Counter-guarantee claim rejected for breach of contractual preconditions; fund’s appeal unfounded.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI- a civilă la 07.08.2018, reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N. a chemat în judecată pe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige să-i plătească suma de 3.699.200 RON, reprezentând contragaranţia acordată de pârâtă pentru garanţia asumată de reclamantă în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 57/10.07.2013, beneficiar fiind S.C. B. S.R.L. (fostă S.C. C. S.R.L.) şi dobânda legală penalizatoare calculată de la 12.12.2017, până la plata efectivă a contragaranţiei, precum şi cheltuielile de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile C. civ. şi art. 194 C. proc. civ.

La 04.10.2018, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Bucureşti – secţia civilă, solicitând declinarea soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 3574/28.11.2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, care, prin sentinţa civilă nr. 480/20.09.2019, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

Prin decizia nr. 1646/17.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Învestit prin regulatorul de competenţă, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 2353/25.11.2020, prin care a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, precum şi cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1569A/28.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, a declarat recurs Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – I.F.N., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei instanţe de acelaşi grad cu instanţa care a pronunţat decizia în apel, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1.270, art. 1.272, art. 1.350, art. 1.516 şi art. 1.535 C. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a criticat decizia recurată prin care instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1.270 alin. (1), art. 1.350, art. 1.516 şi art. 1.535 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile contractuale ale pârâtei, neexistând obligaţia de plată a contragaranţiei conform art. 6.4 alin. (4) raportat la alin. (2) lit. b) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, încheiată de părţi, întrucât reclamanta ar fi încălcat obligaţiile asumate prin art. 4.1, art. 5.1 şi art. 12.8 din aceeaşi convenţie.

Recurenta a arătat că hotărârea este nelegală întrucât prin Convenţia nr. 1/2012 se stabilesc garanţiile acordate IMM-urilor care pot fi contragarantate, precum şi condiţiile de eligibilitate pe care beneficiarul trebuie să le îndeplinească; în speţă, S.C. C. S.R.L. a primit un credit de investiţii pentru achiziţia de active imobiliare de la alte două societăţi din grup, care erau urmărite silit de organele fiscale pentru datorii bugetare, însă acest aspect este fără relevanţă, întrucât beneficiarul creditării era eligibil, operaţiunea de creditare nefiind prohibită de Convenţia nr. 1/2012 sau Normele nr. 1/2012 privind stimularea accesului la finanţare a IMM, emisă de Fondul Român de Contragarantare S.A.

A mai criticat statuarea instanţei de apel privind nerespectarea obligaţiilor de diligenţă asumate potrivit art. 5.1 din convenţia părţilor şi a arătat că a depus aceeaşi diligenţă ca şi în cazul garanţiilor acordate fără această protecţie, iar contragaranţia respectă procentul de 80% prevăzut de art. 5.3 lit. a) pct. ii) din Norma nr. 1/2012 şi a susţinut că, fiind respectate toate condiţiile de acordare, nu sunt incidente prevederile art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2012, potrivit cărora Fondul Român de Contragarantare S.A. suportă riscul aferent IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al garantului.

Recurenta a susţinut că nu poate fi ţinută responsabilă pentru pretinse cerinţe neincluse în mandat, mai ales că şi intimata-pârâtă a efectuat propria verificarea a documentaţiei care a stat la baza acordării contragaranţiei, iar în cuprinsul notei nr. x/06.12.2013, depusă la dosar, nu se consemnează nicio deficienţă în acordarea contragaranţiei. Dacă, în urma verificării, intimata ar fi constatat că beneficiarul nu este eligibil, trebuia să solicite anularea ajutorului de minimis acordat, ceea ce nu s-a întâmplat. A afirmat că, în etapa executării obligaţiei, nu pot fi aplicabile alte reguli decât cele prevăzute de Convenţia nr. 1/2012 sau Norma nr. 1/2012.

Totodată, a argumentat că, potrivit art. 12 din anexa C1 la Convenţia nr. 1/2012, pentru evaluarea eligibilităţii în situaţii nestandard, garantul trebuia să solicite obligatoriu punctul de vedere al Fondului Român de Contragarantare, nefiind mandatat să aprecieze singur şi să acorde contragaranţii, or, în speţă nu s-a aplicat această procedură, dovadă că situaţia se încadra în cele standard, reglementate de Norma nr. 1/2012. De altfel, chiar intimata a confirmat expres contragaranţia, fără rezerve, potrivit adresei nr. x/28.08.2013, fără a cere clarificări şi fără a constata deficienţe.

Recurenta a susţinut că, prin poziţia adoptată în prezentul litigiu, intimata îşi invocă propria culpă, deoarece a cunoscut, încă din 2013, destinaţia creditului şi clasa de risc mediu-ridicat în care a fost încadrat beneficiarul, la acordarea contragaranţiei, însă nu a invocat deficienţe.

În temeiul acestor argumente, a susţinut că raţionamentul instanţei de apel încalcă principiul forţei obligatorii a contractului, reglementat de art. 1.270 C. civ., precum şi ale art. 1.170 din acelaşi cod, întrucât, deşi condiţiile stabilite de părţi conform art. 6.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2012 au fost îndeplinite şi intimata-pârâtă ar trebui să plătească contragaranţia, soluţia pronunţată este contrară acestei situaţii de fapt. A mai arătat că, fiind îndeplinite şi condiţiile prevăzute la art. 1.350, art. 1.516 şi art. 1.535 C. civ., este îndreptăţită să primească plata contragaranţiei şi dobânda legală.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 1.270, art. 1.350, art. 1.516 şi art. 1.535 C. civ.

Recurenta nu şi-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

La 20.04.2023, intimata-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea căii de atac.

La 15.05.2023, recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; în urma analizei, acesta a fost comunicat către părţi, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere la raport; doar recurenta şi-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 27.09.2023, instanţa de recurs constituită în complet de filtru a admis în principiu recursul în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., stabilind că excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, să fie pusă în dezbaterea părţilor în şedinţă publică.

Analizând, cu prioritate, această excepţie, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, întrucât din conţinutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, între părţi a fost încheiată convenţia de contragarantare nr. 1/2012, în baza căreia intimata a preluat o parte din riscul suportat de recurentă, prin acordarea de contragaranţii beneficiarilor întreprinderi mici şi mijlocii (I.M.M.), în limita unui plafon agreat.

Ulterior plăţii către A. S.A. a sumei de 4.624.000 RON, reprezentând garanţie, recurenta a solicitat intimatei executarea contragaranţiei de 80% aferentă contractului de garantare privind pe beneficiara S.C. C. S.R.L., respectiv suma de 3.699.200 RON, pretinsă prin cererea de chemare în judecată.

Prin adresa nr. x/03.04.2018, intimata a refuzat plata contragaranţiei, întrucât recurenta a încălcat prevederile art. 4.1, art. 5.1, art. 6.1, art. 6.4 şi art. 12.8 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, motiv pentru care aceasta din urmă a învestit instanţa cu prezenta acţiune, având ca obiect plata contragaranţiei.

Prin hotărârile pronunţate, ambele instanţe de fond au constatat că, faţă de dispoziţiile contractuale, recurenta nu era îndreptăţită să obţină plata contragaranţiei, reţinând culpa contractuală a acesteia. De aceea, prin prezenta cale de atac, reclamanta a criticat soluţia instanţei de apel, susţinând că sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi plătită contragaranţia de către Fondul Român de Contragarantare S.A.

Autoarea căii de atac a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut nesocotirea dispoziţiilor art. 1.270, art. 1.272, art. 1.350, art. 1.516 şi art. 1.515 C. civ. în dezlegarea dată de către instanţa de apel cu privire la interpretarea convenţiei părţilor, a obligaţiilor asumate, a culpei şi răspunderii contractuale.

În esenţă, a arătat că şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale născute atât din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, cât şi din mandatul acordat de intimată, cu diligenţele pe care le depune şi pentru propriile garanţii, astfel că nu poate răspunde pentru pretinse cerinţe neincluse în mandat; de asemenea, a susţinut că nu sunt incidente clauzele contractuale privind situaţiile nestandard, care impuneau solicitarea punctului de vedere al Fondului Român de Contragarantare S.A. şi că aceasta, la rândul său, a verificat documentaţia care a stat la baza contragaranţiei, fără a constata deficienţe, astfel că dacă au existat suspiciuni privind eligibilitatea beneficiarului şi nu au fost semnalate de către intimată, rezultă că aceasta invocă, în apărare, propria sa culpă, ceea ce nu este permis.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că în mod judicios a statuat instanţa de apel că nu poate fi reţinută obligaţia intimatei de plată a contragaranţiei prevăzute la art. 6.4. alin. (2) din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, în contextul în care, în urma analizării şi interpretării probatoriului administrat, pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua, a stabilit culpa sa în îndeplinirea obligaţiilor contractuale, aplicând dispoziţiile contractuale, în aplicarea art. 1270 C. civ.

Din analiza considerentelor deciziei atacate, prin prisma criticilor formulate de titulara recursului, se constată că nu a fost nesocotit principiul forţei obligatorii a contractului părţilor ale cărui clauze au fost evaluate şi aplicate întocmai voinţei acestora, efectele actului juridic fiind temeiul respingerii pretenţiilor garantului, ca urmare a neîndeplinirii îndatoririlor asumate.

Sub acest aspect, susţinând că nu-i poate fi atrasă răspunderea pentru neexecutarea unor cerinţe externe contractului de mandat, recurenta omite faptul că nu aceasta este situaţia sa, întrucât nu i s-a pretins îndeplinirea unor obligaţii noi, neasumate, ci i s-a imputat depăşirea limitelor împuternicii acordate.

Astfel, din probatoriul administrat şi evaluat de instanţele devolutive, s-a reţinut că sub aspectul eligibilităţii, situaţia beneficiarei S.C. C. S.R.L. era una nestandard, nefiind corespunzătoare obiectivelor pentru care au fost înfiinţate cele două societăţi de garantare şi contragarantare, întrucât destinaţia finanţării nu a fost un credit de investiţii pentru îmbunătăţirea competitivităţii şi eficienţei societăţii beneficiare, ci transferarea activităţii şi bunurilor aparţinând celor două societăţi care beneficiaseră anterior de garanţii şi care se aflau în executare silită fiscală, către o societate care avea aceiaşi asociaţi şi acelaşi administrator.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a statuat corect asupra incidenţei art. 12 din anexa C.1 la convenţia de contragarantare nr. 1/2012, potrivit căruia, pentru evaluarea eligibilităţii în situaţii nestandard, garantul va solicita, în mod obligatoriu, punctul de vedere al Fondului Român de Contragarantare S.A., nefiind mandatat ca, în aceste cazuri, să aprecieze pe cont propriu şi să acorde contragaranţii; deşi i s-a interzis expres prin mandatul, iar la momentul verificării eligibilităţii, a apreciat riscul mediu-ridicat al contragaranţiei, recurenta a procedat la aprobarea acesteia fără a cere opinia intimatei, ceea ce relevă culpa sa exclusivă, precum şi încălcarea art. 5.1 şi 12.8 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, care prevăd îndeplinirea obligaţiei de a acorda contragaranţia cu diligenţa practicată pentru propriile garanţii şi cu bună-credinţă.

Din această perspectivă, se reţine că, întrucât recurenta invocă aspecte privind conduita sa contractuală cu scopul de a convinge instanţa că a respectat întocmai clauzele actului juridic încheiat cu intimata, aprecierea asupra diligenţelor depuse în procedura de acordare a contragaranţiei vizează chestiuni ce nu mai pot fi supuse analizei instanţei de recurs, întrucât sunt aspecte de temeinicie asupra cărora instanţele de fond au apreciat deja pe baza probatoriului administrat, iar o atare evaluare este incompatibilă cu calea extraordinară a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, atribuind recursului natură juridică nedevolutivă. Prin urmare, nu poate fi cenzurat raţionamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce priveşte modul de executare a contractului din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată.

Nu se poate reţine nici argumentul că, prin confirmarea contragaranţiei de către intimată, aceasta nu a constatat deficienţe privind acordarea acesteia şi, prin urmare, în prezenta cauză, îşi invocă propria culpă, întrucât, aşa cum reiese din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, confirmarea garanţiei şi executarea acesteia sunt etape distincte în derularea convenţiei, supuse unei proceduri de analiză diferite, astfel că o confirmare a garanţiei în prima etapă nu constituie un impediment pentru respingerea cererii de executare; aceasta întrucât confirmarea garanţiei nu implică analiza respectării mandatului acordat recurentei, în timp ce executarea garanţiei presupune verificarea că aprobarea şi acordarea contragaranţiei s-au făcut cu respectarea normei aplicabile şi a convenţiei; or, încălcarea prevederilor acestora conduce la suportarea de către garant a efectelor acestei omisiuni şi exonerarea intimatei de la plata contragaranţiei asumate contractual.

Pe temeiul considerentelor reţinute, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate criticile recurentei formulate prin memoriul de recurs, întrucât nicio dispoziţie de drept material nu a fost încălcată prin interpretarea dată de instanţa de apel clauzelor convenţiei de contragarantare nr. 1/2012.

Prin urmare, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN împotriva deciziei civile nr. 1569A/28.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2024.