Jurisdictional conflict over labor claims against a defendant court: exclusive territorial competence and mandatory filing in neighboring appellate circuits under Art. 127 CCP

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 22.11.2022, sub nr. x/2022, astfel cum aceasta a fost precizată şi completată, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Alba, Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării au solicitat obligarea acestora la calcularea şi plata indemnizaţiei prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, precum şi la plata dobânzilor legale cuvenite, de la data naşterii dreptului până la data plătii efective.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 303/2004, ale art. 2 şi art. 27 din O.U.G nr. 137/2000, ale art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale coroborate cu art. 3 al Directivei 2000/78/CE şi Protocolul 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pârâtul Tribunalul Alba a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi prematurităţii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1147 din 06 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de trimitere, în considerarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 (în vigoare la momentul înregistrării acţiunii) a reţinut că, în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă, fiind determinată de domiciliul reclamantului sau de cel al locului de muncă.

Reţinând că reclamanţii sunt pensionari, cu domiciliul în judeţul Alba, a conchis că instanţa competentă a soluţiona cauza este Tribunalul Alba.

Ca urmare a declinării competenţei, cauza a fost înregistrată la 09 mai 2023 pe rolul Tribunalului Alba – secţia I Civilă, sub acelaşi număr unic, respectiv x/2022.

Învestit prin declinare, Tribunalul Alba – secţia I Civilă, prin sentinţa civilă nr. 2713/2023 din 16 noiembrie 2023, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de conflict, evocând dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. şi, în raport de circumscripţia teritorială a instanţei în cadrul căreia au fost încadraţi reclamanţii – raza teritorială a Curţii de Apel Alba Iulia (instanţa chemată în judecată în calitate de ordonator secundar de credit) – a învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (21) din C. proc. civ., atunci când într-o cauză calitatea de reclamant aparţine unor judecători din cadrul unei instanţe, iar acea cauză este înregistrată pe rolul instanţei care funcţionează în circumscripţia teritorială în care îşi desfăşoară activitatea, trebuie sesizată una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad cu instanţa iniţial aleasă şi aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate.

Prin urmare, a învederat că, indiferent dacă competenţa de soluţionare a unor astfel de cauze revine judecătoriei, tribunalului sau chiar curţii de apel, acestea vor fi soluţionate de instanţe de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, măsura fiind mult mai energică decât în cazul strămutării.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 26.01.2024, sub numărul x/2022/a1.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Alba competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe – Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Alba – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă ivit, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine cu titlu prealabil că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea, instanţa supremă reţine că reclamanţii, foşti magistraţi (judecători) au învestit Tribunalul Bucureşti cu o acţiune având ca obiect drepturi băneşti, calcularea şi plata indemnizaţiei prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi plata dobânzilor legale cuvenite, de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.

Prin urmare, reclamanţii, foşti magistraţi, eliberaţi din funcţie, prin pensionare, conform Decretelor emise de Preşedintele României nr. 551/29.04.2021 (pentru A.), nr. 214358/12.07.2018 (pentru C.), respectiv nr. 1152/30.12.2020 (pentru B.), la data introducerii acţiunii, au solicitat drepturi salariale din perioada în care au avut calitatea de judecători în cadrul Curţii de Apel Alba Iulia (A. şi B.), respectiv în cadrul Tribunalului Alba (C.), fiind chemaţi în calitate de pârâţi şi Curtea de Apel Alba Iulia, respectiv Tribunalul Alba.

Litigiul dedus judecăţii este un conflict individual de muncă, astfel că, din perspectiva determinării instanţei competente sunt incidente, în primul rând, dispoziţiile generale din art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., referitoare la competenţa generală a tribunalului de a judeca în primă instanţă, coroborate cu prevederile speciale ale art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, forma în vigoare la data introducerii acţiunii, conform cărora, "(1) cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.".

Prin urmare, din perspectiva acestor dispoziţii procedurale, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acţiunii reclamanţilor revine în primă instanţă tribunalului în a cărui circumscripţie îşi au domiciliul reclamanţii, respectiv Tribunalului Alba (B. şi C.), respectiv Tribunalului Hunedoara (A.).

Având în vedere însă calitatea de pârât a Tribunalului Alba, în analiza competenţei instanţei judecătoreşti la care trebuie introdusă cererea, sunt incidente şi dispoziţiile referitoare la competenţa facultativă prevăzută de textele de la art. 127 alin. (2) raportat la art. 127 alin. (21) din C. proc. civ., care vizează şi ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

În cauza de faţă, întrucât reclamanţii nu mai sunt judecători în funcţie ci foşti judecători actualmente pensionari, nu sunt incidente dispoziţiile imperative cuprinse în art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora, un reclamant-judecător în funcţie dintr-o pricină care ar fi de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, este obligat să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal – art. 127 C. proc. civ.. – "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii". Iar conform art. 127 alin. (21) din C. proc. civ., "dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Prin urmare, din coroborarea acestor texte de lege rezultă că, în cazul cererii introduse împotriva unei instanţe de judecată, cerere care ar fi de competenţa respectivei instanţe, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Reclamanţii au ales să formuleze o singură acţiune având în vedere calitatea de fost magistrat a fiecăruia dintre ei precum şi a faptului că obiectul (pretenţiile băneşti solicitate) dar şi cauza cererii de chemare în judecată (temeiul acestor pretenţii) erau similare. O astfel de abordare procesuală este permisă de prevederile generale cuprinse în art. 59 din C. proc. civ. conform cărora, "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură". În egală măsură sunt incidente şi prevederile art. 269 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii care, referindu-se la ipoteza litisconsorţiului procesual, stabilesc că "dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.".

Având în vedere că unul dintre pârâţii chemaţi în judecată prin acţiunea formulată de reclamanţi era Tribunalul Alba, adică exact instanţa de la domiciliul reclamanţilor care era competentă conform art. 269 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 să soluţioneze litigiul în primă instanţă, deveneau incidente dispoziţiile facultative de la art. 127 alin. (2) şi (21) din C. proc. civ., reclamanţii având posibilitatea de a sesiza oricare tribunal din circumscripţia oricărei curţi de apel învecinate cu curtea de apel în cadrul căreia funcţionează tribunalul ce are calitatea de pârât.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că reclamanţii aveau posibilitatea de a sesiza atât Tribunalul Alba, instanţă a cărei competenţă teritorială este stabilită de norma specială de la art. 269 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003, cât şi oricare alt tribunal din circumscripţia oricărei curţi de apel învecinate, respectiv Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Craiova sau Curtea de Apel Piteşti.

Cu toate acestea, reclamanţii au sesizat Tribunalul Bucureşti, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti care nu se învecinează cu Curtea de Apel Alba Iulia, instanţa sesizată nefiind competentă potrivit legii şi neputând deveni competentă nici prin voinţa părţilor deoarece normele privitoare la competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă sunt norme speciale, derogatorii de la dreptul comun şi de ordine publică, de la care părţile nu pot deroga prin convenţia lor privată.

Din această perspectivă, Înalta Curte reaminteşte că nu trebuie pus semnul echivalenţei între normele de competenţă de ordine privată şi normele de competenţă alternativă.

Competenţa este de ordine privată atunci când părţile, în virtutea acordului lor acord de voinţă, pot să îşi aleagă o altă instanţă, din punct de vedere teritorial, care să le soluţioneze conflictul, alta decât instanţa sau instanţele stabilite de lege ca fiind competente într-un litigiu de genul celui intervenit între părţile litigante.

Această prerogativă este recunoscută părţilor de art. 126 alin. (1) din C. proc. civ. conform căruia, "părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.".

Pe de altă parte, competenţa este de ordine publică atunci când ea este exclusivă în sensul că un anumit litigiu poate fi soluţionat numai de instanţa sau instanţele determinate de lege iar părţile nu au facultatea de a alege o altă instanţă de acelaşi grad pentru a le soluţiona conflictul (art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.).

Legea de procedură stabileşte uneori mai multe instanţe care sunt deopotrivă competente să soluţioneze un anumit litigiu. Această împrejurare nu înseamnă altceva decât că legea reglementează o competenţă alternativă, aspect care nu presupune, în mod necesar, concluzia că, în astfel de cazuri, competenţa instanţelor astfel determinate de lege, ar fi de ordine privată.

O astfel de ipoteză se regăseşte şi în pricina de faţă întrucât norma de stabilire a competenţei într-un litigiu de muncă, cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, este o normă specială, derogatorie şi imperativă, care stabileşte o competenţă de ordine publică şi exclusivă în favoarea tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Împrejurarea că, datorită calităţii părţilor (unul din pârâţii chemaţi în judecată este chiar instanţa competentă, potrivit legii, a judeca litigiul) şi prin incidenţa art. 127 din C. proc. civ., devin competente şi alte tribunale (în afară de Tribunalul Alba), aflate în circumscripţia curţilor de apel învecinate, duce la concluzia că ne aflăm în faţa unei situaţii de competenţă teritorială alternativă a mai multor instanţe de acelaşi grad, dar aceste aspecte nu schimbă natura juridică a competenţei instanţei în cazul unui litigiu de muncă, ca fiind o competenţă de ordine publică. Pe cale de consecinţă, ţinând cont de circumstanţele speţei şi de normele procedurale incidente analizate mai sus, atât Tribunalul Alba cât şi orice alt tribunal aflat în circumscripţia uneia dintre curţile de apel învecinate Curţii de Apel Alba Iulia, erau instanţe competente să soluţioneze litigiul. Este adevărat că reclamanţii aveau posibilitatea de a opta a introduce cererea de chemare în judecată la oricare dintre aceste instanţe, conform art. 116 C. proc. civ., însă dreptul lor de opţiune era limitat la instanţele stabilite de lege ca fiind competente, neputând sesiza o altă instanţă decât cele care erau competente conform legii, din punct de vedere teritorial.

Având în vedere aceste împrejurări, Înalta Curte constată că instanţa iniţial sesizată de către reclamante – Tribunalul Bucureşti – este o instanţă necompetentă absolut a soluţiona litigiul dedus judecăţii, deoarece nu se află în circumscripţia teritorială a unei curţi de apel învecinate cu Curtea de Apel Alba Iulia iar în cauză este vorba despre o necompetenţă de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. conform cărora necompetenţa este ordine publică şi "în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura".

Fiind vorba despre o necompetenţă de ordine publică, în mod procedural, cu respectarea art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., excepţia de necompetenţă teritorială a fost invocată din oficiu de către Tribunalul Bucureşti la primul termen de judecată.

Totodată, instanţa supremă constată că Tribunalul Alba – una dintre cele două instanţe aflate în conflict şi în favoarea căreia Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa teritorială de soluţionare a litigiului – este una din instanţele competente, potrivit legii,să soluţioneze procesul, motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.