Railway operator loses appeal; tariff arrears, penalties, and costs upheld under mandatory pricing rules.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 1 Bucureşti – secţia a II-a Civilă la 18.10.2018, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 466.766,99 RON, compusă din suma de 39.176,25 RON, reprezentând tarif acces convoaie manevră, suma de 3.043,06 RON, reprezentând tarif anulare/suspendare activitate, suma de 19.792,49 RON, reprezentând penalităţi, calculate până la 31.05.2018, suma de 404.755,19 RON, reprezentând tarif staţionare material rulant şi suma de 60 RON, reprezentând cheltuieli aferente notificării, sumă ce urmează a se actualiza până la data plăţii efective, conform art. 4 şi art. 5 din capitolul 2 din contractul de acces pe infrastructură feroviară nr. 254/07.12.2017, încheiat între cele două părţi, respectiv a planului de tarifare stabilit conform dispoziţiilor directorului general al reclamantei nr. 45/08.08.2007 şi nr. 83/09.09.2008.

În drept, au fost invocate prevederile art. 272, art. 1.164, art. 1.170, art. 1.270, art. 1.350, art. 1.516 şi ale art. 1.350 C. civ., precum şi ale art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 997/20.02.2019, Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti – secţia a II-a Civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La 01.04.2019 Organizaţia Patronală a Societăţilor Feroviare Private din România (O.P.S.F.P.R.) a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei, declarată admisibilă.

Prin sentinţa civilă nr. 3593/02.12.2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea şi a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 887A/02.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelul, a schimbat hotărârea primei instanţe, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 318.444,08 RON, reprezentând contravaloare tarife, la care se adaugă penalităţile contractuale, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la data achitării efective a debitului şi a sumei de 12.184,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj şi S.C. A. S.A. au declarat recurs.

Pe calea recursului, Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. a solicitat casarea deciziei recurate şi după rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, sens în care a apreciat că în cauză sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, cu privire la primul caz de casare invocat, a arătat că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii şi că instanţa de apel nu a arătat argumentele şi nu a aplicat legea la împrejurările cauzei, chestiuni care au condus la soluţia pronunţată.

A arătat că, deşi s-a reţinut că pretenţiile sale derivă din contractul de acces la infrastructură nr. x/2017, determinarea cuantumului lor, compus din tarifele de utilizare a infrastructurii feroviare şi penalităţile aferente, nu s-a realizat prin raportare la prevederile contractuale, ci la decizia nr. 2/30.08.2018, emisă de Consiliul Naţional de Supraveghere în Domeniul Feroviar, care, la art. 2, a stabilit că noile tarife instituite prin aceasta urmează să se aplice începând cu 01.10.2018.

În acest context, a apreciat că hotărârea instanţei de apel este greşită, întrucât noile tarife nu puteau fi aplicate pentru perioada anterioară datei sus-menţionate, întrucât decizia sus-indicată nu cuprinde nicio dispoziţie de aplicare retroactivă a tarifelor menţionate, iar legea nu poate dispune decât pentru viitor. A mai arătat că noile tarife au fost fundamentate pe baza costurilor de la data deciziei Consiliului Naţional de Supraveghere în Domeniul Feroviar, neputând fi aplicate pentru trecut, întrucât situaţia nu este identică.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că la pronunţarea deciziei atacate instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1.270 C. civ. şi principiul răspunderii contractuale, reglementat prin art. 1.350 alin. (1) şi alin. (2) din acelaşi Cod.

Sub acest aspect, a prezentat modul de derulare a raporturilor contractuale şi de executare a obligaţiilor asumate prin contract, subliniind că intimata nu le-a contestat niciodată.

De aceea, a apreciat că instanţa de apel ar fi trebuit să dea eficienţă criticilor sale din apel şi să aplice textele de lege sus-indicate, precum şi dispoziţiile art. 1.488, art. 1.527, art. 1.531 şi ale art. 1.548 C. civ., pe care le-a evocat, subliniind că în speţă existenţa contractului, executarea acestuia de către autoarea căii de atac şi neîndeplinirea obligaţiei de plată de către intimată au fost probate, culpa părţii adverse fiind prezumată.

Totodată, a susţinut că intimata nu a contestat obligaţia de plată şi nici a dovedit existenta unor cauze justificative de neexecutare ori că aceasta din urmă ar fi imputabilă creditorului, conform art. 1.555 - 1.557 C. civ.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 1.270 şi ale art. 1.271 C. civ., recurenta a prezentat consideraţii teoretice privind principiul forţei obligatorii a contractului, arătând că, de vreme ce intimata a acceptat, semnat contractele de acces pe infrastructură şi nu a contestat valabilitatea vreunei clauze şi nici serviciile furnizate, în mod greşit instanţa nu a dat eficienţă acestui principiu de drept.

Totodată, a precizat că negocierea contractelor s-a realizat sub atenta supraveghere a organismelor în domeniu, Asociaţia Transportatorilor Feroviari din România, Organizaţia Patronală a Societăţilor Feroviare Private din România, Consiliul Concurenţei - Consiliul Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar - Direcţia de Supraveghere Feroviară.

A mai precizat că tarifele la care se referă decizia nr. 2/2018, emisă de Consiliul Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar sunt servicii adiţionale activităţii de transport feroviar prevăzute la art. 2 din Anexa II la Legea nr. 202/2016 şi că serviciile auxiliare celor de acces pe infrastructură aferente perioadei ianuarie- august 2018 au fost stabilite potrivit legislaţiei în vigoare la încheierea contractului şi celei din această perioadă.

În continuare, a enunţat normele legale şi criteriile care au fost avute în vedere la stabilirea şi aplicarea tarifelor aferente serviciilor pretinse la plată, cu referire la înscrisurile doveditoare.

Cu privire la penalităţile de întârziere, a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului, întrucât intimata nu a contestat valoarea penalităţilor şi nu a dovedit că şi-a îndeplinit obligaţia de plată la scadenţă, iar art. 5.4 din contractul nr. x/2017 cuprinde o clauză penală pentru depăşirea termenului de plată.

În drept a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., art. 1.270, art. 1.350, art. 1.538-1.539 C. civ. şi art. 496 şi art. 663 C. proc. civ.

La rândul său, recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, a arătat că în apel au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în concret cele care reglementează limitele învestirii instanţei, obiectul cauzei şi principiul disponibilităţii.

În argumentare, evocând prevederile art. 9 şi art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a prezentat temeiul acţiunii şi apărările recurentei-pârâte invocate în faţa instanţelor de fond, subliniind că raportat la obiectul cauzei - pretenţii constând în tarife pentru servicii furnizate în perioada ianuarie- august 2018, determinate în baza dispoziţiilor directorului general al recurentei-reclamante nr. 45/08.08.2007 şi nr. 83/09.09.2008 - şi la concluziile probatoriului administrat - care au validat susţinerile sale în sensul că facturile pretinse la plată cuprind tarife aplicate cu nerespectarea Legii nr. 202/2016, în vigoare la data emiterii lor -, acţiunea reclamantei trebuia respinsă în integralitate.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de apel a recalificat acţiunea având ca obiect obligarea sa la plata valorii tarifelor stabilite potrivit dispoziţiilor sus-indicate, într-una având ca obiect determinarea creanţei ce decurge din executarea contractului nr. x/2017 pentru perioada ianuarie- august 2018.

Din această perspectivă, a apreciat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, precum şi prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în măsura în care intimata-reclamantă a indicat izvorul tarifelor aplicate şi a arătat că se opune aplicării deciziei nr. 2/2018, iar instanţa de apel le-a determinat şi în acord cu prevederile Legii nr. 202/2016.

Mai mult, a precizat că proba cu expertiza contabilă a fost solicitată şi încuviinţată pentru a se stabili legalitatea tarifelor menţionate în facturile solicitate la plată, şi nu pentru a fi determinată întinderea lor, cum în mod nelegal a reţinut instanţa de prim control judiciar.

Un alt set de critici au fost subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac arătând că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

În argumentare, a afirmat că hotărârea atacată nu respectă cerinţele instituite de art. 425 C. proc. civ., întrucât considerentele expuse în justificarea soluţiei pronunţate sunt în contradicţie cu dispozitivul hotărârii.

Astfel, a susţinut că, deşi raportat la temeiul de drept al acţiunii, respectiv încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 3 pct. 21 şi art. 31 din Legea nr. 202/2016 s-a reţinut caracterul neîntemeiat al pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel a admis în parte acţiunea.

A mai susţinut, circumscris ipotezei de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 1.350, art. 1.517 şi art. 1.548 C. civ.

În motivare, această recurentă a arătat că de vreme de instanţa de apel a constatat culpa intimatei-reclamante privind stabilirea nelegală a tarifelor, condiţiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale nu mai erau îndeplinite, aşa încât dispoziţia de admitere în parte a acţiunii este nelegală.

Sub acest aspect, a afirmat că a avut o conduită contractuală licită, iar neexecutarea obligaţiei de plată era imputabilă exclusiv intimatei-reclamante, având în vedere că tarifele pretinse la plată încălcau art. 3 pct. 21 şi art. 31 din Legea nr. 202/2016, aşadar a apreciat că neîndeplinirea obligaţiei de plată a fost justificată.

A afirmat că în cauză erau incidente prevederile art. 1.517 C. civ., întrucât neexecutarea contractului s-a datorat faptei creditorului, care deşi avea cunoştinţă de prevederile Legii nr. 202/2016, a stabilit tarifele aferente serviciilor furnizate în baza unui mecanism implicit abrogat prin actul normativ menţionat, astfel că se impunea înlăturarea prezumţiei instituite de prevederile art. 1.548 C. civ.

La 15.11.2022, S.C. A. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat, în temeiul art. 489 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, susţinând că recursul este nemotivat şi că argumentele recurentei nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac.

Recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

La 14.11.2022 Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; în urma analizei lui, raportul a fost comunicat către părţi, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere; ambele părţi şi-au exprimat punctul de vedere la raport.

La termenul din 27.09.2023, instanţa de recurs constituită în complet de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, a admis în principiu recursurile şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru dezbaterea acestora.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin memoriul său de recurs, Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prioritar, Înalta Curtea va analiza motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând conţinutul hotărârii judecătoreşti, care, dacă este găsit întemeiat, conferă hotărârii judecătoreşti un viciu de nelegalitate ce ar impune casarea şi ar face de prisos cercetarea celorlalte motive de nelegalitate.

În concret, critica subsumată acestui motiv de recurs priveşte, pe de-o parte, existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii, iar pe de altă parte, nemotivarea corespunzătoarea a deciziei atacate, în sensul că lipsesc argumentele pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de apel.

Înalta Curte reaminteşte, cu acest prilej, că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin prisma motivelor contradictorii cuprinse în hotărâre, vizează ipoteza unei contradicţii între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată sau ipoteza unei contradicţii dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers.

De asemenea, nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de întinderea şi conţinutul considerentelor. Obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia. Art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale obligă instanţa să îşi motiveze deciziile; această îndatorire nu presupune ca instanţa să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, ci chiar dacă a motivat doar pe scurt hotărârea este necesar să fi examinate totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

Examinând decizia atacată, prin prisma celor două ipoteze circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu a dezvoltat nicio critică vizând pretinsele considerente contradictorii, ceea ce conduce la concluzia că această chestiune a fost invocată pur formal. Totodată, nu se poate reţine un alt viciu de privind motivarea hotărârii, întrucât din considerente se distinge raţionamentul judiciar al instanţei de apel, care, examinând criticile formulate de aceeaşi parte în calea devolutivă de atac, a expus propriile argumente în susţinerea soluţiei pronunţate. De altfel, nici ipoteza nemotivării hotărârii nu este susţinută prin argumente pertinente, autoarea căii de atac criticând, în concret, raţionamentul judiciar al instanţei de apel şi modul în care aceasta a interpretat şi aplicat legea.

Prin urmare, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că, prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.270 şi art. 1.350 alin. (1) şi (2) C. civ., ce reglementează forţa obligatorie a contractului şi răspunderea contractuală.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a prezentat aspecte concrete ale raportului juridic dintre părţi, parcursul contractual al acestora, precum şi chestiuni teoretice privind forţa obligatorie a contractului şi răspunderea contractuală, susţinute cu prevederile legale în materie. În acest context, singurele critici concrete vizând decizia atacată se regăsesc în două paragrafe prin care susţine că instanţa de apel i-a înlăturat greşit argumentele formulate în calea de atac devolutivă şi că statuările acestei instanţe nu sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 1.270 şi art. 1.350 C. civ.; aceasta deoarece facturile din care rezultă pretenţiile sale au fost emise în temeiul contractului părţilor, ce are putere de lege între litiganţi, iar partea adversă nu a contestat nici raporturile contractuale, nici modul de îndeplinire a obligaţiilor de către recurenta-reclamantă. În prezentul litigiu, intimata-pârâtă nu a precizat de unde provin sumele pretins nedatorate şi nici nu a demonstrat existenţa debitului astfel că este singura care trebuia să răspundă pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată a tarifelor, ce au fost calculate cu respectarea legii şi a convenţiei părţilor.

A mai argumentat validitatea contractului părţilor şi temeinicia pretenţiilor sale prin faptul că la negocierea contractelor în domeniul transportului feroviar participă şi reprezentanţi ai Asociaţiei Transportatorilor Feroviari din România şi ai Organizaţiei Patronale a Societăţilor Feroviare Private din România, iar despre contractul de acces pe infrastructura feroviară pentru 2017 a fost informat şi Consiliul Concurenţei prin Consiliul Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar - Direcţia de Supraveghere Feroviară.

Recurenta-reclamantă a evocat dispoziţii legale privind sistemul de tarifare pentru utilizarea infrastructurii feroviare, tipurile de tarife reglementate şi, prin prisma dispoziţiilor O.G. nr. 89/2003 şi ale Legii nr. 202/2016, a conchis că avea dreptul să opereze modificări tarifare până în noiembrie 2020, conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 202/2016, iar decizia nr. 2/2018 a Consiliului de Supraveghere în Domeniul Feroviar era aplicabilă de la 01.10.2018. A mai arătat că toate tarifele ce reprezintă baza pretenţiilor obiect al prezentei cauze au fost calculate cu respectarea legii în vigoare la data stabilirii lor.

Examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte observă că, în apel, aceeaşi parte, în calitate de titulară şi a căii de atac devolutive, a invocat încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, reglementat de art. 1.270 C. civ., iar criticile sale, similare celor dezvoltate în susţinerea prezentei căi de atac, au fost analizate de curtea de apel, care a evaluat întregul parcurs contractual al părţilor şi a analizat obligaţiile asumate de părţi şi modul în care au fost executate. În consecinţă, în mod legal, curtea de apel a conchis asupra faptului că actul juridic încheiat de părţi se impune acestora cu forţa unei legi, dar este supus limitelor trasate de prevederile legale care stabilesc mecanismul de determinare a tarifelor de utilizare a infrastructurii feroviare publice.

De aceea, se constată că, prin reiterarea aspectelor deja prezentate şi analizate de instanţa de prim control judiciar, recurenta exprimă nemulţumirile proprii asupra modului în care acestea au fost dezlegate şi, sub pretextul încălcării sau aplicării greşite a prevederilor art. 1.270 C. civ., urmăreşte să obţină o reexaminarea a aceloraşi chestiuni, fără a critica, cu valenţe de nelegalitate, statuările curţii de apel vizând principiul forţei obligatorii a contractului.

Nici critica acestei recurente privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.350 C. civ., ce reglementează răspunderea contractuală, nu poate fi reţinută ca fondată, întrucât soluţia de admitere în parte a pretenţiilor sale a fost pronunţată în urma evaluării raporturilor contractuale şi a răspunderii părţilor, în temeiul clauzelor agreate de acestea. Aşadar, deşi reale susţinerile recurentei-reclamante privind faptul că nicio clauză nu a fost declarată nulă şi că intimata nu a precizat expres provenienţa sumei pe care nu o datorează, aceste premise nu conduc la concluzia că toate sumele solicitate trebuiau admise, în contextul în care soluţia asupra temeiniciei pretenţiilor este consecinţa aprecierii probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente; aceasta întrucât este obligaţia instanţei să interpreteze actul juridic dedus judecăţii acord cu dispoziţiile legii incidente.

De aceea, chiar dacă nu a operat sancţiunea nulităţii vreunei clauze din contractul părţilor, efectele acestora trebuie circumscrise dispoziţiilor Legii nr. 202/2016, care transpune Directiva nr. 2012/34 a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene din 14 decembrie 2012, privind instituirea spaţiului feroviar unic european. Astfel, potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 202/2016, "drepturile şi obligaţiile administratorului infrastructurii şi ale solicitanţilor cu privire la orice alocare a capacităţilor de infrastructură sunt stabilite prin contract, cu respectarea prevederilor legislative specifice".

Totodată, art. 56 alin. (4) lit. c) din aceeaşi lege, stabileşte atribuţia Consiliului Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar structură organizată în cadrul Consiliului Concurenţei, "să impună prin decizie măsuri care să asigure remedierea încălcării legii, atunci când se constată că solicitantul a fost tratat inechitabil, a fost discriminat sau nedreptăţit în ceea ce priveşte unul sau mai multe dintre elementele prevăzute la alin. (2)" - lit. e) a acestui alineat menţionând "nivelul sau structura tarifelor de infrastructură care i se cer sau i se pot cere a fi plătite", iar potrivit alin. (5) teza I, în urma unei solicitări formulate de oricare dintre entităţile enumerate la art. 11 alin. (2) - la lit. d) este prevăzut operatorul de transport feroviar care execută contractul de servicii publice -, "Consiliul Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar stabileşte, prin decizie, dacă echilibrul economic al unui contract de servicii publice este periclitat."

Înalta Curte va înlătura şi criticile privind nesocotirea dreptului recurentei de a efectua modificări tarifare până la 01.11.2020, justificat prin faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2016 contractul său de activitate pentru perioada 2016-2020 fusese deja aprobat prin H.G. nr. 232/2016, întrucât sunt contrare dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 202/2016, norme cu caracter tranzitoriu, care stabilesc expres că "contractul de activitate al administratorului infrastructurii prevăzut la art. 30 alin. (2), în vigoare la data aprobării prezentei legi în conformitate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 89/2003 privind alocarea capacităţilor de infrastructură feroviară şi tarifarea utilizării infrastructurii feroviare, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică, începând cu anul 2017, în vederea asigurării conformităţii prevederilor contractuale cu dispoziţiile prezentei legi".

În temeiul dispoziţiilor legale evocate în paragrafele precedente, nici susţinerile referitoare la aplicarea deciziei nr. 2/2018 nu sunt fondate, fiind legală statuarea curţii de apel asupra acestei chestiuni, în sensul că tarifele analizate de Consiliului Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar pentru soluţionarea plângerii respective vizează un interval care cuprinde şi perioada pretenţiilor disputate în prezenta cauză, iar analiza aplicării retroactive a acestui act administrativ, aşadar nu normativ, nu prezintă nicio relevanţă, întrucât este prioritar şi obligatoriu ca tarifele de infrastructură să fie calculate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 202/2016.

Cu privire la penalităţile de întârziere, recurenta-reclamantă a imputat instanţei de apel faptul că nu i-a fost acordat cuantumul solicitat prin acţiune şi a subliniat clauzele contractuale care stabilesc modul de calcul al acestora, invocând dispoziţiile art. 1.350 şi 1.358-1.359 C. civ., precum şi faptul că din probele administrate rezultă caracterul cert, lichid şi exigibil al acestora.

Înalta Curte notează că aceste critici, astfel cum au fost formulate, nu vizează aspecte de nelegalitate, întrucât recurenta-pârâtă invocă caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei probat în faţa instanţelor de fond, prin urmare instanţa de recurs este chemată să aprecieze temeinicia acestor pretenţii pentru un interval ignorat de instanţele devolutive. Or, o asemenea analiză nu se mai poate realiza în actuala etapă procesuală, faţă de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă; aşa fiind, reevaluarea probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii şi în recurs, deoarece sistemul naţional de drept nu recunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceasta critică decizia curţii de apel ca fiind pronunţată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 9 şi art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât cuprinde motive contradictorii şi pentru că a fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1.350, art. 1.517 şi art. 1.548 C. civ.

În dezvoltarea primului său motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a schimbat obiectul şi fundamentul cauzei, întrucât reclamanta a formulat o cerere în pretenţii constând în tarifele aferente perioadei ianuarie- august 2018, calculate în temeiul dispoziţiilor directorului său general nr. 45/08.08.2007 şi nr. 83/09.09.2008, iar instanţa a analizat cererea prin raportare la contractul nr. x/2017 încheiat de părţi, ceea ce a condus la încălcarea limitelor învestirii instanţei, şi în consecinţă, a principiului disponibilităţii.

Contrar susţinerilor acestei recurente, Înalta Curte notează că nu se poate distinge nicio ingerinţă nelegală a instanţei de apel asupra obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată, al cărei obiect constă în pretenţii reprezentând contravaloarea tarifelor de utilizare a infrastructurii rutiere decurgând din raporturile contractuale ale părţilor, conform contractului nr. x/2017, iar deciziile invocate de recurenta-pârâtă au fost menţionate de titulara acţiunii pentru justificarea temeiniciei pretenţiilor sale, fără a putea interpreta un astfel de argument drept o cauză distinctă a demersului judiciar iniţiat. De aceea, nici critica privind depăşirea limitelor învestirii şi încălcarea principiului disponibilităţii nu apare fondată, cererea reclamantei fiind evaluată, de către instanţa devolutivă de control judiciar, prin prisma raportului juridic contractual dedus judecăţii.

Următorul caz de casare, justificat pe pretinse vicii de motivare, precum existenţa unor motive contradictorii, deduce instanţei supreme analiza contradicţiei dintre considerentele hotărârii şi soluţia din dispozitiv, în sensul că, deşi a reţinut că pretenţiile reclamantei au la bază un cuantum al tarifelor calculat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 202/2016, acestea au fost admise, astfel că raţionamentul nelegalităţii sumelor disputate, rezultând din considerente, se opune statuării asupra temeiniciei acestora reţinută prin dispozitiv.

Nici criticile formulate din această perspectivă nu sunt fondate, întrucât statuările cu privire la determinarea tarifelor de utilizare a infrastructurii feroviare cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 202/2016 reprezintă premisa necesară pe care instanţa şi-a fundamentat concluzia admiterii în parte a pretenţiilor, adică numai a acelor sume calculate conform dispoziţiilor legale incidente, reliefate prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, astfel că dezlegările asupra netemeiniciei parţiale a pretenţii concordă cu soluţia din dispozitiv.

Un ultim motiv de nelegalitate vizează aplicarea greşită a normelor de drept material, în concret a acelor dispoziţii care reglementează îndeplinirea cerinţelor răspunderii contractuale şi cauza exoneratoare de răspundere justificată pe propria culpă a reclamantei, care, în această ipoteză, nu are la îndemână invocarea neexecutării obligaţiei de către cocontractant. În opinia recurentei, faţă de cerinţele cumulative impuse de lege pentru atragerea răspunderii contractuale, în speţă, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite imputabile, a vinovăţiei sale şi a legăturii de cauzalitate dintre o presupusă faptă şi un pretins prejudiciu; de asemenea, a apreciat că se află în ipoteza reglementată de art. 1.517 C. civ., întrucât intimata-reclamantă nu-i poate pretinde executarea obligaţiei de plată a tarifelor, cât timp acestea au fost calculate cu încălcarea legii.

Din acest punct de vedere, se cuvine subliniat că aserţiunile aceleiaşi recurente sunt nefondate, întrucât examinarea deciziei atacate relevă că, în urma analizei conduitei sale contractuale, prin prisma cerinţelor legale cumulative privind răspunderea contractuală, curtea de apel a constatat întrunirea acestora, astfel că obligarea sa la plata tarifelor prevăzute de normele de drept incidente a fost corect dezlegată. Se cuvine subliniat faptul că nu este incidentă cauza exoneratoare de răspundere invocată, respectiv fapta culpabilă a reclamantei rezultând din calcularea unor tarife nelegale, întrucât această chestiune nu afectează obligaţie de plată, ci doar cuantumul sumelor datorate; aşadar, ipoteza confirmării nelegalităţii parţiale a cuantumului sumei pretinse nu are caracter exonerator pentru debitoarea obligaţiei de plată, ci aceasta rămâne obligată să plătească valoarea legal stabilită a tarifelor. De altfel, împrejurarea că determinarea cuantumului tarifelor de utilizare a infrastructurii feroviare este supusă criteriilor Legii nr. 202/2016, iar recurenta-pârâtă nu a contestat aceste tarife pe altă cale anterior prezentului litigiu, ci le-a acceptat în cuantumul calculat de către reclamantă, conduce la concluzia că şi aceasta a ignorat dispoziţiile legale incidente domeniului său de activitate, astfel încât susţinerile sale în scop exonerator echivalează cu invocarea, indirectă, a necunoaşterii legii, contrară principiului nemo censetur ignorare legem.

De aceea, în baza tuturor considerentelor arătate, reţinând caracterul nefondat al motivelor de casare invocate de părţi prin recursurile promovate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj şi de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 887A/02.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2024.