Defendant's appeal fails as contractual claim for unpaid goods upheld despite alleged forged set-off contract

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş – secţia Civilă la 19.02.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească suma de 216.388,31 RON, reprezentând contravaloare marfă şi servicii prestate, precum şi dobânda legală calculată de la data scadenţei până la achitarea integrală a debitului şi cheltuielile de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 249/18.05.2021, Tribunalul Argeş – secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Astfel învestit, prin sentinţa nr. 171/08.04.2022, Tribunalul Specializat Argeş a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe civile S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 165/A-COM/05.05.2023, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 143.917,29 RON, pentru care nu a operat compensaţia legală, cu titlu de preţ marfă şi servicii neachitate şi a dobânzii legale calculată după trecerea unui termen de 30 de zile de la emiterea fiecărei dintre facturile nr. x/31.05.2018 - pentru suma de 29.278,85 RON, nr. 435/15.06.2018 - pentru suma de 25.583,93 RON, nr. 434/15.06.2018 - pentru suma de 34.360 RON şi nr. 436/12.08.2018 - doar pentru suma de 54.694,51 RON; a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, proporţional cu admiterea cererii, respectiv suma de 3.640 RON, pentru judecata în primă instanţă şi 1.820 RON pentru judecata în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia şi, în principal, trimiterea spre o nouă judecată instanţei de apel, iar în subsidiar, rejudecarea de către instanţa de recurs cu consecinţa respingerii apelului şi menţinerii hotărârii primei instanţe.

Prin primul motiv de recurs dezvoltat, recurenta a invocat nemotivarea hotărârii atacate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât decizia cuprinde doar argumentele apelantei-reclamante, preluate din memoriul de apel şi susţinerile orale ale acesteia, iar nu şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale din cuprinsul întâmpinării, fără a se regăsi raţionamentul propriu al judecătorului care a condus la soluţia din dispozitiv.

În continuare, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, privind obiectul şi limitele procesului conform principiului disponibilităţii şi a susţinut că instanţa de apel a schimbat cauza acţiunii, întrucât, deşi a fost învestită cu o acţiune în pretenţii, a schimbat situaţia de fapt identificând temeiurile ce justifică nulitatea absolută a contractului de prestări servicii pentru lipsa consimţământului, cu consecinţa înlăturării acestuia ca mijloc de probă. A apreciat că, nefiind sesizată cu o acţiune de încetare a contractului, instanţa nu trebuia să statueze asupra valabilităţii acestui contract, în contextul în care prin cererea de apel s-a invocat doar aplicarea greşită a prevederilor art. 304 C. proc. civ. privind denunţarea contractului ca fals.

Recurenta a evocat clauza privind modalitatea de stingere a obligaţiilor din contractul de prestări servicii şi livrări de bunuri nr. 12/10.01.2018 pentru a justifica faptul că, deşi avea o natură atipică, instanţa trebuia să o aplice şi să verifice îndeplinirea condiţiilor pentru obligarea pârâtei la plată, iar nu să schimbe situaţia de fapt şi să extindă examinarea asupra valabilităţii contractului, prin analiza consimţământului părţilor, întrucât nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

Circumscris ultimului motiv de recurs, autoarea căii de atac a invocat încălcarea art. 1.267 şi art. 1.269 C. civ. privind regulile de interpretare a contractului, precum şi art. 1.304 şi art. 1.350 C. civ.

A susţinut că, deşi a reţinut incidenţa normelor ce reglementează răspunderea contractuală, instanţa de apel a examinat fundamentul şi temeinicia pretenţiilor reclamantei pe temeiul răspunderii civile delictuale, deşi existenţa unui contract valabil se opune incidenţei normelor acestui tip de răspundere.

Recurenta a mai criticat şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1.615 şi ale art. 1.617 C. civ. privind compensaţia, întrucât, deşi a reţinut că aceasta operează de drept între datorii certe, lichide şi exigibile, indiferent de izvorul lor, nu a aplicat-o faţă de toate facturile emise de recurentă, cu motivarea că aceasta nu s-a obligat prin acelaşi contract, deşi din actele depuse la dosar rezulta că are lucrări prestate şi neîncasate de la reclamantă de o valoare mai mare decât sumele pretinse de intimată.

Faţă de aceste argumente, autoarea căii de atac a sesizat o motivare contradictorie, pe care a imputat-o instanţei de apel şi cu privire la evaluarea penalităţilor, întrucât a stabilit un termen scadent de 30 de zile, fără a indica o dispoziţie legală, înlăturând scadenţa stabilită prin contract; a mai arătat că instanţa de prim control judiciar ar fi trebuit să reţină că sumele calculate şi necompensate sunt mult mai mari, astfel încât nu există nicio culpă a debitorului privind întârzierea la plată.

La 17.08.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, pentru considerentele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat de autoarea căii de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticând nemotivarea deciziei atacate, din perspectiva cerinţelor impuse cuprinsului hotărârii judecătoreşti de art. 425 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. proc. civ. şi de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Faţă de acest motiv de nelegalitate, Inalta Curte subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acestuia.

Din acest punct de vedere, contrar susţinerilor recurentei, care critică faptul că instanţa de apel a preluat doar argumentele părţii adverse şi le-a ignorat complet pe ale sale, prezentate prin întâmpinarea depusă în etapa procesuală a apelului, se constată că decizia atacată prezintă structura tipică actului de procedură examinat, arată susţinerile părţilor şi modalitatea interpretării probatoriului, conturând concluziile instanţei devolutive. Cum nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de întinderea şi conţinutul considerentelor, în speţă nu se poate reţine precaritatea motivării, ci conformitatea acesteia cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Această structură corespunde exigenţelor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, invocat şi de recurentă, care obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără a se putea pretinde acestora să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, dar şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă, motivând chiar pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

Totodată, Înalta Curte constată că autoarea căii de atac, în finalul memoriului de recurs, a prezentat critici privind o pretinsă motivare contradictorie, ce se circumscriu motivului de recurs în examinare; astfel, argumentele contradictorii invocate vizează modul în care instanţa a aplicat regulile compensaţiei legale, precum şi chestiunea termenului scadent pentru admiterea penalităţilor de întârziere.

Sub aspectul motivelor contradictorii cuprinse în hotărâre, amintind părţilor că această ipoteză presupune fie o contrarietate între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, fie o contrarietate dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers, Înalta Curte constată că acest caz de casare a fost invocat în mod formal; astfel, sub pretextul reţinerii unor motive contradictorii în decizia atacată, recurenta pune în discuţie modul în care instanţa de apel, aplicând legea la situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, a statuat asupra temeiniciei cererilor părţilor având ca obiect compensaţia legală şi plata accesoriilor.

Motivul de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. deduce spre examinare instanţei de recurs încălcarea art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, privind obiectul şi limitele procesului conform principiului disponibilităţii, recurenta susţinând că instanţa de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii, solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfurilor livrate şi a serviciilor prestate, în temeiul raporturilor juridice născute între părţi. În apărare, pârâta s-a prevalat de contractul de prestări servicii şi livrări de bunuri nr. 12/10.01.2018, invocând faptul că sumele pretinse nu sunt scadente, întrucât părţile au prevăzut compensaţia datoriilor reciproce, iar debitele ce excedează acestei modalităţi de stingere a obligaţiilor vor avea termen scadent abia la 01.01.2030. Aceste apărări au fost combătute de intimată, în faţa primei instanţe, prin răspunsul la întâmpinare, arătând că temeiul pretenţiilor sale îl reprezintă operaţiunile succesive de vânzare marfă şi prestare servicii, iar nu contractul invocat de pârâtă, pe care nu-l recunoaşte, nu l-a semnat, prin urmare înţelege să-l denunţe ca fals.

Din aceste împrejurări relevate prin cererile părţilor, rezultă că temeiul pretenţiilor reclamantei nu a fost niciodată fundamentat pe contractul opus de pârâtă, ci acesta a fost invocat de către recurentă, în etapa judecăţii la prima instanţă, cu scopul de a respinge ca premature pretenţiile părţii adverse, în considerarea termenului contractual, 01.01.2030. Astfel, instanţa de apel a procedat la examinarea acestui contract din perspectiva caracterului probatoriu, susţinut chiar de autoarea căii de atac şi ca urmare a soluţiei pronunţate de prima instanţă cu privire la respingerea cererii reclamantei de înscriere în fals.

În acest context, prin decizia recurată a fost confirmată opinia primei instanţe privind inaplicabilitatea procedurii reglementate de art. 304 C. proc. civ., dar sub aspect probatoriu, chestiunea acestui contract nu era lămurită, astfel ca analiza curţii de apel a vizat exclusiv aceste aspecte, conducând la concluzia că acesta nu poate fundamenta apărările pârâtei, astfel că va fi înlăturat din ansamblul probelor şi nu va fi luat în seamă.

În aceste împrejurări, criticile recurentei privind schimbarea cauzei acţiunii de către instanţa de apel, cu consecinţa nesocotirii principiului disponibilităţii, nu pot fi primite, întrucât temeinicia pretenţiilor reclamantei a fost analizată prin examinarea doar a împrejurărilor invocate de aceasta, anume operaţiunile succesive de vânzare marfă şi prestare servicii, aşadar raporturi juridice distincte de cele ce ar fi izvorât din contractul invocat de pârâtă în apărare. De fapt, argumentele prezentate de autoarea căii de atac privind modificarea temeiului acţiunii prin crearea unei alte situaţii de fapt relevă, mai degrabă, nemulţumirea sa faţă de înlăturarea din materialul probator susţinut pe contract, pe ale cărui clauze şi-a întemeiat apărarea cu scopul de a respinge pretenţiile intimatei; pe de altă parte, dacă instanţele devolutive ar fi dat valoare probatorie contractului invocat de recurentă, s-ar fi ajuns în ipoteza criticată de aceasta, anume de a evalua obiectul acţiunii intimatei din perspectiva altei cauze juridice.

Cu privire la ultimul motiv de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de interpretare a contractului, cu trimitere expresă la clauzele convenţiei înlăturate din materialul probator, Înalta Curte notează că analiza acestor critici este fără relevanţă în contextul în care curtea de apel a examinat, în mod legal, pretenţiile deduse judecăţii prin prisma dispoziţiilor dreptului comun, iar nu prin raportare la contractul defăimat ca fals.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că temeinicia sumelor pretinse de titulara acţiunii a fost evaluată pe temeiul dispoziţiilor legale aplicabile raporturilor juridice născute între părţi, în concret prin aplicarea regulilor răspunderii civile contractuale de drept comun, iar nu a celor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, după cum greşit susţine recurenta.

De asemenea, pe temeiul dispoziţiilor de drept comun, curtea de apel a analizat incidenţa compensaţiei legale şi a termenului scadent pentru calculul daunelor moratorii, sub forma dobânzii legale, indicând şi aplicând corect prevederile art. 1.615, art. 1.617 alin. (1) şi art. 1.535 alin. (1) C. civ.

Criticile privind aprecierea eronată a sumelor ce urmau a fi compensate, îndeplinind condiţia de a fi certe, lichide şi exigibile, cu trimitere la anumite facturi pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere considerând că au un alt izvor juridic care nu ar permite compensaţia legală, vizează aspecte de temeinicie şi presupun reanalizarea probatoriului, chestiune care nu mai poate fi examinată în calea de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în această etapă procesuală, se poate analiza doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici argumentele prezentate de autoarea căii de atac ce vizează stabilirea nelegală a penalităţilor, cu nesocotirea contractului şi în lipsa indicării unui temei juridic clar pentru termenul scadent reţinut, nu pot fi primite.

Înalta Curte subliniază că instanţa de apel nu a admis penalităţi, ci daune moratorii sub forma dobânzii legale, întrucât, aşa cum s-a precizat anterior, pretenţiile deduse judecăţii au fost evaluate prin prisma dispoziţiilor dreptului comun, iar nu pe temeiul contractului părţilor; cu privire la termenul de 30 de zile, contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel, reţinând dreptului intimatei-reclamante de a percepe accesorii în temeiul art. 1.535 alin. (1) C. civ., a aplicat aceste termen rezultând din facturile depuse la dosar în etapa judecăţii la prima instanţă.

Înlăturând, astfel, ca nefondate motivele de casare propuse de recurentă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul şi, potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 165/A-COM/05.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2024.