Consumer appeal rejected; contested mortgage clauses upheld as non-abusive; appellate ruling stands.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş – secţia a II-a Civilă la 20.01.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. şi C. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.06.2006 şi din actul adiţional nr. x/29.08.2007, încheiate între reclamant şi banca pârâtă, respectiv:

- clauzele de la pct. 4.1 alin. (2), pct. 4.2 alin. (2), pct. 4.3, pct. 4.4 şi pct. 4.5 din contract, privind dobânda curentă variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă al băncii, stabilit prin raportare la costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, precum şi, potrivit principiului accesorium sequitur principale, graficul de rambursare (parte integrantă a contractului, menţionat la clauza de la pct. 14.5), în parte, cu privire la dobânda variabilă a băncii, conform pct. 5.2 alin. (1), pct. 5.3 şi pct. 5.4 din contract;

- clauza de la pct. 4.6 din contract, privind acceptarea dobânzii modificate unilateral de banca pârâtă, ca alternativă la nerambursarea integrală a creditului existent în sold la data modificării;

- clauzele de la pct. 4.9 şi pct. 4.10 din contract, privind dobânda majorată aplicată la ratele de credit restante;

- clauza de la pct. 4.11 lit. a) din contract, privind comisionul de acordare şi gestiune perceput de bancă pentru creditul acordat, calculat în procent de 2% din valoarea creditului şi plătibil la semnarea contractului de credit;

- clauzele de la pct. 5.12, pct. 8.3, pct. 8.4, pct. 8.5 alin. (3) şi (4), pct. 9.3 şi pct. 9.4 din contract, precum şi cele de la art. 1 şi art. 2 din actul adiţional nr. x/29.08.2007 privind rezilierea de plin drept a contractului în cazul întârzierii la plată şi a neîndeplinirii oricărei obligaţii din contract sau din alte raporturi obligaţionale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecinţa exigibilităţii anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente;

- clauzele de la pct. 11.1, pct. 11.2, pct. 11.3 şi pct. 11.4 din contract, privind cesiunea contractului/creanţei;

Totodată, reclamantul a solicitat ca instanţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în actul adiţional nr. x/15.12.2010 - Condiţii speciale de creditare (CSC)/Condiţii generale de creditare (CGC) - la contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006, (anexele 5-6), în principal, în integralitatea lor (cu consecinţa nulităţii graficului anexă la actul adiţional), ca efect al nulităţii absolute a clauzei abuzive de cesiune a contractului, respectiv a nulităţii absolute a cesiunii intervenite (derivată din nulitatea clauzei abuzive de cesiune) cât priveşte creanţa ce face obiectul contractului în litigiu; în subsidiar, a solicitat constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a următoarelor clauze din actul adiţional nr. x/15.12.2010:

- clauza privind marja fixă de 8%/an (art. 2.2. din Condiţiile speciale de creditare şi art. III.2. din Condiţiile generale de creditare), prin care a fost operată o majorare a costului creditului pe latura elementului fix al dobânzii curente, de la 6,90%/an (pct. 4.1.- 4.2. din contract), respectiv 5,48%/an (art. 2.1. din actul adiţional nr. x/15.12.2010 - Condiţii speciale de creditare) la 8%/an (art. 2.2. din actul adiţional nr. x/15.12.2010 - Condiţii speciale de creditare), cu consecinţa constatării nulităţii absolute parţiale a actului adiţional în partea care priveşte marja fixă;

- clauzele referitoare la rezilierea de plin drept a contractului, cu consecinţa scadenţei anticipate a creditului, în cazul neachitării la scadenţă a oricărei sume datorate sau a neîndeplinirii oricărei obligaţii asumate prin contract, prevăzute la art. IV.8., art. V.1., art. VI.2.1. alin. (2)-(3), art. VII.1. alin. (1), (3)-(5) şi (7)-(10) şi art. VII.2. din Condiţiile generale de creditare;

- clauzele privind cesiunea drepturilor şi obligaţiilor decurgând din contract, prevăzute la art. VIII. l. alin. (15) şi art. VIII.2. din Condiţiile generale de creditare;

- clauza atributivă de competenţă în favoarea instanţelor din Bucureşti, prevăzută la art. X.5. din Condiţiile generale de creditare.

A mai solicitat obligarea băncii pârâte, în temeiul art. 994 C. civ. privind plata nedatorată, la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive contestate prin prezenta acţiune, împreună cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării sumelor până la 11.07.2008, momentul cesiunii creanţei, precum şi obligarea ambelor pârâte, în solidar, la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive din contractul de credit şi din actul adiţional, la care se adaugă dobânda legală, începând cu momentul cesiunii creanţei, 11.07.2008, până la data încetării aplicării acestor clauze, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La 01.03.2016, pârâta S.C. B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport cu pretenţiile reclamantului ulterioare datei cesiunii creanţei, 11.07.2008, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La 01.09.2016, pârâta D. (fostă C.) a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1018/NLP/PI/14.11.2016, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B.; a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006, referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii variabile în funcţie de indicele de referinţă al băncii, a clauzelor prevăzute la art. 4.4 şi art. 4.6 din acelaşi contract, referitoare la comunicarea şi acceptarea de către reclamant a noului nivel al dobânzii comunicat de bancă, a celor prevăzute la art. 4.9 şi art. 4.10 privind dobânda majorată, a clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit referitoare la comisionul de acordare şi gestiune; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.12, art. 8.3, art. 8.5 alin. (3), art. 9.3 şi art. 9.4 din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 şi a celei de la art. 1 din actul adiţional nr. x/29.08.2007 privind rezilierea de drept a contractului în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii din contract sau din alte raporturi obligaţionale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecinţa exigibilităţii anticipate a întregului credit, a clauzei prevăzute la art. 11.1 şi art. 11.4 din contractul de credit referitoare la cesiunea/transferul creanţei/contractului şi a celei de la art. 11.2 privind comunicarea către cesionar de informaţii referitoare la contul deschis de împrumutat la bancă, precum şi nulitatea absolută în integralitatea lui a actului adiţional nr. x/15.12.2010 la contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006; a dispus obligarea pârâtei S.C. B. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 declarate abuzive de către instanţă, împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora până la data încheierii actului adiţional nr. x/15.12.2010; a dispus obligarea pârâtei C. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza actului adiţional nr. x/15.12.2010 împreună cu dobânda legală aferentă de la data încasării acestora până la data încetării încasării acestor sume şi a respins, în rest, cererea.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 712/A/30.10.2017, Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă a respins apelul şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 595/11.03.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta E. S.A. (fostă S.C. B.) împotriva sentinţei nr. 1018/NLP/PI/14.11.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă, sub aspectul soluţiilor asupra:

- cererii de restituire a prestaţiilor ca urmare a anulării clauzelor referitoare la dobânda variabilă;

- cererii privind constatarea nulităţii clauzei de la art. 4.11 lit. a) din contract referitoare la comisionul de acordare şi gestiune şi cererii accesorii de restituire a eventualelor prestaţii;

- cererii privind constatarea nulităţii clauzelor de la art. 4.9 şi art. 4.10 din contract, referitoare la dobânda majorată şi cererii accesorii de restituire a eventualelor prestaţii;

- cererii privind constatarea nulităţii clauzelor cuprinse la art. 11.1 şi art. 11.4 din contract, referitoare la cesiunea contractului.

A menţinut, în rest, dispoziţiile deciziei recurate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă sub nr. x/2016*, care, prin decizia civilă nr. 662/07.11.2022, a admis apelul declarat de S.C. B., continuat de succesoarea E. S.A., a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1018/NLP/PI/14.11.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă, în sensul că a respins cererea reclamantului privind declararea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.06.2006, referitor la comisionul de acordare şi gestiune şi a cererii accesorii de restituirea a eventualelor prestaţii, cererea privind constatarea nulităţii clauzelor de la art. 4.9 şi art. 4.10 din contract, referitoare la dobânda majorată şi a cererii accesorii de restituire a eventualelor prestaţii, precum şi cererea privind constatarea nulităţii clauzelor cuprinse la art. 11.1 şi 11.4 din contract, referitoare la cesiunea contractului; a menţinut în rest hotărârea primei instanţe şi a respins cererea intimatului-reclamant privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea băncii la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de judecarea procesului.

Prin memoriul de recurs, după expunerea pe larg a etapelor procesuale anterioare, autorul căii de atac a arătat că motivele de casare privesc soluţia instanţei de apel asupra celor trei clauze repudiate ca abuzive, anume cele privind dobânda penalizatoare, cesiunea de contract şi comisionul de acordare şi gestiune.

În dezvoltarea primului motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu pct. 6 şi pct. 8 ale aceluiaşi articol, a susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale întrucât, în privinţa clauzei dobânzii penalizatoare, critica din apel a băncii a vizat excluderea acestei clauze din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000, în temeiul art. 3 alin. (2) din acest act normativ, raportat la împrejurarea că formularea clauzei reflectă preluarea unor dispoziţii din dreptul comun şi din legile speciale.

A arătat că, fiind formulată ca un fine de neprimire, instanţa de apel trebuia să se limiteze la critica pe acest aspect şi să decidă dacă este îndeplinită ipoteza normativă de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Or, instanţa, deşi în rejudecare după casare, nu putea analiza alte motive de apel decât cele iniţial formulate, nu numai că nu s-a pronunţat pe această critică din apelul băncii, ci a analizat natura abuzivă a clauzei din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, încălcând astfel limitele învestirii în apel şi principiul disponibilităţii, precum şi dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 477 alin. (1), art. 479 alin. (1) şi art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

O a doua critică subsumată primului motiv de casare vizează lipsa cercetării de către instanţa de apel a fondului pricinii referitor la natura abuzivă a clauzei privind comisionul de acordare şi gestiune, această omisiune fiind determinată de anumite dezlegări nelegale din decizia de casare, pe care instanţa devolutivă de control judiciar le-a respectat în rejudecare, deşi nu avea această obligaţie.

Recurentul a criticat direct decizia de casare, apreciind că instanţa de recurs a dat anumite dezlegări privind fondul procesului, întrucât a reţinut caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare şi risc, precum şi faptul că nu este incidentă norma de excludere de la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind posibil controlul naturii abuzive a clauzei; de asemenea, sub aspectul cerinţei transparenţei clauzei a oferit unele repere de analiză prin referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-621/17 Gyula Kiss, fără a releva toate considerentele determinante ale acestei decizii, însă instanţa de apel avea obligaţie de a le aplica în rejudecare.

A afirmat că, întrucât decizia de casare cuprinde statuări asupra unor aspecte de temeinicie, aceste dezlegări nu erau obligatorii pentru instanţa de apel, în rejudecare, ci aceasta trebuia să facă o verificare proprie, întrucât, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., doar dezlegările de drept ale instanţei de recurs sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere. A mai arătat că decizia de casare cuprinde unele considerente privind comisionul de administrare credit, care nu au legătură cu obiectul litigiului, acesta vizând comisionul de acordare şi gestiune.

În continuare, a mai criticat considerentele deciziei de casare cu privire la analiza comparativă a dezechilibrului semnificativ în raport cu legislaţia în vigoare la data încheierii contractului şi a susţinut că este contrară jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obiectivelor urmărite de Directiva 93/13/CEE, dispoziţiilor art. 38 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, privind protecţia maximă ce trebuie acordată consumatorului, şi art. 47 din Cartă, din care derivă principiul efectivităţii, întrucât reţine posibilitatea includerii clauzei în contractul de credit încheiat cu consumatorul pe motiv că nu este interzisă, ceea ce vădeşte tocmai raportul inegal de forţe, banca profitând de principiul libertăţii contractuale şi de faptul că accesarea împrumutului este supusă condiţiilor pe care ea le impune, transferând în sarcina consumatorului orice fel de obligaţii care nu îşi au corespondent expres în dispoziţiile legale aplicabile contractului.

Revenind la decizia recurată, autorul căii de atac a susţinut că instanţa de apel, în virtutea principiului supremaţiei dreptului UE şi a efectului direct al Directivei 93/13/CEE, era ţinută să înlăture de la aplicare considerentul contrar al instanţei superioare sau, cel puţin, să motiveze de ce consideră că interpretarea dată de instanţa de recurs nu contravine interpretării oferite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Invocând obligaţia de a analiza şi condiţia transparenţei, în contextul caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare şi gestiune, prin prisma aceleiaşi jurisprudenţa a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurentul a subliniat că, în rejudecare, instanţa de apel a refuzat să analizeze in integrum cerinţele obligatorii care configurează natura abuzivă a acestei clauze, sub pretextul că instanţa de recurs s-a pronunţat şi a stabilit definitiv că această clauză nu are caracter abuziv; astfel, a negat funcţia sa devolutivă şi atribuţia de rejudecare, lăsând practic necercetat fondul pricinii în această privinţă, ceea ce echivalează şi cu o negare a liberului acces la justiţie.

Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu pct. 4, pct. 5 şi pct. 6 al aceleiaşi norme legale, recurentul a formulat critici punctuale cu privire la fiecare dintre cele trei clauze contestate.

Astfel, referitor la clauza privind dobânda majorată/penalizatoare, a susţinut că, depăşind limitele învestirii sale, instanţa de apel a dedus inexistenţa dezechilibrului semnificativ al acestei clauze din reţinerea culpei consumatorului în executarea obligaţiilor contractuale şi din absenţa disproporţiei prevăzute la alin. (1) lit. i) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, constatând că majorarea de 3 puncte procentuale se înscrie în limitele art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010, care prevede că rata dobânzii penalizatoare nu poate depăşi cu mai mult de 2 puncte procentuale rata dobânzii curente.

A mai arătat că instanţa de apel a încălcat principiul supremaţiei dreptului european şi jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind criteriile de analiză a dezechilibrului semnificativ, care nu se limitează la o apreciere economică de natură cantitativă, ci trebuie examinată atingerea suficient de gravă adusă situaţiei consumatorului prin stabilirea unei obligaţii suplimentare neprevăzute de normele naţionale.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel trebuia să examineze în ce măsură legislaţia creditelor de consum, aplicabilă la momentul încheierii contractului de credit (20.10.2006), prevedea dreptul instituţiilor de credit de a percepe o dobândă penalizatoare, întrucât, raportat la natura contractului său, confirmată de instanţă, având ca obiect un credit de consum, erau incidente prevederile Legii nr. 289/2004 şi ale Legii nr. 190/1999. A mai afirmat că cele două legi speciale nu prevăd dreptul băncii şi nici obligaţia consumatorului privind o dobândă penalizatoare, astfel că baca a impus în contractul nenegociat o obligaţie nelegală; chiar prin raportare la dreptul comun, respectiv art. 1.088 din C. civ. de la 1864 şi art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, dobânda majorată stipulată în contract trebuie să se raporteze la cea de referinţă, practicată de BNR.

A menţionat că această clauză derogă de la dreptul comun în defavoarea consumatorului, pentru că dobânda legală trebuie să înlocuiască dobânda contractuală, în ansamblul său, pe perioada întârzierii la plată, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000 privind modalitatea de calcul a dobânzii legale penalizatoare. Totodată, a susţinut că instanţa de apel nu a examinat nivelul dobânzii penalizatoare prin comparaţie cu nivelul dobânzii legale, respectiv dobânda de referinţă BNR, conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, încălcând jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, care a validat caracterul disproporţionat al unei dobânzi moratorii care depăşeşte cu mai mult de 2 puncte procentuale rata dobânzii obişnuite convenite în contract.

Recurentul a mai criticat decizia recurată arătând că, în scopul validării clauzei, instanţa de apel a aplicat retroactiv dispoziţiile O.U.G nr. 50/2010, încălcând principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 din C. civ. de la 1864, intrând în sfera de atribuţii a puterii legiuitoare.

De asemenea, a afirmat că nu există echilibru între părţile contractante întrucât, deşi banca şi-a asumat obligaţii proprii prin contract, nu sunt stipulate penalităţi în sarcina acesteia, inegalitate care intră în sfera de aplicare a alin. (1) lit. r) din anexa la Legea nr. 193/2000, care cuprinde clauzele considerate ca fiind abuzive.

Autorul căii de atac a mai arătat că toate aceste argumente au fost dezvoltate şi în faţa instanţei de apel, care nu le-a analizat, lipsind motivarea cu privire la aceste critici, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b), art. 501 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 131 alin. (3) teza finală din R.O.I.I.J. Aşadar, a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, având în vedere că exigenţele motivării hotărârii judecătoreşti au fost subliniate constant în practica internă şi internaţională, instanţa fiind obligată să răspundă la toate apărările/argumentele esenţiale/determinante ale părţilor, aplicând un raţionament logico-juridic propriu, raportat la poziţia procesuală a fiecăreia şi starea de fapt însuşită în urma probatoriului administrat, astfel încât, atât partea care pierde, cât şi cea care câştigă procesul, să aibă imaginea clară asupra corectitudinii analizării cauzei.

O altă critică a recurentului priveşte faptul că instanţa de apel nu a analizat distinct şi cerinţa bunei-credinţe, cu aplicarea criteriului de analiză stabilit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-415/11 M. Aziz, hotărârea din 14.03.2013, pct. 69), potrivit căruia instanţa este chemată să verifice dacă profesionistul, acţionând corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta, în mod rezonabil, ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale. Sub acest aspect, invocând al şaisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE şi decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a susţinut că instanţa, în cadrul acestei aprecieri, trebuie să ţină cont de forţa poziţiei de negociere a părţilor şi de faptul dacă profesionistul l-a încurajat pe consumator să îşi dea acordul pentru clauza în discuţie. A menţionat că, în condiţiile unei poziţii egale la negociere, în calitate de consumator, recurentul nu ar fi acceptat o asemenea clauză împovărătoare şi nelimitată la factorii subiectivi în neexecutarea obligaţiilor contractuale, prin care se depăşeşte nivelului dobânzii legale, anume dobânda de referinţă BNR.

Faţă de clauza referitoare la cesiunea contractului, recurentul a arătat că, în apel, banca a susţinut că natura acestei clauze este aceea a unei cesiuni de creanţă, şi nu a unei cesiuni de contract, însă instanţa a considerat-o cesiune de contract, reţinând şi că dispoziţiile Legii nr. 190/1999 guvernează contractul de credit ipotecar. Astfel, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 24 din aceeaşi lege, în sensul că cesiunea creanţelor ipotecare ar acoperi şi cesiunea contractelor de credit ipotecar, întrucât această lege specială, forma în vigoare în anul 2006, nu are un corespondent în C. civ. de la 1864, care nu reglementa cesiunea de contract. Între cele două operaţiuni juridice există deosebiri de regim juridic şi efecte, neputând fi asimilate sau suprapuse: cesiunea de creanţă reprezintă o modalitate de transmitere a obligaţiilor, fără a fi necesar consimţământul debitorului cedat, pe când cesiunea de contract are în vedere transferul poziţiei contractuale, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, care implică obligatoriu acordul cedentului.

Recurentul a conchis că raţionamentul este greşit, deoarece Legea nr. 190/1999 are în vederea cesiunea de creanţă (creanţele ipotecare) şi nu cesiunea de contract (contractele de credit ipotecar din care izvorăsc creanţele ipotecare). Astfel, instanţa de apel, în analiza comparativă privind dezechilibrul semnificativ al clauzei, trebuia să se raporteze la dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi să aprecieze măsura în care clauza cesiunii de contract derogă de la dispoziţiile legii civile, în defavoarea consumatorului, având în vedere că era stipulată o operaţiune juridică nereglementată, cu consecinţa potenţială a încălcării legii prin preluarea calităţii de creditor bancar de către entităţi care nu sunt înregistrate ca instituţii de credit conform O.U.G. nr. 99/2006, fiind sustrase de la controlul autorităţii de reglementare.

Cu privire la clauza privind comisionul de acordare şi gestiune, recurentul a criticat decizia recurată întrucât nu a răspuns deloc argumentelor sale privind caracterul abuziv al acestei clauze, deşi a indicat necesitatea aplicării mai multor hotărâri preliminare relevante, precum cele pronunţate în Cauza C-143/13 B. Matei, Cauzele conexate C-224/19 şi C259/19 Caixa Bank şi Cauzele conexate C-84/19, C-222/19 şi C-252/19 Profi Credit Polska S.A.. A susţinut că instanţa de apel trebuia să ofere un răspuns explicit şi convingător la susţinerile sale, în temeiul obligaţiei de a cerceta din oficiu natura abuzivă a unei clauze, normele de protecţie a consumatorul fiind norme imperative de ordine publică, or, lipsa examinării argumentelor sale echivalează cu nemotivarea corespunzătoare a hotărârii.

Subsumat ultimului motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat rezolvarea nelegală a chestiunii cheltuielilor de judecată, arătând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile imperative ale art. 451 şi art. 453 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că, chiar dacă apelul băncii a fost admis, instanţa de apel trebuia să observe că un motiv de apel a fost respins, anume cel care vizează pretenţiile accesorii având ca obiect restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive şi că, în apel, sentinţa primei instanţe a fost modificată doar în parte (cu privire la clauzele ce stabileau dobânda majorată, comisionul de acordare şi gestiune şi cesiunea contractului), cererea de chemare în judecată rămânând admisă în parte.

În aceste împrejurări, recurentul a arătat că nu poate fi considerat parte care a pierdut integral procesul, cu consecinţa respingerii în totalitate a cheltuielilor de judecată, ci, în limita pretenţiilor admise, în urma rejudecării apelului, este îndreptăţit la plata acestor cheltuieli pentru partea admisă din acţiune.

A subliniat că instanţa de apel trebuia să-i acorde, proporţional cu partea admisă din cerere, cheltuielile de judecată efectuate pentru procedura parcursă, respectiv onorariul de avocat achitat pentru toate fazele procesuale, dovedit cu înscrisuri, întrucât, la rejudecare, se aplică regula evaluării globale a cheltuielilor de judecată efectuate în cele două cicluri procesuale. În argumentarea chestiunii cheltuielilor de judecată, a evocat doctrina în materie, precum şi jurisprudenţa instanţei supreme.

La 27.03.2023, intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare prin care, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat excepţia nulităţii recursului în ceea ce priveşte motivul referitor la greşita aplicare a normelor legale privind cheltuielile de judecată, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; în urma analizei, a fost comunicat către părţi, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere la raport; doar recurentul şi-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 22.11.2023, instanţa de recurs constituită în complet de filtru a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac cu citarea părţilor.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Titularul demersului judiciar şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., iar prin memoriul de recurs, deşi structurat pe trei motive principale, a circumscris fiecărui motiv critici subsumate mai multor cazuri de casare diferite. De aceea, instanţa supremă va lua în examinare criticile formulate, în ordine, subsumat celor patru motive de nelegalitate invocate.

Astfel, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească poate fi casată când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, a susţinut că instanţa de apel, prin aplicarea în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, a încălcat principiul neretroactivităţii legii, depăşind astfel limitele puterii judecătoreşti.

Cum acest motiv de nelegalitate vizează ipoteza în care s-a produs incursiunea instanţei de judecată în sfera puterii executive sau legislative, săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe ale statului, din sfera acestor puteri, criticile recurentului relevă lipsa oricărei legături cu ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât aplicarea legii este rolul principal al judecătorului, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., astfel că presupusa aplicare retroactivă a normelor de drept nu poate fi apreciată drept ingerinţă în atribuţiile altui organ al statului.

Totodată, critica privind retroactivitatea este nefondată, întrucât instanţa de apel a evocat dispoziţii din acest act normativ în contextul prezentării cronologice a viziunii legiuitorului în materia dobânzilor şi comisioanelor bancare, iar nu drept temei legal al soluţiei pronunţate în rejudecare.

Subsumat cazului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care impun casarea hotărârii în ipoteza încălcării normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, titularul prezentei căi de atac a susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale, nesocotind astfel principiul disponibilităţii, întrucât a analizat chestiunea dobânzii penalizatoare prin prisma altui temei juridic decât cel invocat de bancă în apel.

Totodată, a formulat critici faţă de considerentele deciziei de casare, prin prisma dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că acest text de lege a fost nesocotit, deoarece caracterul obligatoriu al statuărilor instanţei supreme nu este absolut, ci este limitat la aspectele de nelegalitate dezlegate, dar şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor aduse deciziei de casare, întrucât, pe de-o parte, statuările instanţei supreme nu pot face obiectul recursului, iar pe de altă parte, art. 501 alin. (1) C. proc. civ. impune instanţei care judecă fondul respectarea dezlegărilor date, fără ca în noua judecată, judecătorul să le poată aplica selectiv.

Prin urmare, instanţa de apel a analizat corect clauza privind dobânda majorată, penalizatoare, în raport cu raţionamentul instanţei supreme care a stabilit că este exclus caracterul abuziv (imputat de altfel de reclamant prin acţiune) al acesteia, în contextul redactării fără a echivoc a clauzei, din care rezultă ca respectiva dobândă va fi activată, precum o clauză penală, doar în ipoteza întârzierii la plată a ratelor creditului contractat de reclamant.

Cu privire la viciile de motivare ale deciziei atacate, susţinute de recurent prin invocarea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea intervine dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte observă că recurentul vizează fie o motivare insuficientă, potrivit propriilor sale criterii pe acest aspect, cu privire la toate clauzele criticate prin memoriul de recurs, fie lipsa analizei şi motivării asupra unor apărări pe care le-a prezentat în rejudecarea apelului, precum cele vizând susţinerea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare şi gestiune.

Înalta Curte subliniază că nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de întinderea şi conţinutul considerentelor, în speţă neputându-se reţine precaritatea motivării, ci conformitatea acesteia cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, examinarea deciziei atacate conduce la concluzia că instanţa de apel, în rejudecare, cu respectarea întocmai a dezlegărilor Înaltei Curţi, a realizat o motivare corespunzătoare, raţionamentul logico-juridic asupra chestiunilor de drept analizate fiind clar şi pertinent, de natură a facilita efectuarea controlului judiciar, fiind cvasiunanim acceptat faptul că esenţială rămâne elocinţa motivării, aceasta ridicând, în principal, o problemă de calitate, de conţinut, iar nu una de cantitate; totodată, în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Circumscris ultimului motiv de recurs, întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorul căii de atac a dezvoltat argumente privind încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materia clauzelor abuzive şi contractelor de credit, invocând Legea nr. 193/2000, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 190/1999, O.G. nr. 9/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 99/2006, Directiva 93/13/CEE şi art. 38 şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Prin prisma prevederilor acestor acte normative, a criticat ca fiind greşită soluţia instanţei de apel asupra lipsei caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda majorată, cesiunea contractului şi comisionul de acordare şi gestiune.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor critici, întrucât, contrar celor susţinute de recurent, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000 şi celelalte dispoziţii legale incidente, de legislaţia europeană şi jurisprudenţa C.J.U.E., în cauzele evocate.

Astfel, sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzelor contractuale privind comisionul de acordare şi comisionul de gestiune se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestor clauze, decurgând din chiar denumirea acestor comisioane, precum şi din detalierea, prin contract, a valorii şi modalităţii de calcul a acestora, ceea ce permitea reclamantului să prevadă consecinţele lor economice. De asemenea, cu privire la lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, curtea de apel a statuat legal că un dezechilibru de natură economică nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv al acestor comisioane, din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte subliniază că atribuirea caracterului abuziv unei clauze contractuale este condiţionată de întrunirea cumulativă a cerinţelor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, astfel că este suficient ca o singură condiţie să nu fie îndeplinită pentru ca respectiva clauză să dobândească caracter abuziv, context în care nu pot fi primite criticile recurentului privind excluderea caracterului abuziv în lipsa analizei unei condiţii sau insuficienţei criteriilor pe care acesta apreciază, în mod subiectiv, că ar trebui să le verifice instanţa.

Aşadar, examinând cele două clauze repudiate de reclamant, din perspectiva criticilor formulate, dar şi a aspectelor tranşate de instanţa supremă prin decizia de casare, instanţa de apel a constatat, în mod legal, că nu se poate reţine caracterul abuziv al acestora, prin prisma cerinţelor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care reproduc dispoziţiile art. 3 alin. (1) al Directivei nr. 93/13/CEE.

Cu privire la prevederile contractuale privind cesiunea contractului de credit ipotecar, Înalta Curte reţine că decizia de casare nu cuprinde dezlegări pe acest aspect, dar impune instanţei devolutive obligaţia de a analiza punctual caracterul abuziv al acestora. Prin urmare, respectând dispoziţiile instanţei supreme, curtea de apel a analizat chestiunea cesiunii contractului, prin prisma art. 24 din Legea nr. 190/1999 şi a reţinut, în mod legal, că prevederile clauzelor 11.1 şi 11.4 din contractul părţilor, prin care au convenit posibilitatea cesiunii contractului, care se completează cu norma de drept evocată, nu au caracter abuziv, nefiind îndeplinite cerinţele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că criticile recurentului vizând relaţia stabilită de instanţa de apel, prin interpretarea greşită a art. 24 din Legea nr. 190/1999, între cesiunea de contract şi cesiunea de creanţă, nu sunt fondate, întrucât, prin prisma legilor în vigoare la data naşterii raportului juridic dintre recurent şi bancă, chiar şi în contextul unei exprimări echivoce a clauzei privind cesiunea, această prevedere contractuală nu putea viza decât creanţele ipotecare, cu respectarea cerinţelor Legii nr. 190/1999, chestiune tranşată, în mod legal, de curtea de apel, în rejudecare.

Cu privire la susţinerile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 451 şi art. 453 C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată, încadrate de recurent în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste prevederi legale reprezintă norme de procedură, ceea ce face posibilă circumscrierea criticilor invocate doar prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Recurentul a arătat că soluţia instanţei de apel, în rejudecare, de respingere a cererii sale privind cheltuielile de judecată, formulată în calitate de intimat, este greşită, întrucât un motiv de apel a fost respins, iar sentinţa primei instanţe a fost modificată doar în parte (cu privire la clauzele ce stabileau dobânda majorată, comisionul de acordare şi gestiune şi cesiunea contractului), cererea de chemare în judecată rămânând admisă în parte, astfel că este îndreptăţit la plata acestor cheltuieli în măsura admiterii acţiunii sale.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte reţine că, la judecata în prima instanţă, când acţiunea sa a fost admisă în parte, recurentul a precizat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată, împrejurare consemnată prin încheierea din 17.10.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2016, astfel că, prin sentinţa civilă nr. 1018/NLP/PI/14.11.2016, acelaşi tribunal nu a hotărât asupra cheltuielilor de judecată.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de B., continuat de succesoarea E. S.A., a fost admis prin decizia civilă nr. 662/07.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, fiind modificată în parte hotărârea primei instanţe şi respinsă cererea intimatului-reclamant privind cheltuielile de judecată.

Înalta Curte reţine că decizia recurată este legală şi sub aspectul soluţionării cererii privind cheltuielile de judecată, întrucât recurentul nu le-a solicitat în faţa primei instanţe, prin a cărei sentinţă cererea sa a fost admisă în parte, iar în etapa apelului, în care sentinţa a fost schimbată în parte, acesta a avut calitate de intimat; apelul băncii a fost admis, astfel că, în raport cu această soluţie, partea căzută în pretenţii a fost intimatul în apel, căruia nu-i pot fi admise cheltuieli de judecată. Numai în situaţia în care acesta ar fi solicitat şi obţinut cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, cuantumul acestora ar fi putut fi modificat corespunzător soluţiei de schimbare în parte a sentinţei, iar în rejudecarea apelului, instanţa i-ar fi putut admite cheltuieli doar în ipoteza unei soluţii de admitere în parte a apelului, care nu se regăseşte în cauza de faţă.

Pentru considerentele reţinute, constatând caracterul nefondat al motivelor de recurs formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 662/07.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2024.