Territorial competence for employment disputes involving prosecutors: inapplicability of Art. 127 C. proc. civ. where workplace is a lower-instance prosecution office, applying Labor Code domicile rule
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice resolved a negative conflict of jurisdiction by affirming the territorial competence of the Timiş Court of Appeal to hear the merits of the case, ruling that the Bucharest Court of Appeal was absolutely incompetent due to public order rules. The dispute involved an employment law claim brought by a prosecutor against various prosecution offices and the Ministry of Justice, seeking the recalculation of classification allowances and payment of salary differences based on specific legislative updates and inflation indices. The court determined that under Article 269(2) of the Labor Code, valid at the time the action was filed, the competent court is the one in whose jurisdiction the claimant resides, which is the Timiş Court of Appeal. The court held that the special territorial competence rules for judges and prosecutors under Article 127 of the Code of Civil Procedure were inapplicable because the claimant's workplace was a district prosecution office (an entity subordinate to the court) rather than the court itself, and the defendants were prosecution bodies rather than the court, thus applying the general territorial competence rule which established that the Bucharest Court of Appeal's refusal to hear the case was a matter of public order.
Legislator headnote
AI generatedart. 127 alin. (3) din C. proc. civ, art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 127 din C. proc. civ, art. 127 alin. (1) din C. proc. civ, art. 135 alin. (1) C. proc. civ, art. 127 alin. (1) C. proc. civ; Territorial competence for employment disputes involving prosecutors: inapplicability of Art. 127 C. proc. civ. where workplace is a lower-instance prosecution office, applying Labor Code domicile rule: , au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2015 şi interpretate prin deciziile nr. 23/2016, respectiv nr. 36/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, O.U.G. nr. 20/2016, decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Legea nr. 153/2017, art. 1531 şi 1535 din C. civ., art. 166 din Codul Muncii.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 07.02.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti – Procuror General, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova – Prim-Procuror, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti – Procuror General, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi – Prim-Procuror şi Ministerul Justiţiei, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
1. obligarea pârâţilor, raportat la perioada în care au avut calitatea de angajatori ai acesteia, la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 şi a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. – O.U.G. nr. 27/2006);
2. obligarea pârâţilor, raportat la perioada în care au avut calitatea de angajatori ai acesteia, la plata diferenţelor salariale rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu 01.01.2020 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, precum şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective;
3. emiterea de către Ministerul Justiţiei a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. – O.U.G. nr. 27/2006).
A învederat că Tribunalul Bucureşti este competent material şi teritorial să judece cererea, în temeiul dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii şi art. 127 alin. (3) din C. proc. civ.
În prealabil, reclamanta a arătat că a dobândit calitatea de procuror la data de 01.01.2020, potrivit Hotărârii secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1327/19.12.2019, fiind numită procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa, din cadrul Tribunalului Călăraşi. Prin Decretul nr. 472/23.04.2021 al Preşedintelui României, publicat în M. Of. al României nr. 444/26.04.2021, Partea l, raportat la Hotărârea secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 247/09.04.2021 a fost numită procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, din cadrul Tribunalului Prahova.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2015 şi interpretate prin deciziile nr. 23/2016, respectiv nr. 36/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, O.U.G. nr. 20/2016, decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Legea nr. 153/2017, art. 1531 şi 1535 din C. civ., art. 166 din Codul Muncii.
Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calitătii procesuale pasive şi a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioarei datei de 07.02.2020, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În şedinţa din 13.04.2023 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 2193/2023 din 13 aprilie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de trimitere reţinând că reclamanta, cu domiciliul în municipiul Timişoara, are calitatea de procuror în cadrul Tribunalului Prahova începând cu data de 23.04.2021, precum şi faptul că litigiul dedus judecăţii are natura unui litigiu de muncă, a învederat că instanţa competentă a soluţiona cauza se determinată potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, conform cărora, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.".
De asemenea, a subliniat că, la data introducerii acţiunii, 07.02.2023, erau abrogate dispoziţiile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 care prevedeau că "cererile referitoare la solutionarea unui conflict de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscriptie îşi are domiciliul sau după caz, sediul, sau locul de muncă reclamantul", precum şi faptul că noua lege a dialogului social, nr. 367/2022, intrată în vigoare la 25.12.2022, nu mai conţine dispoziţii privind competenţa în cazul litigiilor de muncă.
Totodată, a reţinut că dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., care reglementează o competenţă alternativă de ordine publică, nu sunt aplicabile deoarece reclamanta nu are calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, astfel încât aceasta nu avea obligaţia de a sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află parchetul de pe lângă instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
Faţă de împrejurarea că domiciliul reclamantei se află în municipiul Timişoara, aflat în circumscripţia Tribunalului Timiş, în raport de dispoziţiile art. 269 din Codul Muncii, a conchis că îi revine acestei instanţe competenţa să soluţioneze cauza.
Ca urmare a declinării competenţei, cauza a fost înregistrată la 12 mai 2023 pe rolul Tribunalului Timiş – secţia I-a Civilă, sub acelaşi număr unic, respectiv x/2023.
Învestit prin declinare, Tribunalul Timiş – secţia I-a Civilă, prin sentinţa civilă nr. 1428/PI din 27 noiembrie 2023, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de conflict, a învederat că litigiul dedus judecăţii are ca obiect un drept rezultat din raportul de muncă pe care reclamanta, procuror, îl are cu angajatorul, Parchetul de pe langă Tribunalul Prahova.
În continuare, după evocarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., a reţinut că acestea reglementează o competenţă teritorială de ordine publică, în sensul art. 130 alin. (2) din acelaşi cod, pe care judecătorul are obligaţia de a o invoca chiar şi din oficiu, potrivit art. 131 raportat la art. 247 din acelaşi cod.
Admiţând că art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. este o normă specială de competenţă care se aplică atunci când reclamantul din cererea principală este o persoană care îşi desfăşoară activitatea în justiţie, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier şi care impune, atunci când acţiunea este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, să sesizeze una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea/instanţa inferioară acesteia, a conchis că instanţa dintâi sesizată de reclamantă – Tribunalul Bucureşti – este competentă a soluţiona cauza, fiind instanţa de acelaşi grad aflată în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, învecinată cu Curtea de Apel Ploieşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 26.01.2024, sub numărul x/2023.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe – Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Timiş – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.
Cererea de chemare în judecată are natura unui conflict individual de muncă, reclamanta, procuror, angajată în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, din cadrul Tribunalului Prahova, începând cu data de 23.04.2021, solicitând recunoaşterea unor drepturi salariale.
Potrivit dispoziţiilor art. 232 din Codul Muncii, procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că la data introducerii cererii de chemare în judecată – 07.02.2023, legea specială care reglementa soluţionarea conflictelor colective şi individuale de muncă – Legea dialogului social nr. 62/2011 – era abrogată, fiind înlocuită de noua Lege a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25.12.2022. Această nouă lege a dialogului social nu mai reglementează soluţionarea conflictelor individuale de muncă, stabilind exclusiv procedura de rezolvare a conflictelor colective de muncă.
Prin urmare, neexistând o lege specială în raport cu Codul Muncii care să reglementeze soluţionarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluţionează în baza prevederilor Codului Muncii (Titlul XII, Jurisdicţia muncii, art. 266 – art. 275) şi ale C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, forma în vigoare la data sesizării instanţei, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.".
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanţele aflate în conflict, Înalta Curte reţine că aceste prevederi legale îşi găsesc aplicabilitatea atunci când cererea de chemare în judecată este formulată de un judecător/procuror/asistent judiciar/grefier sau împotriva unui judecător/procuror/asistent judiciar/grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să soluţioneze litigiu ori la o instanţă inferioară acesteia cât şi atunci când cererea de chemare în judecată este formulată de instanţa de judecată sau împotriva instanţei de judecată competentă să soluţioneze litigiul ori când parte (reclamant sau pârât) este o instanţă inferioară acesteia.
Reclamanta îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, din cadrul Tribunalului Prahova, aşadar, la o unitate de parchet, iar competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine în primă instanţă tribunalului. Nu este incidentă aşadar norma imperativă de la art. 127 alin. (1) C. proc. civ. deoarece litigiul nu este de competenţa instanţei pe lângă care funcţionează ca procuror reclamanta şi nici a unei instanţe inferioare, ci, dimpotrivă, pricina este de competenţa de primă instanţă a unei instanţe superioare în grad (tribunalul), faţă de instanţa (judecătorie), pe lângă care funcţionează reclamanta având funcţia de procuror.
Nici ipoteza de la art. 127 alin. (21) din C. proc. civ., conform căreia dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, nu este incidentă în cauză deoarece pârâţi în cauză sunt doar parchetele şi Ministerul Justiţiei, iar nu instanţa care ar fi competentă să judece pricina în primă instanţă sau în calea de atac.
Cu alte cuvinte, în soluţionarea unui conflict de muncă în care reclamanţii au calitatea de procurori în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, dispoziţiile art. 127 alin. (1), alin. (21) şi (3) din C. proc. civ., aşa cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 310/2018, incidentă în raport de data introducerii acţiunii, nu sunt aplicabile, întrucât, pe de o parte, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine, în primă instanţă, tribunalului, iar pe de altă parte, pârâţii sunt parchete de pe lângă instanţe şi Ministerul Justiţiei, iar nu instanţe de judecată, prevederile art. 127 alin. (21) din C. proc. civ. fiind de strictă interpretare.
Nefiind, aşadar, incidente dispoziţiile speciale precitate, cuprinse în art. 127 din C. proc. civ., se reţine că sunt aplicabile prevederile generale referitoare la competenţă din Codul Muncii indicate supra, conform cărora competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine instanţei/tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.
Întrucât reclamanta are domiciliul în municipiul Timişoara, în raza teritorială a Tribunalului Timiş, se impune a se reţine că revine acestui tribunal competenţa de soluţionare a cauzei.
Totodată, instanţa supremă notează că instanţa iniţial sesizată de către reclamantă – Tribunalul Bucureşti – este o instanţă necompetentă absolut a soluţiona litigiul dedus judecăţii, în cauză fiind vorba despre o necompetenţă de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., conform cărora necompetenţa este ordine publică şi "în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.".
Fiind vorba despre o necompetenţă de ordine publică, în mod procedural, cu respectarea art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., excepţia de necompetenţă teritorială a fost invocată din oficiu de către Tribunalul Bucureşti la primul termen de judecată.
Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.