Limitation period for contractual damages for defective appraisal report; irrelevance of audit findings in suspending prescription
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Justice and Cassation dismissed the appeal of the National Authority for the Restitution of Property, upholding the lower courts’ decision that dismissed the claim for 500,000 RON based on the statute of limitations, and ordered the appellant to pay 2,300 RON in legal costs. The dispute arose from a contractual liability action for the defective execution of an appraisal report regarding property restitution, where the plaintiff argued that the statute of limitations had not begun to run until a later audit by the Court of Accounts revealed non-compliance with international standards, and separately challenged the proportionality of litigation costs awarded against it. Relying on Article 7 of Decree No. 167/1958 (the applicable lex temporalis), the Court held that the limitation period began upon the delivery of the report in 2008, as the existence of defects did not require external notification to trigger the right to sue, and confirmed via binding case law that audit findings by the Court of Accounts do not constitute grounds for suspending or interrupting the statute of limitations; the Court also ruled that the criticism regarding the amount of litigation costs was inadmissible for cassation review as it did not fit the statutory grounds for appeal under Article 488 of the Code of Civil Procedure.
Legislator headnote
AI generatedart. 499 C. proc. civ, art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, art. 451 alin. (2) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 245 C. proc. civ, art. 488 C. proc. civ; Limitation period for contractual damages for defective appraisal report; irrelevance of audit findings in suspending prescription: Invocând art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, recurenta a arătat că este obligată să se conformeze dispoziţiilor Curţii de Conturi, ceea ce demonstrează, în viziunea sa, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate de instituţia de control asupra raportului întocmit de intimată, moment faţă de care termenul de prescripţie extinctivă nu este împlinit.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024
Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă la 02.06.2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i restituie suma de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/22.06.2009, emis de A.N.R.P. în favoarea numitei B., actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 05.10.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a aceluiaşi tribunal.
La rândul său, prin încheierea din 01.03.2022, secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei iniţial învestite.
Soluţionând conflictul negativ de competenţă ivit între cele două secţii ale Tribunalului Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 65/28.06.2022, prin care a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 2592/07.11.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea ca prescrisă, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, calea ordinară de atac fiind respinsă, ca nefondată, prin decizia civilă nr. 328/A/02.03.2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă; totodată, apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând casarea ei şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată şi exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta a criticat decizia recurată atât cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi faţă de cea privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată.
După prezentarea obiectului acţiunii şi a soluţiilor pronunţate de instanţele devolutive, autoarea căii de atac a arătat că este greşită statuarea instanţei de apel potrivit căreia termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, întrucât abia prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat că rapoartele de evaluare nu au respectat cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare, cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a dispus în sarcina sa măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului, stabilind ca termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor, prelungit ulterior, să fie 28.06.2019.
Invocând art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, recurenta a arătat că este obligată să se conformeze dispoziţiilor Curţii de Conturi, ceea ce demonstrează, în viziunea sa, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate de instituţia de control asupra raportului întocmit de intimată, moment faţă de care termenul de prescripţie extinctivă nu este împlinit.
Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că verificările efectuate de Curtea de Conturi nu pot constitui cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei.
Autoarea căii de atac a criticat ca nelegală şi acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 2.700 RON în fond şi 2.800 RON în apel, solicitând instanţei de recurs ca, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să cenzureze cuantumul onorariului avocaţial, apreciind că acesta nu este proporţional cu complexitatea cauzei şi nici nu îndeplineşte criteriul rezonabilităţii, invocând decizia Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile nulităţii recursului şi inadmisibilităţii celui de-al treilea motiv de recurs privind cheltuielile de judecată, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
La termenul de astăzi, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, apreciind că prin memoriul de recurs au fost dezvoltate critici care pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar asupra excepţiei inadmisibilităţii, reţinând că aceasta vizează doar un motiv de recurs, iar nu recursul în ansamblul său, a apreciat că nu are funcţia stabilită prin art. 245 C. proc. civ. şi a calificat-o drept o apărare ce va fi avută în vedere în procesul de deliberare.
Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu prealabil, notează că recurenta a invocat drept temei al căii extraordinare de atac a recursului dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., fără a indica în concret un anumit motiv de nelegalitate, astfel că argumentele prezentate urmează a fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, privind interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Sub aspectul situaţiei de fapt, se reţine că cererea de chemare în judecată a avut drept cauză răspunderea contractuală, derivată din executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de pârâtă conform contractului de prestări servicii nr. x/2007 încheiat de părţi, având ca obiect întocmirea de către aceasta a unui raport de evaluare, obligaţie îndeplinită la 22.12.2008, când a fost predat reclamantei.
Procedând, cu prioritate, la determinarea legii aplicabile prescripţiei extinctive, prin raportare la conflictul intertemporal de legi şi având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., Înalta Curte constată că momentul la care s-a îndeplinit obligaţia executată necorespunzător de către intimată este anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 01.10.2011,cauzei fiindu-i aplicabil Decretul nr. 167/1958.
În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte va analiza dacă instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de drept ce reglementează prescripţia extinctivă, în privinţa determinării momentului de început al curgerii termenului, precum şi cu privire la cauzele de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, invocate.
Instanţele devolutive au stabilit că termenul de prescripţie este de 3 ani, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, şi că acesta începe să curgă de la data prezentării raportului de evaluare către reclamantă, la 22.12.2008, astfel încât la data introducerii cererii, 02.06.2021, intervenise prescripţia dreptului material la acţiune.
Recurenta susţine că momentul care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie este acela când a cunoscut neconformitatea raportului de evaluare, respectiv când a luat cunoştinţă de rezultatul verificării raportului de evaluare, dispusă de Curtea de Conturi, fără a preciza, prin cererea de recurs o dată exactă, însă prin memoriul de apel a menţionat două date diferite, 29.11.2019 şi 06.11.2020.
Faţă de circumstanţele factuale evocate, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".
Totodată, se constată că reclamanta nu contestă că viciile raportului de evaluare existau de la momentul remiterii acestuia, adică 22.12.2008, iar această împrejurare este suficientă pentru a conchide că acel moment defineşte naşterea dreptului reclamantei la acţiune, întemeiat pe răspunderea contractuală a intimatei. În consecinţă, niciuna dintre circumstanţele invocate de recurentă nu este de natură să conducă nici la deplasarea în timp a momentului de început al curgerii şi nici la temporizarea cursului prescripţiei, iar recurenta, după ce a primit raportul de evaluare a proprietăţii imobiliare întocmit de intimată, putea să-i constate neconformităţile şi să exercite acţiunea în răspundere contractuală a părţii adverse.
Mai mult decât atât, actul de control care i-a adus la cunoştinţă recurentei neconformitatea raportului de evaluare este extern raportului contractual dintre părţi şi este, deci, lipsit de aptitudinea de a determina începerea unui nou termen de prescripţie sau de a genera un efect întreruptiv sau suspensiv.
De altfel, în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie în condiţiile emiterii unui act de control, prin care se stabileşte în sarcina părţii obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu, prezintă relevanţă dezlegările date prin decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti. Existând identitate de raţiune sub acest aspect, Înalta Curte reţine că prin decizia dată în interesul legii s-a statuat în esenţă că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă (...)".
Aşadar, părţilor li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, terţ faţă de raporturile juridice derulate între părţi, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, dar nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei; de aceea, actul de control al Curţii de Conturi nu are nicio relevanţă asupra naşterii dreptului la acţiune al recurentei şi, deci, nu poate influenţa curgerea termenului de prescripţie.
Vor fi înlăturate şi argumentele privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cauzele de suspendare şi întrerupere a termenului de prescripţie sunt limitativ prevăzute de lege, iar cele indicate de recurentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale.
A doua critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., sub aspectul obligării recurentei la plata sumei de 2.700 RON în fond şi 2.800 RON în apel, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Critica este inadmisibilă, întrucât ea vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţele devolutive. În raport cu art. 488 alin. (1), art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi cu decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181/05.03.2020, acest motiv nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedeşte a fi nefondat, motivul de nelegalitate invocat nejustificând casarea deciziei atacate; aşa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac va fi respinsă şi, în baza art. 453 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, astfel cum au fost dovedite în cauză, în condiţiile art. 452 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 328/A/02.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.
Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2024.