Territorial competence for labor conflicts: inclusion of secondary subunit seats under Labor Code Art. 269(2)

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – secţia I Civilă la 16.03.2023, sub nr. x/2023, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, a chemat în judecată pe pârâţii A., B. şi C., solicitând instanţei să dispună obligarea acestora la plata sumei de 19.472,53 RON reprezentând contravaloarea facturii UTR x/29.10.2019 emisă de D. S.R.L., achitată de către reclamantă, şi anume: în sarcina pârâtului A., suma de 6.649,87 RON reprezentând 34,15% din valoarea prejudiciului şi dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu 06.02.2023, până la achitarea debitului; în sarcina pârâtului B., suma de 6.336,36 RON, reprezentând 32,54% din valoarea prejudiciului şi dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu 31.01.2023, până la achitarea debitului; în sarcina pârâtului C., suma de 6.486,3 RON reprezentând 33,31% din valoarea prejudiciului şi dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu 01.02.2023, până la achitarea debitului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 254 – 255 din Codul Muncii, O.G. nr. 13/2011.

Pârâţii, prin Sindicatul Drumarilor Elie Radu, au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia necompetenţei teritoriale, în raport de dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii şi O.U.G. nr. 84/2003, arătând că reclamanta are sediul în Bucureşti, iar D.R.D.P. Iaşi este o unitate fără personalitate juridică care acţionează ca reprezentant al C.N.A.I.R. S.A. De asemenea, au invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 268 lit. c) din Codul Muncii, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1588/2023 din 20 septembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Iaşi – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – complet specializat litigii de muncă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de trimitere, evocând dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, a precizat că textul nu distinge între situaţia în care angajatorul este pârât sau reclamant, ci reglementează o singură regulă pentru toate situaţiile, fără a lăsa loc de interpretări.

Reţinând că niciun niciun text, cu privire la competenţă, din Codul Muncii sau din C. proc. civ. nu conţine prevederi exprese cu privire la sediul reprezentantului persoanei juridice, a considerat ca fiind lipsit de importanţă argumentul reclamantei potrivit căruia a acţionat prin Direcţia de Drumuri şi Poduri Iaşi.

Ca urmare a declinării competenţei, cauza a fost înregistrată la 25 octombrie 2023 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub acelaşi număr unic, respectiv 1521/99/2023.

Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 7300 din 18 decembrie 2023 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de conflict, în raport de pretenţiile deduse judecăţii, a învederat că litigiul are natura juridică a unui conflict de muncă, ce intră în sfera jurisdicţiei muncii, potrivit dispoziţiilor art. 266 din Codul Muncii. Prin urmare, a reţinut că sunt aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii.

În continuare, a precizat că, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta are sediul indicat în localitatea Iaşi, fiind lipsit de relevanţă în planul jurisdicţiei teritoriale, faptul că acest sediu este al unei subunităţi, deci al unei entităţi fără personalitate juridică, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 84/2003.

În acest context, a subliniat că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii nu operează nicio distincţie în funcţie de natura sediului –principal/secundar – iar pe de altă parte, sediul subunităţii din Iaşi a societăţii reclamante este, deopotrivă, un sediul al însăşi companiei-mamă, întrucât subunitatea sa nu este un subiect de drept distinct, ci o entitate în structura acesteia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 29.01.2024, sub numărul x/2023.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe – Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Bucureşti – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu un litigiu ce are ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a angajaţilor reclamantei, având natura unui conflict individual de muncă.

Potrivit dispoziţiilor art. 232 din Codul Muncii, procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că la data introducerii cererii de chemare în judecată – 16.03.2023, legea specială care reglementa soluţionarea conflictelor colective şi individuale de muncă – Legea dialogului social nr. 62/2011 – era abrogată, fiind înlocuită de noua Lege a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25.12.2022. Această nouă lege a dialogului social nu mai reglementează soluţionarea conflictelor individuale de muncă, stabilind exclusiv procedura de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

Prin urmare, neexistând o lege specială în raport cu Codul Muncii care să reglementeze soluţionarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluţionează în baza prevederilor Codului Muncii (Titlul XII, Jurisdicţia muncii, art. 266 – art. 275) şi ale C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, forma în vigoare la data sesizării instanţei, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.".

În ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Bucureşti, în litigiul pendinte, instanţele în conflict au apreciat diferit noţiunea de "sediu al reclamantului".

Procedând la verificarea cererii de chemare în judecată introdusă pe rolul Tribunalului Iaşi, aceasta, deşi pare a fi formulată de societatea mamă cu sediul în Bucureşti, este, de fapt, formulată, în numele acesteia, de persoana Directorului General Regional al Direcţiei Regionale Drumuri şi Poduri Iaşi, semnatar al acţiunii, care a indicat sediul Direcţiei din Iaşi, ca sediu procedural ales pentru comunicarea actelor de procedură.

Cu toate că este de necontestat faptul că alegerea unui sediu pentru comunicarea actelor de procedură nu este de natură a atrage competenţa teritorială în soluţionarea unui litigiu, din analiza coroborată a acţiunii şi a actelor înaintate la dosar de către reclamant, în mod special a împuternicirii nr. DG1/1014 din 17.05.2022, anexată răspunsului la întâmpinare, reiese faptul că intenţia reală a mandantului, Directorul General al Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a fost aceea de a împuternici directorii de subunităti, denumite Direcţii Regionale de Drumuri şi Poduri, pentru a exercita acţiuni în instanţă, în numele acestuia; astfel, potrivit punctului 1 al împuternicirii, "Începând cu data prezentei, domnul E., Director General Regional al D.R.D.P. Iaşi se împuterniceşte să reprezinte C.N.A.I.R. S.A., conform obiectului de activitate al acesteia, din punct de vedere tehnic, juridic, economic şi administrativ (...)." iar la punctul 2 se menţionează faptul că, "În scopul aducerii la îndeplinire a prevederilor art. 1, Directorul General Regional al subunităţii asigură şi răspunde de: (...) 2.20 reprezentarea intereselor C.N.A.I.R. S.A. în faţa instanţelor judecătoreşti, (...).".

Prin urmare, se deduce că, în executarea mandatului astfel acordat, Directorul General Regional al subunităţii din Iaşi a preluat, prin delegare, o serie de atribuţii ce îi reveneau Directorului General al societăţii mamă, urmând a exercita şi astfel de acţiuni, de genul celei ce face obiectul cauzei pendinte.

Notează Înalta Curte că acţiunea nu poate fi analizată independent de actul de mandatare – împuternicirea nr. DG1/1014 din 17.05.2022 –, din cuprinsul căruia reiese, fără niciun echivoc, faptul că societatea mamă urma să fie reprezentată în astfel de litigii de Directorul General Regional al subunităţii sale, care nu este altceva decât un dezmembrământ al societăţii mamă ce deţine, astfel, şi sedii cu caracter secundar.

Din dispoziţiile art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru", coroborate cu cele ale art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, redate supra, se deduce că noţiunea de "sediu", menţionată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul Muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale/subunităţi, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

În altă ordine de idei, instanţa supremă subliniază că normele de procedură referitoare la competenţă oferă o dezlegare pentru ipoteza existenţei unui sediu secundar, soluţie care poate fi preluată prin analogie şi pentru ipoteza din speţa de faţă, în demersul de interpretare a sintagmei "sediul reclamantului" de care norma specială leagă competenţa teritorială de primă instanţă. Astfel, în situaţia unui pârât - persoană juridică de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică - dispoziţiile art. 109 din C. proc. civ. stabilesc că "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".

În acest context, nu există vreo raţiune pentru care în interpretarea normei speciale din legislaţia muncii care stabilesc competenţa primei instanţe în funcţie de sediul reclamantului, să nu fie avute în vedere şi eventualele sedii secundare ale acestuia, mai ales în situaţia în care litigiul priveşte fapte petrecute la acest sediu iar acţiunea este exercitată de către reprezentanţii dezmembrământului de la acel sediu secundar.

Această concluzie se impune şi în considerarea faptului că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu pârâţi care sunt salariaţi ai reclamantei dar care şi-au exercitat atribuţiile de serviciu în cadrul Direcţiei Regionale Drumuri şi Poduri Iaşi, aşa cum rezultă din înscrisurile anexate cererii introductive. Iar raţiunea normei speciale de stabilire a competenţei teritoriale la sediul reclamantului a fost tocmai aceea de a nu depărta litigiul de locul în care părţile raportului juridic locuiesc/îşi au sediul şi, de regulă, îşi derulează raportul de muncă.

Existând, aşadar, raporturi juridice de muncă derulate pe raza sediului acestui dezmembrământ, şi apreciind că prin noţiunea de sediu trebuie înţeles nu doar sediul principal ci şi sediile secundare ale persoanei juridice, în măsura în care raportul juridic dedus judecăţii izvorăşte din acte sau fapte săvârşite la acest sediu secundar şi în legătură cu activitatea dezmembrământului care funcţionează la acel sediu sedundar, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are sediul subunitatea la care activează pârâţii.

Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.