Statutory obligation to obtain property title certificate survives missed 60-day deadline under Law 137/2002 and municipal inventory listing does not bar performance

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – secţia contencios administrativ şi fiscal la 12.04.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. MAMAIA S.A. şi Ministerul Turismului (actualmente Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta S.C. MAMAIA S.A. la întocmirea documentaţiei, efectuarea formalităţilor şi înaintarea către Ministerul Turismului, în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 673,41 mp, situat în staţiunea Mamaia, judeţul Constanta, aferent activului B.; să oblige pârâta la plata către reclamant, cu titlu de daune, a sumei de 500 RON/zi de întârziere în executarea obligaţiei de întocmire a documentaţiei, efectuarea formalităţilor şi înaintarea documentaţiei către pârât, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii ce urmează a se pronunţa în cauză şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei; să oblige pârâtul Ministerul Turismului la emiterea, în favoarea S.C. MAMAIA S.A. a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului sus-menţionat, conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 137/2002; să oblige pârâtul la plata către reclamant, cu titlu de daune, a sumei de 500 RON/zi de întârziere în executarea obligaţiei de emitere a certificatului de proprietate, începând cu data împlinirii termenului de 15 zile, prevăzut de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei.

În drept, reclamantul a invocat Criteriile nr. 2.665/1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, emise de Ministerul Finanţelor, prevederile Legii nr. 137/2002, ale H.G. nr. 834/1991 şi ale Legii nr. 99/1999.

Prin sentinţa civilă nr. 1424/11.10.2018, Tribunalul Constanţa – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile din cadrul aceluiaşi tribunal, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa nr. 421/12.03.2019, Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi acţiunea, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 433/26.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 442/23.02.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza pentru o nouă judecată instanţei de apel, cu obligaţia acesteia de a cerceta măsura în care neexecutarea obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietatea asupra terenului către reclamant este fără justificare, debitorul obligaţiei este în întârziere şi executarea în natură este posibilă.

Rejudecând apelul, prin decizia civilă nr. 261/17.06.2022, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a respins ca nefondate calea de atac şi cererea apelantului-reclamant de obligare a intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi rejudecarea de către instanţa de recurs, cu consecinţa admiterii acţiunii.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, a etapelor procesuale anterioare şi a considerentelor deciziei recurate, autorul căii de atac a arătat că instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile legale aplicabile în speţă, pe care le-a indicat, sens în care a invocat incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că în mod greşit s-a reţinut că a devenit imposibil de executat obligaţia intimatei de a întocmi documentaţia şi de a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul aferent imobilului B., obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/06.03.2000, încheiat între părţi, întrucât acesta face parte, potrivit hotărârii Consiliului Local Constanţa nr. 109/2005, din domeniul privat al municipiului Constanţa.

În acest context, a prezentat modalitatea de înfiinţare a intimatei, precum şi activele preluate în patrimoniu de această societate în momentul înfiinţării sale, în temeiul art. 6 din H.G. nr. 1041/1990.

În continuare, recurentul a prezentat argumentele din perspectiva cărora a apreciat ca fiind nelegală hotărârea Consiliului Local nr. 109/2005.

Astfel, sub un prim aspect, a arătat că această hotărâre, prin care nu s-a realizat decât centralizarea inventarului bunurilor aparţinând domeniului privat al Municipiului Constanţa, nu reprezintă titlu de proprietate pentru terenul în cauză, întrucât regimul juridic al acestuia nu putea fi stabilit decât după finalizarea procedurii de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Totodată, a afirmat că, deşi în cuprinsul actului sus-menţionat se face referire la o serie de hotărâri ale Consiliului Local Constanţa prin care s-ar fi aprobat inventarul bunurilor aparţinând domeniului privat al acestei unităţi administrativ-teritoriale, în realitate, numai hotărârea nr. 296/2001 a fost emisă de Consiliul Local Constanţa, celelalte acte administrative nefiind decât decizii ale Primarului Constanţa, care nu sunt semnate şi nu au anexate listele privind bunurile pretins inventariate.

De asemenea, a precizat că analiza actului contestat relevă că în categoria terenurilor disponibilizate conform H.G. nr. 834/1991 nu sunt cuprinse şi cele aparţinând intimatei, ci numai terenuri aparţinând altor societăţi înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990.

A mai afirmat că terenul aferent construcţiei B. a fost inclus în "inventarul bunurilor care aparţin domeniului privat al Municipiului Constanţa" în lipsa unei hotărâri a Consiliului Local Constanţa pentru aprobarea disponibilizării acestui teren şi fără încheierea unui protocol de predare-primire a imobilului.

De asemenea, a susţinut că după înfiinţarea intimatei, în anii 2000-2001, Consiliul Local Constanţa a emis acordurile necesare în vederea obţinerii de către aceasta a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate pentru mai multe bunuri aflate în patrimoniul S.C. MAMAIA S.A., în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991.

În argumentare, a mai susţinut că în conformitate cu art. 4 alin. (2) din actul normativ enunţat anterior, unitatea administrativ-teritorială putea să efectueze inventarierea bunurilor din domeniul său privat numai pentru cele care nu au făcut obiectul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate şi au fost preluate pe bază de protocol.

Prin urmare, operaţiunea de inventariere nu putea fi realizată decât după parcurgerea procedurii de eliberare a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate de către societăţile înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990.

Or, potrivit recurentului, în speţă, nu doar că nu s-a încheiat un protocol, dar nici procedura de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei înstrăinate nu a fost finalizată, situaţia juridică a terenului nefiind clarificată la momentul emiterii H.C.L. Constanţa nr. 109/2005.

În continuare, recurentul a prezentat situaţia juridică a mai multor imobile menţionate în cuprinsul hotărârii criticate pentru nelegalitate, subliniind că, la data înfiinţării intimatei, acestea figurau în patrimoniul ei şi că pentru o parte din bunuri fuseseră emise acorduri de către Consiliul Local Constanţa pentru obţinerea de către intimată a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, conform H.G. nr. 834/1991.

Conchizând, a arătat că, de vreme ce mai multe dintre bunurile intimatei apar atât în patrimoniul acesteia, cât şi în inventarul bunurilor care aparţin domeniului privat al Municipiului Constanţa, regimul juridic al terenului în speţă nu este clarificat.

Din această perspectivă, a apreciat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material incidente în speţă, reţinând în mod eronat că acest teren aparţine domeniului privat al municipiului Constanţa doar pentru simplu fapt că acesta se regăseşte în cuprinsul "inventarului" întocmit de Consiliul Local Constanţa.

De asemenea, a arătat că în mod eronat s-a stabilit că executarea obligaţiei privind parcurgerea procedurii prevăzute de normele legale pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a devenit imposibilă, de vreme ce în cauză procedura pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru teren nu a fost parcursă, aceasta aflându-se abia în faza de întocmire a documentaţiei.

Recurentul a mai susţinut că intimata a fost de rea-credinţă, având în vedere că pentru alte bunuri a demarat şi chiar şi finalizat procedura sus-menţionată.

În opinia autorului căii de atac, în apel au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 137/2002, în măsura în care acestea prevăd în mod expres şi imperativ obligaţia intimatei de a depune documentaţia necesară la autoritatea competentă în vederea eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru bunurile aflate în patrimoniul său şi nu fac nicio distincţie cu privire la regimul juridic al acestora.

Potrivit recurentului, caracterul de normă imperativă al textului de lege indicat derivă chiar din sancţiunile prevăzute de lege pentru încălcarea acestei obligaţii, conform art. art. 2 titlul 1 pct. 8 din Legea nr. 99/1999 şi art. 291 lit. f) din H.G. nr. 577/2002.

De asemenea, a apreciat că statuând, în sensul că executarea obligaţiei intimatei a devenit imposibilă, instanţa de apel a legitimat conduita abuzivă a intimatei - de tergiversare a finalizării procedurii legale de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate -, sens în care a invocat încălcarea principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

La 24.11.2022 intimata S.C. MAMAIA S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 08.12.2022 intimatul Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; în urma analizei, acesta a fost comunicat către părţi, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere la raport; doar intimata S.C. MAMAIA S.A. şi-a exprimat punctul de vedere la raport.

La termenul din 27.09.2023, instanţa de recurs constituită în complet de filtru a respins excepţia tardivităţii recursului, a admis în principiu calea de atac şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru dezbaterea atât a excepţiei nulităţii recursului, cât şi asupra fondului acestuia.

La termenul de astăzi, excepţia nulităţii recursului a fost respinsă, pentru considerentele regăsite în practicaua prezentei hotărâri.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul a invocat incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile legale care reglementează procedura de urmat pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al intimatei S.C. MAMAIA S.A. asupra terenului ce face obiectul convenţiei pe care a încheiat-o cu aceasta. A precizat că din toate actele menţionate în hotărârea Consiliului Local al municipiului Constanţa nr. 109/2005, precum şi din cuprinsul acesteia, nu rezultă că respectivul teren a devenit proprietatea privată a municipiului Constanţa, deoarece inventarierea acestui bun imobil în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale nu echivalează cu transferul dreptului de proprietate asupra acestuia. Totodată, a arătat că, întrucât situaţia juridică a acestuia nu este clarificată, asemenea şi altor terenuri care se regăsesc atât în patrimoniul intimatei S.C. MAMAIA S.A., cât şi în inventarul bunurilor care aparţin domeniului privat al municipiului Constanţa, instanţa de apel a statuat greşit că obligaţia intimatei este imposibil de executat, în contextul în care procedura de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu a fost parcursă, ci se află în etapa de întocmire a documentaţiei.

Criticile recurentului faţă de hotărârea pronunţată de curtea de apel în rejudecarea căii de atac devolutive urmează a fi evaluate în considerarea dezlegărilor deciziei de casare, potrivit căreia obligaţia asumată de S.C. MAMAIA S.A. este una de rezultat, astfel că aceasta trebuia să urmeze procedura legală pentru obţinerea titlului de proprietate. Instanţa supremă a mai reţinut că depăşirea termenului prevăzut de art. 2 pct. 5 din Legea nr. 99/1999 la data încheierii convenţiei nu o exonerează pe intimată de la îndeplinirea obligaţiei convenţionale şi a celei legale prevăzute ulterior de art. 12 din Legea nr. 137/2002, privind efectuarea demersurilor necesare pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ci numai ipoteza imposibilităţii de executare poate avea un asemenea efect, revenind instanţei de apel obligaţia de a cerceta dacă neexecutarea obligaţiei este fără justificare, debitorul este în întârziere şi executarea în natură este posibilă.

Rejudecând, curtea de apel reţine că S.C. MAMAIA S.A. nu mai poate executa în natură obligaţia de a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului dobândit de A., întrucât aceasta susţine că a depus documentaţia prevăzută de lege, în anul 2018, aşadar după o lungă perioadă de la împlinirea termenului de 60 de zile de la intrarea în vigoarea a Legii nr. 137/2002, or nesocotirea acestuia, în mod nejustificat, lasă fără efecte procedura legală a cărei finalitate era dobândirea calităţii de proprietar asupra terenului, indiferent de demersurile întreprinse de intimată după mai mult de 15 ani de la momentul adoptării legilor în materia privatizării societăţilor comerciale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine caracterul fondat al criticilor recurentului privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, întrucât raţiunea termenului de 60 de zile a fost de a determina destinatarii normei de drept să procedeze, în scurt timp, la întocmirea şi înaintarea către instituţiile competente a documentaţiei necesare emiterii titlului de proprietate pentru finalizarea eficace a procedurii de privatizare şi definitivarea regimului juridic al terenurilor societăţilor implicate în acest proces; aşadar, nerespectarea lui nu poate avea ca efect degrevarea societăţilor comerciale de obligaţia legală pe care o instituia, ci dimpotrivă, pentru a se asigura finalitatea urmărită, legiuitorul a prevăzut prin art. 53 din acelaşi act normativ că încălcarea dispoziţiilor legii constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni.

Totodată, prin art. 291 lit. f) din Norma metodologică de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării din 13.06.2002 s-a prevăzut expres caracterul contravenţional al încălcării obligaţiei legale reglementate de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, aspect care conduce la concluzia că raţiunea unei asemenea reglementări a fost aceea de a determina societăţile comerciale implicate în procesul de privatizare să-şi îndeplinească cu celeritate atribuţiile, în scopul clarificării situaţiei juridice a imobilelor supuse procedurii de emitere a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate. Aşadar, nu se poate trage concluzia că depăşirea termenului echivalează cu stingerea obligaţiei legale instituite, ci dimpotrivă, obligaţia subzistă, iar complementar, pentru depăşirea termenului imperativ vor fi aplicate sancţiuni contravenţionale.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate şi criticilor recurentului privind raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia includerea terenului în domeniul privat al municipiului Constanţa reprezintă un impediment în finalizarea procedurii emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât situaţia juridică a terenului dobândită prin efectul hotărârii Consiliului Local nr. 109/2005 nu poate fi opusă în mod singular demersului S.C. MAMAIA S.A. de a-şi îndeplini obligaţia legală.

În acest context, instanţa de recurs nu va analiza criticile recurentului vizând hotărârea Consiliului Local nr. 109/2005 deoarece excedează obiectul prezentului litigiu, instanţa având de soluţionat cererea privind obligarea intimaţilor la îndeplinirea procedurii premergătoare emiterii titlului de proprietate, iar nu legalitatea unui act administrativ.

Înalta Curte subliniază că în prezenta cauză, faţă de obiectul litigiului, singura obligaţie ce trebuie analizată este cea legală, prevăzută de dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, întrucât obligaţia contractuală asumată de S.C. MAMAIA S.A. privind transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului este subsecventă dobândirii calităţii de proprietar şi nu face obiectul prezentul cauze.

Cu privire la îndeplinirea obligaţiei de a întocmi şi depune documentaţia necesară emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, întrucât reţine că S.C. MAMAIA S.A "susţine faptul că a depus la Primăria Constanţa documentaţia în vederea obţinerii certificatului la data de 26.01.2018, prin cererea nr. x/2018", precum şi faptul că în considerentele deciziei civile nr. 114/CA/29.01.2020 Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscala a menţionat că "solicitarea intimatei Mamaia S.A. comunicată prin adresa nr. x/26.01.2018 nu are la bază obligaţia pârâtei Primăria Municipiului Constanţa de a răspunde la aceasta conform prevederilor Criteriilor 2665/1992 sau H.G. nr. 834/1991, ceea ce naşte bănuiala că intimata Mamaia S.A. nici nu a întocmit documentaţia prevăzută de art. 14 din Criteriile 2665/1992".

În consecinţă, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul şi, potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. în forma în vigoare la data începerii procesului, va casa decizia recurată şi va trimite cauza curţii de apel pentru o nouă judecată a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 261/17.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2024.