exces de certificate verzi, natural, preturile au avut o tendinţa certă de scădere, determinând reajustarea cadrului normativ la noile condiţii economice de piaţă, prin apariţia Legii nr. 23/2004.

Cu toate acestea, instanţa de apel în mod eronat a stabilit ca o măsura de reglare a pieţei, luată în urma tuturor evenimentelor prezentate, respectiv reducerea cotei de energie electrica produsă din surse regenerabile a avut ca efect încetarea contractului liber consfinţit şi modificat dintre părţi. În lumina constatărilor experţilor, rezultă cu claritate că legea reprezintă doar o consecinţă, iar nu un factor determinant.

Or, în prezenta cauză, având în vedere că niciunul dintre factorii reţinuţi de către expert nu au fost stipulaţi în contract ca reprezentând cauze de încetare, instanţa de judecată este învestită să analizeze în ce măsură actul normativ în discuţie, în mod individual şi ca unic factor, a determinat modificarea preţului certificatelor verzi.

Aşadar, recurenta susţine că în prezenţa tuturor factorilor menţionaţi, prevederile Legii nr. 23/2014 nu au putut afecta în mod real valoarea de tranzacţionare a certificatelor verzi şi nici modul de tranzacţionare a certificatelor verzi şi astfel, se poate concluziona că nu au fost îndeplinite toate condiţiile de natură să conducă la încetarea efectelor convenţiei conform art. 17 lit. b) din contract.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta B. SRL

Prin memoriul de recurs, pârâta B. S.R.L. a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, prin care li s-a respins/ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul admiterii cererii privind obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 29.944,52 RON reprezentând onorariu de avocat şi menţinerea ca legale a celorlalte dispoziţii privind respingerea în totalitate a apelului declarat de reclamantă.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea atacată este nelegală fiind pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al oralităţii dezbaterilor, fiind astfel încălcat dreptul la apărare.

În susţinerea acestui motiv de recurs, se arată că la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocaţial, instanţa de apel a avut în vedere alte împrejurări, respectiv lipsa caracterului de înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor de judecata solicitate de recurentă, pe care nu le-a pus în discuţia părţilor, fapt ce încalcă principiul contradictorialităţii care guvernează procesul civil.

În speţă, recurenta a depus în susţinerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată factura emisă de reprezentantul convenţional şi extrasul de cont al societăţii de avocatură care atestă contul exact cu suma menţionată în factură, cu indicarea plătitorului, respectiv recurenta, înscrisuri certificate pentru conformitate cu originalul.

De asemenea, la momentul formulării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată şi al depunerii înscrisurilor doveditoare, partea adversă, faţă de care s-au opus aceste înscrisuri, nu a contestat înscrisurile, din perspectiva caracterului de înscrisuri doveditoare, văzând că sunt şi certificate pentru conformitate cu originalul, ci doar a solicitat reducerea cuantumului acestora. Aceasta cerere de reducere a cuantumului onorariului avocaţial a fost respinsă ca neîntemeiată de instanţa de apel si, pe cale de consecinţă, a fost respins ca nefondat apelul, partea adversă cazând în pretenţii.

Or, din moment ce partea adversă nu a contestat înscrisul ce i s-a opus, ci doar a cerut reducerea cuantumului onorariului avocaţial, cerere care i-a fost respinsă de instanţa de apel raportat la art. 453 din C. proc. civ., nepunându-se în discuţie lipsa caracterului de înscrisuri doveditoare a acestor probe, recurenta apreciază că instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii şi al oralităţii dezbaterilor, încălcându-se dreptul la apărare.

În măsura în care instanţa de apel ar fi pus în discuţie lipsa forţei probante a înscrisurilor doveditoare ale cheltuielilor de judecata solicitate, recurenta ar fi formulat apărări si ar fi combătut aspectele reţinute de instanţa de apel în hotărârea atacată ca temei pentru respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Într-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea atacată este nelegală faţă de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 raportate la prevederile art. 264 din C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. pct. 8 din acelaşi cod.

Astfel, în respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 452 şi cele ale art. 264 C. proc. civ.

În acest context, recurenta susţine că instanţa de apel a respins cererea recurentei privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată reţinând că, deşi, s-a depus factura şi extrasul de cont, semnat pentru conformitate cu originalul de către reprezentantul recurentei, acestea nu sunt înscrisuri doveditoare în sensul dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ., întrucât, în primul rând, extrasul de cont ar fi ilizibil în ce priveşte sumele virate prin instituţia bancara şi, mai ales, nu se poate stabili legătura cu menţiunile din cuprinsul facturii depuse la dosar.

Or, potrivit literaturii de specialitate, inclusiv depunerea doar a titlului din care rezultă obligaţia plaţii onorariului de avocat este suficientă pentru a se considera îndeplinite exigenţele art. 452 C. proc. civ.

În acest sens, rezultă că plata este făcută în contul serviciilor de asistenţă juridică prestate pentru faza procesuală a apelului. În ceea ce priveşte susţinerile, potrivit cărora, extrasul de cont ar fi ilizibil, se poate observa la o simplă analiză a acestuia, la dosarul de apel, că demonstrează contrariul. Totodată, întrucât înscrisurile au fost depuse în şedinţă publică, aceste presupuse lipsuri puteau fi comunicate părţii si complinite, dacă era cazul.

Cu privire la aplicarea greşită a prevederilor art. 264 C. proc. civ., se observă că instanţa de apel era obligată să interpreteze, în ansamblul lor şi coroborat, înscrisurile depuse în dovedirea cheltuielilor de judecată, această obligaţie a instanţei a fost reţinută şi în literatura de specialitate.

Prin urmare, nerespectarea principiului oralităţii şi al contradictorialităţii va atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti, fiind încălcat dreptul la apărare al părţii de a-şi exprima poziţia cu privire la aspectele în raport cu care instanţa a respins cererea.

Prin întâmpinarea depusă la data de 25 octombrie 2019, reclamanta A. S.R.L. solicită respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea reclamantei, depus la 22 noiembrie 2019, recurenta solicită respingerea apărărilor reclamantei ca nefondate şi admiterea recursului propriu astfel cum a fost formulat în cauză.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 februarie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1021 A/2019 din 7 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi a acordat termen la data de 24 decembrie 2020.

La termenul din 24 decembrie 2020, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (4)1 şi alin. (4)2 din Legea nr. 23/2014.

Prin încheierea pronunţată la 12 noiembrie 2020, judecata recursurilor a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar la 6 decembrie 2023, ambele părţi au depus la dosar o cerere de repunere pe rol a cauzei, fiind stabilit termen pentru discutarea acesteia şi, în subsidiar, în vederea soluţionării recursurilor la 15 februarie 2024.

La data de 31 ianuarie 2024, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus convenţia de tranzacţie nr. 122 din 28 noiembrie 2023, intervenită între recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recurenta-pârâtă B. S.R.L., în cadrul căreia, în conformitate cu prevederile art. 406 alin. C. proc. civ., ambele părţi renunţă la judecata cererii de formează obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi tot ambele părţi arată că sunt de acord cu renunţarea la judecata cererilor din dosarul nr. x/2015.

În acest sens, a fost anexată convenţia de tranzacţie nr. 122 din 28 noiembrie 2023, intervenită între A. S.R.L. şi B. S.R.L. - dosar recurs, precum şi cererile de renunţare la judecata cererilor ce formează obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întemeiate pe dispoziţiile art. 406 alin. (5) C. proc. civ., aflate la dosar recurs.

Înalta Curte, în raport cu cererea de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, constată următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege".

In conformitate cu art. 406 alin. (1) C. proc. civ., se poate renunţa oricând la judecată, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal, cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.

Manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecata cererii de chemare în judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al recurentului care nu este supus cenzurii instanţei, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

In considerarea dispoziţiilor legale anterior menţionate şi având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, Înalta Curte va lua act de cererile de renunţare la judecata cererilor introductive ce formează obiectul dosarului nr. x/2015

Pe cale de consecinţă, va constata renunţarea la judecată printr-o hotărâre prin care se va dispune închiderea dosarului, iar cum renunţarea s-a făcut în calea extraordinară de atac a recursului, instanţa va dispune şi anularea hotărârilor pronunţate în cauză, altfel cum s-a solicitat prin intermediul declaraţiilor de renunţare la judecată.

Înalta Curte mai constată că această manifestare de voinţă a părţilor se înscrie în principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi întruneşte condiţiile de formă şi fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 406 C. proc. civ.

Reţinând că actul de procedură al desistării s-a realizat cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege şi faptul că această renunţare se înscrie în limitele principiului disponibilităţii, a actelor de dispoziţie permise părţilor pe parcursul judecării cauzei, Înalta Curte în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunţarea recurentei-reclamante A. S.R.L. şi a recurentei-pârâte B. S.R.L. la judecata cererilor introductive şi, pe cale de consecinţă va anula decizia civilă nr. 1021 A/2019 din 7 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi sentinţa civilă nr. 2041 din 24 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea recurentei-reclamante A. S.R.L. şi a recurentei-pârâte B. S.R.L. la judecata cererilor introductive şi, pe cale de consecinţă:

Anulează decizia civilă nr. 1021 A/2019 din 7 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi sentinţa civilă nr. 2041 din 24 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2024.