Supreme Court dismisses appeals in lease dispute, upholding lower court finding that claimed property improvements were not proven

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2013, la 24.09.2013, reclamanta S.C. A.. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta Parohia Bisericii Armene din Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.050.000 euro, reprezentând valoarea lucrărilor efectuate asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/09.06.2000.

La 11.10.2013 reclamanta a depus cerere adiţională la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei şi la restituirea sumei de 155.589,93 USD, reprezentând chirie achitată în avans până în luna februarie 2015 şi instituirea în favoarea reclamantei a unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Bucureşti, Calea x, imobil proprietatea pârâtei.

Pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei să aducă imobilul sus-menţionat la starea iniţială, pe cheltuiala sa, sub directa supraveghere a Comisiei de protejare a monumentelor istorice din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor, precum şi obligarea acesteia la plata către pârâta-reclamantă a daunelor-interese pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada ianuarie 2011- noiembrie 2013, actualizată.

Prin sentinţa civilă nr. 2342/19.08.2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte acţiunea principală şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 400,66 RON, reprezentând chirie încasată suplimentar şi a respins celelelate capete de cerere ca neîntemeiate; cu privire la cererea reconvenţională, a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 3002/20.09.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2012, pentru despăgubirile aferente lipsei de folosinţă în intervalul ianuarie 2011- februarie 2012, a obligat reclamanta-pârâtă la plata sumei de sumei de 50.000 RON, cu titlu de despăgubiri aferente lipsei de folosinţă pentru perioada martie 2012- noiembrie 2013, a respins restul cererii reconvenţionale şi a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 66.885 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a sumei de 32 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi a sumei de 500 RON, reprezentând onorariu de expert.

Împotriva acestei sentinţe, B., în calitate de cesionar al creanţei în litigiu din acţiunea principală, a declarat apel.

Prin încheierea din 07.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca neîntemeiate obiecţiunile formulate de intimata-pârâtă Parohia Bisericii Armene din Bucureşti la raportul de expertiză şi ca neutilă soluţionării cauzei cererea de suplimentare a materialului probator.

Prin decizia civilă nr. 456/A/14.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului B., a respins apelul ca nefondat şi cererile apelantului şi intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs principal şi Parohia Bisericii Armene a promovat recurs incident.

Pe calea recursului principal, autorul căii de atac a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precizând că demersul său judiciar nu priveşte soluţia instanţei de apel privind excepţia lipsei calităţii sale procesuale active.

În motivare, sub un prim aspect a afirmat că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în cuprinsul acesteia existând o contradicţie, pe de o parte, între considerente şi dispozitiv, iar pe de altă parte, între considerentele acesteia.

Sub acest aspect, a arătat că în cuprinsul deciziei recurate s-a reţinut, pe de o parte, că natura contractului nr. x/09.06.2000 este cea unui contract de închiriere – par. 40 din decizie -, iar pe de altă parte, s-a apreciat că aceasta este un contract nenumit, nereglementat la momentul încheierii sale în anul 2000 – par. 38 din decizia recurată.

De asemenea, a apreciat ca fiind contradictorii şi considerentele reţinute de instanţa de apel cu privire la clauza ce prevede obligaţiile chiriaşului.

Astfel, a susţinut că deşi în hotărârea recurată s-a reţinut în mod corect clauza contractuală contestată, la par. 34 din decizie interpretarea acesteia s-a realizat contrar celor reţinute la paragraful anterior, respectiv că această clauză obliga recurentul să execute lucrările asupra imobilului, iar ulterior instanţa de prim control judiciar a stabilit că locatarul şi-a asumat începerea acestora.

A subliniat că instanţa de apel, nu doar că a dat o interpretare diferită aceleiaşi clauze, dar i-a conferit o altă interpretare decât cea avută în vedere de părţile contractante, întrucât obligaţia asumată de recurentă, potrivit prevederii contractuale, a fost de demarare a lucrărilor necesare şi nu de execuţie a acestora pe propria cheltuială.

Din această perspectivă a apreciat că instanţa de apel a intervenit în contractul părţilor, modificând convenţia.

A mai susţinut că prin reevaluarea naturii juridice a raporturilor contractuale, instanţa de prim control judiciar a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigii anterioare cu privire la acest aspect, sens în care a precizat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În continuare, recurentul a prezentat consideraţii teoretice referitoare la elementele ce trebuiau avute în vedere de către instanţele de fond în momentul interpretării şi stabilirii naturii juridice a contractului, arătând că pronunţarea deciziei atacate s-a efectuat cu încălcarea regulilor de interpretare a convenţiilor şi cu ignorarea prevederilor art. 970 şi urm. C. civ.

De asemenea, a susţinut că faţă de caracterul supletiv al normelor din C. civ. de la 1864 ce reglementează contractele speciale, orice stipulaţie contrară acestora trebuia prevăzută expres în contract. Or, în cuprinsul convenţiei nu există nicio clauză prin care părţile să deroge de la dispoziţiile legale privind obligaţia locatorului de a suporta costurile lucrărilor necesare şi utile efectuate asupra imobilului dat în locaţiune.

Totodată, a apreciat că sunt contradictorii şi motivele expuse în cuprinsul hotărârii atacate la par. 37, 40 şi 42.

A mai susţinut că este greşită interpretarea instanţei de prim control judiciar, în sensul că acordul locatorului cu privire la efectuarea lucrărilor necesare şi utile în vederea aducerii imobilului la un standard în acord cu destinaţia agreată de părţi – restaurant, relevă că şi costurile aferente executării acestei obligaţii au fost în sarcina locatorului, de vreme ce părţile nu au prevăzut în contract, expresis verbis, în sarcina cui vor cădea, iar o astfel de concluzie nu se putea deduce nici din interpretarea clauzei 5 lit. B) pct. 3 din Contractul de închiriere nr. x/09.06.2000.

În opinia recurentului, executarea lucrărilor necesare şi utile este distinctă de obligaţia de a suporta costurilor aferente acestora, care revenea intimatei.

A mai susţinut că atât timp cât părţile nu au prevăzut prin contract persoana care va suporta costurile, în cauză erau aplicabile normele supletive şi după caz, şi cele de drept comun referitoare la executarea contractului.

În continuare, a arătat că motivele cuprinse în decizia recurată sunt străine de natura cauzei, întrucât autorul căii de atac nu a afirmat niciodată că această clauză trebuie interpretată ca fiind în interesul ambelor părţi contractante, din moment ce în apel recurentul a susţinut că, potrivit art. 970 C. civ., în caz de îndoială, clauza trebuie interpretată în favoarea părţii care se obligă.

A mai precizat că deşi apelul său a fost întemeiat pe anumite texte de lege şi pe decizia Tribunalului Suprem nr. 549/1975, instanţa de apel nu a făcut nicio referire la acestea în cuprinsul hotărârii recurate.

Potrivit recurentului, tipurile de lucrări asumate a fi începute prin clauza în litigiu au avut o natură absolut necesară, fiind lucrări de consolidare a structurii de rezistenţă a imobilului, potrivit rapoartelor de expertiză efectuate, dar şi utilă, sporind valoarea bunului.

În final, a afirmat că sunt contradictorii şi considerentele reţinute la par. 46 pag. 9 şi par. 47 din decizia recurată.

Prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor C. civ. de la 1864 şi Noului C. civ., întrucât, în lipsa unor prevederi contractuale contrare, obligaţia suportării cheltuielilor aferente lucrărilor în litigiu revenea intimatei.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ., adăugând contractului clauze care nu au fost negociate sau asumate de părţi. În acest sens, a prezentat consideraţii teoretice cu privire la natura lucrărilor efectuate în cauză şi la debitorul obligaţiei de plată a costurilor.

În continuare, a susţinut că o altă contradicţie din cuprinsul deciziei recurate derivă din statuările instanţei de apel cu privire la necesitatea utilizării probelor administrate în dosarul nr. x/2005, dat fiind că, pe de o parte, s-a reţinut că acestea nu pot fi valorificate în cadrul litigiului, iar pe de altă parte, s-a apreciat că pot fi valorificate în speţă.

În continuare, a prezentat argumentele din perspectiva cărora a apreciat că în apel se impunea valorificarea elementelor probatorii din dosarul nr. x/2005.

De asemenea, a susţinut că sunt contradictorii şi motivele de la par. 45 şi 47 din decizia atacată, în măsura în care, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că recurentul are dreptul de a recupera cheltuielile aferente lucrărilor necesare şi utile efectuate, iar, pe de altă parte, a stabilit că acesta nu are dreptul de a obţine contravaloarea sporului de valoare adus imobilului prin aceste lucrări.

A mai susţinut că instanţa de prim control judiciar în mod greşit a apreciat că pretenţiile autorului căii de atac ar fi fost stinse prin compensare, de vreme ce chiria datorată nu a fost majorată pe toată durata contractului de închiriere.

În continuare, a arătat că decizia recurată este insuficient motivată, întrucât instanţa de apel nu a prezentat motivele în temeiul cărora a apreciat că probele cauzei nu permit acordarea despăgubirii pretinse şi nici nu a indicat dovezile la care se raportează.

Totodată, a subliniat că dacă s-ar fi aplicat corect prevederile art. 422 C. proc. civ. şi s-ar fi valorificat probatoriul administrat în dosarul sus-menţionat, instanţa de apel nu ar mai fi ajuns la concluzia indicată mai sus.

A mai afirmat că hotărârea atacată este insuficient motivată şi din perspectiva interpretării dispoziţiilor legale, subliniind că simpla trimitere la acestea nu poate echivala cu o motivare. În acest sens, a indicat jurisprudenţa instanţei supreme.

Cu privire la chiria achitată în avans, a arătat că instanţa de apel nu a motivat într-o manieră suficientă, clară şi fără echivoc respingerea acestui capăt de cerere.

Totodată, a arătat că în apel nu au fost analizate toate aspectele invocate şi că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa de apel nejutificând in niciun fel dispoziţia de respingere a apelului.

La 06.07.22 intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Pe calea recursului incident, Parohia Bisericii Armene a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatului şi rejudecând cauza, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acestei excepţii şi respingerii apelului ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activă şi pe fond, menţinerea dispoziţiei de respingere a apelului ca nefondat.

În motivare, a arătat că excepţia sus-menţionată a fost soluţionată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.238 alin. (2), (1).247, art. 1.254 alin. (2), corob. cu art. 1.579, art. 1.660, art. 1.665 C. civ., a art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi art. 108, art. 122 alin. (1) şi alin. (2) şi ale art. 217 alin. (1) - (3) din Statutul profesiei de avocat, precum şi a dispoziţiilor art. 38-40 C. proc. civ.

Sub acest aspect, raportându-se la probatoriul administrat în cauză şi la dispoziţiile art. 308 şi ale art. 327 C. proc. civ., a prezentat argumentele prin prisma cărora a apreciat contractul de cesiune de creanţă ca fiind fals.

A mai susţinut că statuările instanţei de prim control judiciar, în sensul că antedatarea contractului nu a fost confirmată de expertiza efectuată în apel şi că problema încălcării Legii nr. 51/1995 şi a Statutului profesiei de avocat nu fac obiectul litigiului şi nu ar avea nicio relevanţă asupra realităţii tranzacţiei contestate, sunt nelegale, întrucât, în opinia autoarei căii de atac, raportul de expertiză criminalistică nu a confirmat că acesta ar fi fost încheiat în perioada menţionată în act.

Prin urmare, a susţinut că, de vreme ce nu se putea stabili dacă actul în cauză a fost sau nu întocmit la data indicată în cuprinsul acestuia, raportat la cele reţinute de către expertul judiciar, instanţa de apel ar fi trebuit să admită obiecţiunile sale şi cererea de lămurire a raportului de expertiză.

De asemenea, a apreciat că încheierea din 07.02.2022, prin care au fost respinse solicitările indicate mai sus, nu răspunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au determinat respingerea cererilor.

Potrivit recurentei, încheierea reprezintă o antepronunţare în cauză şi constituie refuzul instanţei de apel de a aplica dispoziţiile art. 308 C. proc. civ., şi de a cerceta falsul prin raportare la probele administrate în cauză.

A mai susţinut că instanţa de prim control judiciar ar fi trebuit să ţină cont de aspectele sesizate de expertul judiciar, cu privire la lipsa modificărilor care ar fi trebuit să intervină asupra actului (nuanţa culorii scrierii, a hârtiei etc.), având în vedere că data încheierii sale a fost în 12.10.2013.

De asemenea, a susţinut că informaţiile tehnice expuse în raportul de expertiză, coroborate cu cele transmise de Baroul Bucureşti în legătură cu avocatul ce a atestat actul de cesiune de creanţă şi cu înscrisurile depuse drept instrumente de comparaţie relevau caracterul fals al contractului.

A mai arătat că în cauză au fost încălcate şi prevederile art. 1.579 C. civ. referitoare la opozabilitatea cesiunii unei universalităţi de creanţe, întrucât cesiunea de creanţă intervenită între reclamantă şi B. nu a fost înscrisă în Arhiva de Garanţii Reale Mobiliare.

Totodată, a precizat că şi prevederile art. 264 alin. (1), ale art. 327 şi ale art. 329 C. proc. civ. nu au fost respectate, întrucât, potrivit acestor texte de lege, instanţa de apel era obligată să examineze probele administrate pe fiecare în parte şi în ansamblul lor, implicit realitatea încheierii contractului de cesiune de creanţă.

Pe cale de consecinţă, a solicitat ca, în ipoteza admiterii criticilor expuse în cele ce preced şi reţinerii cauzei spre rejudecare, să se dea curs procedurii cercetării falsului, potrivit art. 308 C. proc. civ.

Mai mult, a apreciat că statuările instanţei de apel, în sensul că multitudinea viciilor de fond şi de formă sesizate sunt lipsite de relevanţă, încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ., precum şi prevederile art. 12 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 14 şi art. 15 C. civ.

În continuare, autoarea căii de atac a afirmat că respingerea argumentelor privind nulitatea contractului de cesiune de creanţă contravine dispoziţiilor art. 1.247 şi ale art. 1.254 alin. (2) C. civ., întrucât actul s-a încheiat în temeiul unui contract de asistenţă juridic nul, potrivit art. 122 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat.

Sub acest aspect, a arătat că nulitatea contractului de asistenţă juridică derivă din împrejurarea că avocatul care a atestat actul avea calitatea de colaborator, iar pe ştampila aplicată pe contract se menţiona calitatea acestuia de avocat titular.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit şi prevederile art. 39 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că, potrivit acestei norme legale imperative, raportat la art. 185 alin. (1) din acelaşi Cod, intimatul era decăzut din dreptul de a mai interveni în proces, cererea de apel formulată fiind lovită de nulitate absolută.

A mai afirmat că nulitatea contractului de cesiune de creanţă rezulta, conform art. 1.665 şi art. 1.238 alin. (2) C. civ. şi din preţul derizoriu şi fictiv al acestuia comparativ cu valoarea creanţelor cedate şi din cauza ilicită a contractului, care a fost conceput şi redactat de părţi în scopul fraudării legii – art. 1.237 C. civ., respectiv eludarea dispoziţiilor imperative ale legii în materia insolvenţei.

Din această perspectivă, a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.238 alin. (2) C. proc. civ., apreciind în mod greşit că susţinerile părţii nu vizează o cauză de nulitate absolută.

Un alt set de critici a vizat considerentele de la par. 37-38 şi 41 teza a II-a şi 42, recurenta solicitând înlocuirea lor cu propriile considerente, ţinând cont şi de motivarea instanţei de fond.

Astfel, a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a modificat considerentele hotărârii apelate, în măsura în care apelantul a formulat apel împotriva dispozitivului sentinţei primei instanţe, iar instanţa de prim control judiciar a respins apelul intimatului şi a menţinut ca temeinică şi legală hotărârea atacată.

Or, potrivit recurentei, instanţa de prim control judiciar era obligată să se pronunţe numai în limitele a ceea ce s-a apelat.

În continuare, a subliniat că actul încheiat de părţi reprezintă un contract de închiriere, nu şi de antrepriză şi că intimatul a fost cel care şi-a asumat cheltuielile aferente lucrărilor efectuate, având în vedere şi chiria redusă de care a beneficiat pe toată durata contractului.

A mai arătat că este greşită concluzia instanţei de apel, în sensul că nesemnarea procesului-verbal de predare-primire, potrivit art. 1.431 alin. (1) C. civ. a semnificat predarea imobilului în stare neconformă, atât timp cât din probatoriul administrat a rezultat că anterior închirierii, în imobil au funcţionat unităţi de alimentaţie publică şi că parte din imobil a fost închiriat chiar de recurent prin intermediul unei societăţi. Prin urmare, a apreciat că imobilul a fost predat, conform art. 1.432 C. civ.

La 25.08.2022 intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului incident ca nefondat, iar recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; în urma analizei, a fost comunicat către părţi, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere la raport; doar recurenta-pârâtă şi-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 27.09.2023, instanţa de recurs constituită în complet de filtru a admis în principiu recursul principal şi recursul incident şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru dezbaterea acestora.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte calea de atac exercitată de Parohia Bisericii Armene, aceasta conţine două componente: un recurs la dispozitiv, îndreptat împotriva deciziei prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a lui B. şi un recurs la considerente, prin care s-a urmărit înlocuirea celor care au fundamentat decizia de respingerea a apelului declarat de aceasta. Aşa fiind, se impune examinarea, cu prioritate, a recursului incident formulat de recurenta-pârâtă, întrucât, numai după lămurirea chestiunii calităţii procesuale a cesionarului, titular şi al căii de atac devolutive exercitate în cauză, poate fi analizat recursul formulat de cealaltă parte în contradictoriu cu intimatul cesionar.

Aşadar, în susţinerea primului motiv al recursului incident, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titulara căii de atac a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.247 şi ale art. 1.254 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1.579, art. 1.660, art. 1.665 şi art. 1.238 alin. (2) C. civ., ale art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1994 şi ale art. 108, art. 122 alin. (1) şi (2) şi art. 217 alin. (1)-(3) din Statutul profesiei de avocat, precum şi a dispoziţiilor art. 38-40 C. proc. civ., pentru a argumenta temeinicia excepţiei lipsei calităţii procesuale active a cesionarului B., decurgând din nevalabilitatea contractului de cesiune pe care l-a încheiat cu cedenta S.C. A. S.R.L.

Din această perspectivă, sunt lipsite de substanţă criticile vizând nulitatea contractului de cesiune în temeiul căruia B. a dobândit, de la societatea al cărei unic asociat şi administrator era, drepturile litigioase din care decurge legitimarea sa procesuală activă în apel, precum şi în prezenta cale de atac, întrucât nu prezintă valenţe de veritabilă nelegalitate, ci vizează nemulţumirea recurentei-pârâte faţă de probatoriul administrat în cauză sau interpretarea acestuia de către curtea de apel, căreia i se impută omisiunea de a încuviinţa şi administra anumite probe necesare pentru dovedirea nulităţii cesiunii şi a caracterului fals al contractului de asistenţă juridică încheiat cu avocatul care a atestat contractul de cesiune. Astfel, în mod nelegal, se critică măsura dispusă de instanţa de apel de respingere a încuviinţării unor probe, precum emiterea unei adrese către Baroul Bucureşti, în condiţiile în care acest demers era, astfel cum a relevat instanţa de apel, şi la îndemâna părţii solicitante, interesată şi obligată a proba, care nu a dovedit refuzul terţului de a elibera părţii informaţiile relevante din partea instituţiei respective, astfel încât să apară justificată intervenţia instanţei sub aspect probatoriu.

Totodată, argumentele privind justificarea procedurii înscrierii în fals, expertiza criminalistică efectuată în cauză, aprecierea asupra cronologiei, formei şi elementelor extrinseci ale înscrisurilor prezentate instanţei, lipsa unor date probatorii, reiterarea îndeplinirii unor formalităţi, a caracterul derizoriu şi fictiv al preţului cesiunii, relevă scopul titularei prezentului demers judiciar de a obţine în faţa instanţei de recurs reaprecierea situaţiei de fapt cu privire la aspectele criticate, precum şi reanalizarea probatoriului conform viziunii proprii asupra chestiunii litigioase.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că examinarea instanţei de recurs este limitată de conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie. O asemenea analiză nu mai poate fi făcută în etapa procesuală a recursului, faţă de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă, iar reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii şi în recurs.

Totodată, faţă de precizarea recurentei-pârâte de la termenul de azi, în sensul că nu a formulat recurs şi împotriva încheierii din 07.02.2022, instanţa supremă nu va mai analiza niciuna dintre criticile formulate împotriva acestei încheieri.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 461 alin. (2) C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă solicită înlăturarea unor considerente care fundamentează soluţia de respingere a apelului şi înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanţei de recurs, Înalta Curte subliniază că această normă de drept permite formularea căii de atac împotriva considerentelor hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Evocând considerentele reţinute de cele două instanţe devolutive, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel, respingând calea de atac, a modificat considerentele hotărârii apelate, că motivarea primei instanţe privind interpretarea clauzelor contractuale este mult mai aproape de intenţia reală a părţilor de la momentul încheierii contractului, precum şi faptul că nu este de acord cu valoarea pe care a atribuit-o instanţa de apel lipsei procesului-verbal de predare a spaţiului, aceea de recunoaştere a unei stări neconforme a imobilului respectiv, chestiuni asupra cărora se impune ca instanţa de recurs să prezinte propriile considerente.

Examinând considerentele decizie atacate, Înalta Curte reţine că criticile nu sunt fondate, întrucât aceste aprecieri ale curţii de apel nu se înscriu în ipotezele prevăzute de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu reprezintă dezlegarea unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata procesului, nu sunt greşite şi nici nu cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Totodată, recurenta-pârâtă nu a indicat expres niciunul dintre aceste motive ce ar conduce la înlăturarea considerentelor criticate şi înlocuirea lor cu altele proprii ale instanţei de recurs, nici nu a dezvoltat argumente din care să poată fi dedusă o critică concretă a acestora, ci a menţionat doar că nu poate fi de acord cu acestea şi că motivarea primei instanţe este mai apropiată de voinţa reală a părţilor la încheierea contractului.

Prin recursul principal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, că încalcă autoritatea de lucru judecat a altor hotărâri judecătoreşti anterioare, precum şi că a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin prisma motivelor contradictorii cuprinse în hotărâre, vizează ipoteza unei contrarietăţi între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăţi dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers.

Subsumat acestui prim motiv de nelegalitate, autorul recursului a susţinut că hotărârea curţii de apel cuprinde motive contradictorii atât în cadrul considerentelor sale, cât şi între acestea şi dispozitiv, întrucât a calificat contractul părţilor ca fiind de închiriere, dar şi nenumit, a interpretat obligaţia asumată de locatar de a începe lucrările de consolidare şi finisare drept obligaţia de a le executa şi finaliza şi a reţinut, pe de-o parte, că locatarul are obligaţia de a executa lucrările de consolidare, iar pe de altă parte, că locatorul, pentru că a recunoscut predarea spaţiului în stare neconformă destinaţiei, trebuie să suporte costul acestora.

Verificând dezlegările date prin decizia atacată, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor critici, întrucât nu există argumente contradictorii ale instanţei devolutive de prim control judiciar, raţionamentul acesteia relevând concluziile ce decurg din interpretarea clauzelor contractuale, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile contractului părţilor; astfel, instanţa de apel a statuat clar asupra naturii contractului, ca fiind de locaţiune, dar şi asupra obligaţiilor părţilor, aşa cum rezultă din convenţia încheiată sau din prevederile legale în materie cu care se completează. Instanţa de recurs reţine că în apel s-au evaluat clauzele contractului în tipicitatea specifică, cu respectarea regulilor de interpretare a convenţiei. Instanţa de apel nu a apreciat în mod contradictoriu asupra problemei lucrărilor de consolidare, nici dacă, după natura sau importanţa lor ele profitau locatorului sau dacă părţile au tranşat prin convenţie asupra părţii care avea datoria de a le realiza. Cu toate acestea, independent de situaţia juridică a acestor costuri, instanţa de apel a impus o concluzie peremptorie, bazată pe interpretarea materialului probator administrat în cauză, anume că aceste lucrări sunt inexistente.

Prin urmare, apare lipsit de utilitate examenul dinamicii contractului, de vreme ce, în lipsa executării lor, problema costului lucrărilor este doar o chestiune juridică teoretică, iar critica în sine are nu are o finalitate concretă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la caracterul străin al considerentelor, Înalta Curte observă că aceasta nu se circumscrie motivului de nelegalitate indicat, astfel că ipoteza motivelor străine a fost invocată pur formal, deoarece în limita în care a fost susţinut de parte, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

În cuprinsul memoriului de recurs, autorul căii de atac a formulat mai multe critici prin care invocă şi insuficienta motivare a deciziei atacate susţinând că instanţa de apel nu a arătat în concret care sunt dovezile pe baza cărora a respins despăgubirea solicitată, nu a prezentat argumente suficiente pe aspectul neacordării chiriei achitate în avans şi nu a analizat, nici nu a motivat, toate aspectele invocate, fără a detalia care sunt acestea.

Înalta Curte subliniază că nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de întinderea şi conţinutul considerentelor. Obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia. Art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale obligă instanţa să îşi motiveze deciziile, dar această îndatorire nu presupune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, ci chiar dacă a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

În speţă, nu se poate reţine precaritatea motivării, ci conformitatea acesteia cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raţionamentul logico-juridic asupra chestiunii de drept analizate este clar şi pertinent, de natură a facilita efectuarea controlului judiciar, fiind esenţial caracterul convingător al motivării, ce vizează o problemă de calitate, de conţinut, iar nu una de cantitate.

Şi al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia autorul căii de atac susţine că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a altor hotărâri anterioare este nefondat, întrucât statuarea potrivit căreia părţile au încheiat un contract de locaţiune, cu drepturile şi obligaţiile specifice respectă dezlegările date prin decizia civilă nr. 3002/20.09.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, asupra dreptului de folosinţă al locatarului care a fost examinat exclusiv din perspectiva contractului de închiriere.

În dezvoltarea ultimului motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează suportarea costurilor lucrărilor efectuate în temeiul contractului părţilor, precum şi ale art. 969 C. civ., instanţa de apel adăugând clauze suplimentare ce nu au fost asumate de părţi.

Evaluând decizia recurată, prin prisma acestor critici, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a examinat clauzele contractului de închiriere privind obligaţiile asumate de părţi, dar şi în raport cu dispoziţiile legale ce reglementează acest contract şi a stabilit că deşi, potrivit dreptului comun, astfel de lucrări sunt în sarcina locatorului, prin stipulaţie contrară, părţile au convenit ca acestea să rămână în sarcina locatarului, în considerarea destinaţiei pe care imobilul închiriat urma să o aibă, acceptată de ambele părţi. Aşadar, nu este fondat argumentul recurentului privind intervenţia instanţei de apel în contractul părţilor, prin inserarea unor clauze dincolo de voinţa lor, întrucât raţionamentul instanţei devolutive de prim control judiciar relevă doar interpretarea acestora conform normelor de drept în materie.

Înalta Curte reiterează însă că disputa juridică privind atribuirea obligaţiei de a suporta lucrările prevăzute prin contract apare fără relevanţă în contextul în care soluţia pronunţată nu a fost determinată de dezlegarea acestei chestiuni, ci de statuarea instanţelor devolutive, pe baza probatoriului administrat, asupra inexistenţei lucrărilor respective. Astfel, examinarea privind partea căreia i-ar incumba aceste cheltuieli şi momentul la care ar trebui evaluate sunt aspecte care, prin ele însele, nu pot justifica temeinicia pretenţiilor recurentei, în contextul în care sunt pretinse despăgubiri pentru lucrări ce nu au putut fi dovedite.

Din această perspectivă, criticile vizând încălcarea art. 422 C. proc. civ., prin nevalorificarea de către instanţa de apel a concluziilor expertizei efectuate în dosarul nr. x/2005, din care ar rezulta efectuarea lucrărilor pretinse de autorul căii de atac, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, sunt nefondate, întrucât norma de drept invocată, ce reglementează efectele perimării, dispune asupra dreptului părţilor unui litigiu cu privire la care s-a constatat perimarea, ca, într-o nouă cerere de chemare în judecată să poată folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, însă acest drept este limitat de aprecierea instanţei învestite cu noua acţiune, care poate aprecia dacă probele pot fi folosite şi nu se impune refacerea lor.

Însă această ipoteză nu se regăseşte în cauza de faţă, întrucât prima instanţă nu a socotit că expertiza efectuată în dosarul nr. x/2005, a cărui judecată a fost perimată, poate fi folosită, ci a dispus administrarea probei cu o expertiză nouă, dar şi proba cu cercetarea la faţa locului, astfel că aspectul realităţii lucrărilor invocate de recurent a fost temeinic evaluat de instanţele devolutive, pe baza unui probatoriu complex.

Constatând nefondate motivele de casare invocate de părţi prin recursurile promovate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile ca nefondate, soluţie care înglobează şi cererile accesorii ale părţior vizând cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 456/A/14.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Parohia Bisericii Armene împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2024.