Recurs annulled as null for failure to develop legal grounds in commercial lease rent dispute

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – secţia a II-a Civilă la 01.10.2020, reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească suma de 1.959.928,74 RON, din care 1.628.739,44 RON reprezintă contravaloarea chirie şi marfă, iar 331.189,28 RON reprezintă dobânda legală calculată până la 07.08.2020, precum şi dobânda legală în continuare, până la plata efectivă a debitului principal.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 775/10.06.2021, Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, S.C. A. S.A., prin administrator judiciar B.., a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 476/04.11.2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.628,739,46 RON, reprezentând chirie şi contravaloare marfă şi a sumei de 331.189,28 RON, reprezentând dobânda legală calculată până la 07.08.2020, precum şi a dobânzii legale ce va fi calculată în continuare până la data plăţii integrale a creanţei principale.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. C. S.R.L. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1399/08.06.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Rejudecând apelul, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a pronunţat decizia civilă nr. 70/10.02.2023, prin care a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia nulităţii relative invocată de pârâtă, ca nefondată, a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.628.739,46 RON, reprezentând chirie şi contravaloare marfă şi a sumei de 331.189,28 RON, reprezentând dobândă legală calculată până la 07.08.2020, precum şi a dobânzii legale aferente debitului principal, calculată în continuare, până la data plăţii integrale a acestuia.

Împotriva aceste decizii civile, S.C. C. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi rejudecarea de către instanţa de recurs, cu consecinţa respingerii apelului ca nefondat.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea succintă a situaţiei de fapt şi a raporturilor contractuale dintre părţi, recurenta a criticat decizia instanţei de apel invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, a susţinut că instanţa de apel, soluţionând excepţia nulităţii contractului de subînchiriere pe temeiul viciului de consimţământ al erorii asupra obiectului convenţiei, a încălcat dispoziţiile art. 1.207 alin. (1) şi (2) pct. 2, art. 1.248 şi art. 1.249 alin. (2) teza a II-a C. civ.

A arătat că pretenţiile intimatei privind plata chiriei nu trebuiau admise, întrucât nu le-a recunoscut, motivul fiind imposibilitatea folosirii spaţiului închiriat, din culpa exclusivă a acesteia, care nu i-a pus la dispoziţie documentaţia necesară pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare, astfel că scopul încheierii contractului de subînchiriere nu a fost realizat.

A precizat că, la momentul încheierii contractului, recurenta s-a aflat în eroare asupra unei împrejurări esenţiale privind contractul, anume existenţa actelor de proprietate necesare autorizării activităţii sale, pe care intimata trebuia să le deţină sau putea să le obţină, în calitate de locatar în contractul de închiriere semnat cu proprietarul imobilului; a mai arătat că, dacă ar fi cunoscut această situaţie, nu ar fi mai închiriat spaţiul respectiv.

A apreciat că nu este legală constatarea instanţei de apel care a analizat vicierea consimţământului său prin prisma calităţii administratorului societăţii intimate de asociat şi în cadrul societăţii recurente, la momentul încheierii contractului de subînchiriere.

O altă critică formulată de autoarea căii de atac a vizat aplicarea greşită a prevederilor art. 1.270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractului. A arătat că, odată ce a aflat despre impedimentul autorizării desfăşurării activităţii sale, a solicitat societăţii intimate urgentarea demersurilor privind obţinerea documentaţiei, iar ulterior chiar a notificat-o cu privire la rezilierea contractului, or, în aceste condiţii, nu exista temei pentru a fi obligată la plata facturilor reprezentând chirie, emise până în aprilie 2019.

A mai arătat că instanţa de prim control judiciar a reţinut greşit faptul că obiectul contractului s-a realizat, întrucât imobilul a fost folosit de societatea recurentă, care şi-a înregistrat punctul de lucru la Registrul Comerţului, astfel cum s-a prevăzut în actul încheiat; a precizat că, în realitate, nu a desfăşurat activitate în acel spaţiu, iar declararea punctului de lucru la Registrul Comerţului nu reprezenta scopul contractului, de aceea, instanţa de apel, statuând în acest mod, a încălcat convenţia părţilor, potrivit căreia imposibilitatea folosirii spaţiului închiriat reprezenta cauză de reziliere.

Recurenta a mai invocat şi aplicarea greşită a normelor legale privind factura fiscală, prevăzute de art. 319 alin. (20) şi art. 321 Codul fiscal şi art. 277 alin. (2) Codul de procedură fiscală, întrucât instanţa de apel a apreciat că facturile emise de intimată au fost acceptate tacit de către recurentă; or, din formularistica facturilor şi conduita părţilor, nu rezultă un asemenea mod de acceptare; totodată, a susţinut că prevederile legale aplicate de instanţa de apel cu privire la acceptarea facturilor reglementează modul de emitere a acestor documente fiscale, iar nu modul de acceptare.

O ultimă critică formulată de recurentă vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1.271 alin. (3) lit. b) C. civ. privind impreviziunea, întrucât instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea, în cauză, a cerinţelor cumulative prevăzute de lege. În opinia sa, imposibilitatea obţinerii autorizaţiei de funcţionare necesară desfăşurării activităţii în spaţiul închiriat, din culpa intimatei, impunea adaptarea contractului şi reducerea cuantumului chiriei, întrucât obligaţia sa devenise deosebit de oneroasă, însă toate aceste aspecte nu au fost examinate, cu nesocotirea normei de drept indicate.

La 22.08.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

De aceea, instanţa de recurs trebuie să verifice dacă motivele invocate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă autorul căii de atac îşi întemeiază recursul pe cel puţin unul din motivele de casare prevăzute limitativ de lege, aducând critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arătând greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de casare expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că recurenta, deşi a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, indicând expres dispoziţiile legale pretins nesocotite de instanţa de apel, analiza cererii de recurs relevă, însă, că nu au fost dezvoltate critici ce ar putea fi subsumate corespunzător acestui caz de casare.

Astfel, recurenta a susţinut că, soluţionând excepţia nulităţii contractului de subînchiriere, curtea de apel a încălcat art. 1.207 alin. (1) şi (2) pct. 2, art. 1.248 şi art. 1.249 alin. (2) teza a II-a C. civ., dispoziţii legale care reglementează viciul de consimţământ al erorii asupra obiectului convenţiei şi nulitatea relativă, însă, în dezvoltarea criticilor sale nu a argumentat în concret modalitatea în care aceste dispoziţii au fost nesocotite, ci a combătut elementele factuale reţinute de instanţa devolutivă pentru a înlătura incidenţa acestui viciu de consimţământ; astfel, recurenta şi-a exprimat dezacordul faţă de considerentele deciziei recurate prin care s-a reţinut că este exclusă vicierea consimţământului său în condiţiile în care, la încheierea contractului, administratorul societăţii recurente deţinea şi calitatea de asociat al intimatei; această critică nu are valenţe de nelegalitate, ci de netemeinicie.

De asemenea, sub aspectul încălcării art. 1.270 C. civ., autoarea căii de atac a prezentat argumente prin care urmăreşte convingerea instanţei de recurs asupra faptului că scopul contractului nu s-a realizat, deoarece spaţiul închiriat nu a fost folosit conform voinţei părţilor, astfel că nu există temei pentru plata chiriei pretinse de intimata-reclamantă. Or, toate susţinerile sale vizează interpretarea clauzelor contractuale şi analiza conduitei părţilor pe baza probatoriul administrat în faţa instanţelor devolutive, aspecte care nu mai pot fi reevaluate de către instanţa de recurs, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care impun, în această fază procesuală, examinarea doar a conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Pentru justificarea caracterul nedatorat al pretenţiilor disputate în prezenta cauză, societatea recurentă a invocat aplicarea greşită a unor norme de drept în materie fiscală, care reglementează elemente de formă ale facturii fiscale, susţinând că cele emise de intimată au fost greşit apreciate drept valabile de către instanţele devolutive, în condiţiile în care nu le-a acceptat prin semnătură.

Nici aceste aspecte nu pot fi examinate de instanţa de recurs, întrucât vizează temeinicia pretenţiilor prin prisma dovezilor administrate în cauză, chestiune care nu intră în sfera controlului de legalitate exercitat în calea extraordinară de atac a recursului.

Înalta Curte subliniază că, şi în ipoteza în care curtea de apel ar fi apreciat greşit asupra condiţiei semnăturii de pe facturile emise de intimată, prin nesocotirea normelor de drept fiscale, nu această metodă de confirmare a sumelor pretinse de către intimată a fost valorificată de curtea de apel pentru a statua asupra temeiniciei pretenţiilor, ci confirmarea de sold semnată de societatea recurentă în temeiul normelor de drept contabile, astfel încât pretinsul viciu de formă a facturilor apare fără relevanţă. Or Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că nu aceste aspecte au fost deduse recursului, ci exclusiv chestiunii legate de relevanţa şi interpretarea probatoriului spre a se decide, în apel, incidenţa impreviziunii.

Nici criticile privind greşita aplicare a prevederilor art. 1.271 alin. (3) lit. b) C. civ. nu vizează aspecte de nelegalitate, întrucât recurenta a afirmat doar că instanţa nu a analizat condiţiile cumulative privind incidenţa impreviziunii, a căror examinare ar fi relevat faptul că obligaţia sa de plată a chiriei devenise deosebit de oneroasă faţă de imposibilitatea de realizare a scopului închirierii. Sub acest aspect, se mai observă că, prin decizia recurată, curtea de apel a reţinut că nu este incidentă impreviziunea, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de norma anterior evocată; prin urmare, dacă instanţa de prim control judiciar a statuat că una dintre condiţiile cumulative nu este îndeplinită, ar fi fost de prisos să examineze celelalte condiţii care, chiar de ar fi fost întrunite, nu ar fi condus la aplicarea impreviziunii.

Pe temeiul acestor considerente, reamintind că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare din perspectiva rigorilor procedurale, situaţie care se constată şi în cauza de faţă, din moment ce analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 70/10.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2024.