Arbitral award annulment barred: Inadmissibility of appeal against rejection of annulment under intertemporal procedural law

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea arbitrală înregistrată pe rolul ICC – International Court of Aritration din Paris la 17.11.2015, antreprenorul ASOCIEREA A. – B. – C., prin A., în contradictoriu cu beneficiara-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. - S.A. a solicitat:

(a) Pe calea unei Hotărâri Arbitrale Parţiale, obligarea pârâtei la plata sumelor acordate în procedura CAD, precum şi la plata dobânzilor aferente acestor sume;

(b) Pe calea unei Hotărâri Arbitrale Finale:

(i) În cazul în care cererea formulată la punctul (a) ar fi respinsă, pentru orice motive, confirmarea dreptului reclamantei la plata sumei de 45.760.561,68 Ron, determinată ca fiind datorată reclamantei prin decizia CAD din 16.04.2014 (n.n. în realitate 16.04.2015), precum şi a dobânzii aferente acestei sume, calculate, potrivit ratelor avute în vedere în decizia CAD din 16.04.2014 (n.n. în realitate 16.04.2015), de la data scadenţei până la data plătii fective;

(ii) Revizuirea deciziei CAD cu privire la:

- Evaluarea despăgubirii cuvenite reclamantei cu privire la capătul de cerere l.b) - Plăţi suplimentare în legătură cu Revendicările 1.6 şi 6, în sensul recunoaşterii dreptului reclamantei la plăţi adiţionale, cu privire la capătul de cerere sus menţionat, în plus faţă de sumele acordate prin decizia CAD;

- Stabilirea ratei aplicabile a dobânzii cu privire la sume necertificate, în sensul aplicării ratei dobânzii legale aşa cum aceasta rezultă din O.U.G. nr. 13/2011 şi recunoaşterea dreptului reclamantei la plata de dobânzi calculate cu aceste rate, de la data la care va fi devenit scadent Certificatul la terminarea lucrărilor până în ziua plăţii efective;

(iii) Obligarea pârâtei la plata sumei de 133.601.630,70 RON sau, după caz, a diferenţei dintre această sumă şi sumele plătite reclamantei, în temeiul Hotărârii Arbitrale Parţiale (după caz);

(iv) Obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale cu privire la sumele care vor fi stabilite ca datorate reclamantei potrivit punctului (b)(i) de mai sus, calculate din data scadenţei până în ziua plăţii efective sau, după caz, a diferenţei între dobânda astfel calculată şi orice sume ar putea fi plătite cu titlu de dobânzi reclamantei în temeiul Hotărârii Arbitrale Parţiale;

(v) Obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor suportate de aceasta în legătură cu procedura CAD precum şi cu iniţierea şi parcurgerea procedurii arbitrale.

La 4 octombrie 2016, părţile au convenit să divizeze procedura ("bifurcation"), într-o primă fază Arbitrul unic urmând să pronunţe sentinţe parţiale cu privire la chestiunea competenţei şi respectiv executarea deciziei CAD, urmând ca, ulterior, să se analizeze fondul pretenţiilor (revizuirea deciziei CAD).

La 07 martie 2018, Arbitrul unic a pronunţat Hotărârea Parţială nr. 1 privind competenţa, prin care a stabilit că este competent în ceea ce priveşte litigiul, în ciuda obiecţiilor ridicate de COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. în sensul că, potrivit acordului părţilor, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (şi nu ICC) este instituţia de arbitraj competentă să soluţioneze disputa.

Împotriva acestei Hotărâri Parţiale nr. 1, petenta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. a formulat acţiune în anulare, înregistrată sub dosar nr. x/2018, ce a fost respinsă ca inadmisibilă de către Curtea de Apel Bucureşti. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta din prezenta cerere a formulat recurs.

La data de 29 iunie 2018, Arbitrul unic D. a pronunţat Hotărârea Parţială nr. 2 privind executarea deciziei CAD, prin care a stabilit obligaţia COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. de a respecta decizia CAD din 16 aprilie 2015.

Împotriva acestei Hotărâri Parţiale nr. 2, COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. a formulat acţiune în anulare, ce a fost înregistrată sub dosar nr. x/2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, instanţa dispunând suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 Prin încheierea din 04.03.2022, instanţa a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2020, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Prin hotărârea arbitrală finală din 25 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x de către Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, a fost obligată parâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. să plătească reclamantei ASOCIEREA A. - B. C. - prin A. următoarele sume, inclusiv TVA, dacă este aplicabil:

- în ce priveşte costurile suplimentare de transport, suma de 1.174.940.76 RON;

- în ceea ce priveşte costurile de staţionare a echipamentului, suma de 4.024.196,38 RON;

- în ce priveşte costurile cu organizarea de şantier, suma de 37.334.903.10 RON;

- în ceea ce priveşte lucrările de restricţionare temporară a traficului, suma de 37.832.51 RON;

- în ceea ce priveşte punctele de referinţă l, 2 si 3, suma de 5.704.000.00 RON;

- în ceea ce priveşte înlocuirea personalului, suma de 80.000.00 RON;

- în ceea ce priveşte actualizările preţului, suma de 4.612.332,12 RON;

- în ceea ce priveşte costurile CAD suma de 19.846,32 RON;

- dobânzile aferente sumelor ordonate a fi plătite în faza (i)-(viii), la rata specificată în sub clauza 14.8, compusă anual, de la 16.07.2014 până la plata integrală,

- cheltuieli de arbitraj în sumă de 120.000 USD şi costuri suportate de reclamant pentru arbitraj în sumă de 2.475.482,41 RON, 31.043,60 CHF, 2934,14 GBP.

Toate celelalte cereri şi revendicări au fost respinse.

Prin cererea înregistrată la 27 iulie 2020 pe rolul Curţi de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. – C.N.A.I.R. S.A. a solicitat anularea deciziei arbitrale finale din 25 mai 2020, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ Industrial de la Paris.

În drept, acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantă, în favoarea uneia dintre secţiile civile specializate în materia litigiilor între profesionişti, din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

La 27 iulie 2020, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, sub dosar nr. x/2020.

Prin sentinta civilă nr. 50 din 31 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare; a respins, ca nefondată, acţiunea în anularea deciziei arbitrale finale din 25 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x al Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris. Totodată, a obligat petenta la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 60.000 RON, onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei civile, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii în anulare, ca nefondată, şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În acest sens, a învederat că, întreaga motivare a primei instanţe asupra soluţiei pronunţate faţă de motivul de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. reprezintă o redare fidelă a considerentelor altor hotărâri judecătoreşti, în speţă, fie a sentinţei civile nr. 1108/2020, fie deciziei civile nr. 5025/2021, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2020, de Curtea de Apel Bucureşti, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În susţinerea celor învederate, a indicat o serie de paragrafe din sentinţa atacată, cu menţiunea că sunt preluate din cele două hotărâri menţionate anterior şi a concluzionat în sensul că, sentinţa civilă recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care instanta şi-a întemeiat soluţia asupra motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi, prin urmare, din cuprinsul său nu transpare propriul raţionament logico-juridic care a fundamentat soluţia de respingere.

Recurenta a susţinut faptul că, preluarea în considerentele hotărârii recurate a argumentelor dintr-o altă hotărâre judecătorească, fără prezentarea propriului raţionament care a fundamentat soluţia echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătoreşti şi nu este de natură a satisface exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Autoarea căii de atac a mai arătat că, din cuprinsul hotărârii judecătoreşti atacate nu rezultă că instanţa ar fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, pentru a justifica preluarea în integralitate a considerentelor instanţelor din dosarul nr. x/2020.

În considerarea motivului de casare prevăzut de pct. 5 art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., atunci când a reţinut că recurenta a invocat formal acest articol, în sensul că nu a arătat dispoziţiile imperative ale legii, care ar fi fost încălcate. În dezvoltarea acestei critici, recurenta a învederat că litigiul arbitral, în care a fost pronunţată hotărârea contestată, a fost soluţionat cu încălcarea dispoziţiilor art. 601 alin. (1) C. proc. civ., în pofida faptului că arbitrul unic era ţinut de respectarea acestora, conform art. 1111-1112 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că instanţa arbitrală competentă este Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi nu ICC Paris.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta a învederat că dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. au fost încălcate de prima instanţă şi prin reţinerea faptului că reclamanta a criticat pe această cale interpretarea materialului probator de către arbitrul unic şi temeinicia pretenţiilor din cererea arbitrală.

A învederat faptul că, prin acţiunea în anulare, a invocat încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil român de către arbitrul unic, în ceea ce priveşte costurile acordate cu privire la Extensia Timp, ca urmare a omologării unor calcule interne ale unei părţi.

Sub un prim aspect, în analiza acestui motiv, a arătat că prima instanţă a reţinut, pe de o parte, că ceea ce recurenta critică, reprezintă interpretarea conferită de arbitrul unic materialului probator şi temeiniciei pretenţiilor, dar, pe de altă parte, a procedat la o analiză detaliată a argumentelor expuse prin acţiunea în anulare. Prin urmare, a precizat că aceste considerente ale instanţei sunt şi contradictorii.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, recurenta a criticat faptul că arbitrul a conferit valoare probatorie unui raport intern şi extrajudiciar, provenit exclusiv de la una dintre părţi, fără să aibă în vedere şi probele propuse de recurenta-reclamantă sau opinia unui expert independent.

A mai susţinut că a criticat hotărârea arbitrală sub aspectul imparţialităţii şi independenţei arbitrului unic, prin prisma principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi al dreptului la apărare. Or, acestea sunt principii fundamentale ale procesului civil, care se subsumează noţiunii de norme imperative ale legii, aşa cum prevede expres art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Opus celor reţinute de către prima instanţă, în pofida faptului că recurenta a avut posibilitatea de a formula apărări, a susţinut că arbitrul unic, cu încălcarea evidentă a principiilor fundamentale, a ignorat probele întocmite în cauză de către expertul independent, conferind intimatei sume de 3 ori mai mari decât cele prevăzute în contract.

Învederând că argumentaţia primei instanţe se raportează exclusiv la prevederile din Ordinul de procedură, căruia îi conferă o fortă juridică superioară principiilor fundamentale, dincolo de faptul că întreaga motivare pentru respingerea acestui motiv reprezintă o preluare a argumentelor arbitrului unic, recurenta a susţinut că instanţa nu a arătat motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată, precizând că principiile fundamentale ale procesului civil se aplică şi în cazul arbitrajului, fapt ce rezultă din dispoziţiile art. 575 alin. (2) C. proc. civ.. Însă, deşi prin acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale a invocat încălcarea principiilor reglementate de art. 8, art. 13 alin. (3) şi art. 14 C. proc. civ., prima instanţă nu a răspuns criticilor sale.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta a susţinut că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prin faptul că a considerat că dispoziţiile legale în materie de achiziţii publice, invocate de C.N.A.I.R. S.A., nu reprezintă norme imperative de drept.

Or, în aprecierea recurentei, o astfel de reţinere contravine şi dispoziţiilor art. 17 din O.U.G. nr. 34/2006, care prevăd în mod expres faptul că autoritatea contractantă are obligaţia de a respecta principiile prevăzute la art. 2 alin. (2) în relaţia cu operatorii economici interesaţi să participe la procedura de atribuire. Prin urmare, a susţinut că respectarea principiilor ce guvernează achiziţiile publice, atât din perspectiva procedurii de atribuire, cât şi din perspectiva executării contractelor, reprezintă norme imperative de drept, întrucât nu conferă posibilitatea autorităţii de a deroga de la acestea, opinând că şi instrucţiunile ANAP reprezintă norme imperative de drept, întrucât sunt obligatorii pentru autorităţi şi contractanţi de la data publicării lor în Monitorul Oficial, conform art. 4 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 13/2015. În plus, a subliniat că nerespectarea dispoziţiilor legale în materie de achiziţii publice şi a instrucţiunilor ANAP atrage sancţionarea autorităţilor de către instituţiile competente, sens în care nu se poate reţine că normele ar fi supletive.

Printr-o altă critică recurenta a susţinut că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) şi h) C. proc. civ., reţinând că tribunalul arbitral s-a pronunţat în limitele cererii arbitrale şi că, prin interpretarea conferită dispoziţiilor art. 8 din O.G. nr. 13/2011 nu a încălcat ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile legale imperative.

În primul rând, recurenta a arătat că, şi cu privire la motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., prima instanţă s-a limitat în a relua considerentele din hotărârea arbitrală contestată, fără să arate, în mod concret, printr-un raţionament propriu, care sunt motivele de fapt şi cele de drept care i-au format convingerea personală că acest motiv este nefondat.

În al doilea rând, a susţinut că instanta a încălcat dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., reţinând că hotărârea arbitrală ar fi fost pronunţată în limitele cererii arbitrale.

Contrar acestor reţineri, autoarea recursului a învederat că, prin acţiunea în anulare a invocat faptul că A. a solicitat acordarea dobânzii legale în temeiul O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, iar nu acordarea dobânzii contractuale, prin raportare la prevederile clauzei 14.8, aşa cum a dispus arbitrul unic, iar acesta din urmă era ţinut de solicitarea din faţa CAD şi în etapa arbitrală.

A relevat faptul că aceste aspecte nu au fost analizate de către prima instanţă şi, prin urmare, statuările sale în legătură cu acest motiv sunt străine de argumentele aduse prin acţiunea în anulare, ceea ce încalcă atât dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f), dar şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea Curţii de Apel Bucureşti fiind nemotivată din această perspectivă.

În al treilea rând, a arătat că, dispoziţiile art. 8 din O.G. nr. 13/2011 reprezintă norme imperative şi se încadrează în motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., însă instanţa de fond nu a arătat care este raţionamentul în baza căruia a ajuns la concluzia că aceste dispoziţii legale nu privesc ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii, în condiţiile în care ele sunt obligatorii pentru părţi, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea incidenţei lor.

Prin urmare, a susţinut că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este nelegală şi din acest punct de vedere, sens în care a considerat că se impune admiterea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Autoarea demersului judiciar a învederat că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) C. proc. civ., atunci când a reţinut că motivarea contradictorie nu este reglementată de motivul de anulare invocat, iar hotărârea arbitrală beneficiază de o motivare conformă cu exigenţele legale.

În legătură cu aceste aspecte, a susţinut, în primul rând, că motivarea primei instanţe este contradictorie, întrucât, deşi a reţinut că motivarea contradictorie nu este reglementată de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., ulterior, a procedat la analiza susţinerilor recurentei cu privire la acest aspect.

În al doilea rând, a considerat că reţinerea instanţei privind faptul că dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. nu ar reglementa şi ipoteza invocată de recurentă, reprezintă o adăugare la lege.

În al treilea rând, a susţinut că dispoziţiile invocate trebuie interpretate prin prisma scopului pe care îl urmăresc şi de o manieră care să permită aplicarea lor eficient.

În al patrulea rând, a arătat că instanţa a încălcat aceste dispoziţii şi prin faptul că a reţinut că nu există o motivare contradictorie a arbitrului unic din perspectiva soluţiei de acordare a Extensiei de Timp şi încălcarea dispoziţiilor legale ce guvernează probele în ceea ce priveşte acordarea acestei Extensii de Timp.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a invocat faptul că soluţia dată de instanţă motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 977-981 C. civ. de la 1864, coroborat cu dispoziţiile art. 550 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, a învederat că statuările primei instanţe privind competenţa ICC Paris contravin dispoziţiilor de drept invocate, întrucât instanţa nu a interpretat dispoziţiile contractuale potrivit voinţei părţilor, ci le-a interpretat literal, subliniind că, în cauză, părţile au ales instituţia competentă prin Anexa la ofertă, derogând de la Condiţiile Generale astfel că, odată aleasă instituţia, a punctat că, în mod implicit, părţile au ales şi regulile acesteia, aşa cum rezultă din dispoziţiile legale invocate.

Or, în opinia recurentei, prima instanţă a încălcat normele în materie de interpretare a contractului şi prin prisma faptului că nu a considerat relevante aspecte agreate de părţi în Anexa la ofertă, din punct de vedere al instituţiei competente.

A doua critică, subscrisă aceluiaşi motiv de casare, priveşte pronunţarea sentinţei recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 1089 alin. (2) C. civ. de la 1864, art. 8 din O.G. nr. 9/2000 şi art. 8 din O.G. nr. 13/2011 privind interzicerea anatocismului.

În această privinţă, a precizat că, în condiţiile în care, între părţi nu a existat o convenţie ulterioară scadenţei, nu se putea acorda dobândă la dobândă în favoarea A.. A conchis că, în analiza sa, prima instanţă a conferit o interpretare contrară dispoziţiilor legale invocate, conferind contractantului dreptul de a obţine o dobândă ce contravine dispoziţiilor legale.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a formula întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin acesta constatându-se că acesta fost promovat împotriva unei hotărâri care nu se înscrie în ipoteza reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

În condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 31 octombrie 2023 s-a dispus comunicarea acestuia părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin rezoluţia din 12 septembrie 2023, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilităţii recursului în completul de filtru la 13 februarie 2024.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. inadmisibilitatea căii extraordinare de atac, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cauza are ca obiect recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 50 din 31 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, prin care a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în anularea deciziei arbitrale finale din 25 mai 2020, pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ Industrial de la Paris.

Întrucât litigiul are ca obiect contestarea unei hotărâri pronunţate în procedura arbitrajului, instanţa supremă reţine că incidente sunt normele prevăzute în C. proc. civ., Cartea a IV-a, "Despre Arbitraj".

Potrivit dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ. "hotărârile rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.".

De asemenea, potrivit art. 24 Cod procedură de civilă, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor începute după intrarea acesteia în vigoare" iar, conform art. 25 alin. (1) din acelaşi cod "procesele în curs de judecată precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.".

Prin urmare, legiuitorul a optat pentru regula potrivit căreia faza judecăţii, în întregul ei, este guvernată de dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii procesului.

În cauză, data începerii procesului este data introducerii acţiunii arbitrale, respectiv 17 noiembrie 2015, context în care sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 134 din 2010 privind C. proc. civ., republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

Potrivit art. 613 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pornirii procesului, în situaţia în care curtea de apel admite acţiunea, va anula hotărârea arbitrală şi va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze sau spre rejudecare tribunalului arbitral.

Conform art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, "hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului".

Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii legale evocate rezultă că hotărârea curţii de apel, prin care a fost respinsă acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs.

Modificarea dispoziţiilor art. 613 alin. (4) C. proc. civ. adusă prin Legea nr. 17/2017, potrivit căreia "hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului", nu este incidentă în cauză potrivit art. 24, art. 25 alin. (1) şi art. 27 C. proc. civ., fiind ulterioară datei începerii procesului, nefiind incidentă în prezentul litigiu din perspectiva regulii de aplicare în timp a normelor de procedură consacrată de art. 24 din C. proc. civ.

De asemenea, conform art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului" iar, potrivit art. 457 alin. (1) din acelaşi cod, "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.".

Legalitatea căilor de atac semnifică faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie stipulând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

De aceea, menţiunea "cu recurs în 30 de zile de la comunicare" din finalul dispozitivului sentinţei recurate nu îndreptăţeşte partea să declare calea de atac indicată, atât timp cât aceasta nu este prevăzută de lege, raportat la dispoziţiile legale redate supra. O astfel de concluzie decurge şi din conţinutul art. 457 alin. (2) din C. proc. civ. care statuează că "menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege", consacrând astfel principiul conform căruia calea de atac este conferită de lege iar nu de judecător, prin hotărârea pronunţată.

Pe cale de consecinţă, din analiza dispoziţiilor legale evocate şi în considerarea faptului că prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, rezultă că aceasta are caracter definitiv de la pronunţarea sa, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 raportat la art. 613 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., în vigoare la data pornirii procesului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că hotărârea recurată nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs întrucât se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., corelată cu principiul legalităţii căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 din C. proc. civ.

Pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. - S.A. împotriva sentinţei civile nr. 50 din 31 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. - S.A. împotriva sentinţei civile nr. 50 din 31 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.