Competence conflict over optional territorial jurisdiction for judges suing a superior court under Art. 127(2) and (21) of the Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă la 27.12.2022, sub nr. x/2022, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Ialomiţa şi Ministerul Justiţiei, cu citarea Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1. recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. – O.U.G. nr. 27/2006);

2. repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare (prin obligarea pârâţilor la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Au arătat că Tribunalul Dâmboviţa este competent material şi teritorial să judece cererea, în temeiul dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Legea nr. 293/2015, Legea nr. 71/2015, dispoziţiile art. 253 alin. (1)-(2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 din Codul Muncii, art. 208, art. 210, art. 216 din Legea nr. 62/2011, art. 2517, art. 2526, art. 1535 şi art. 6 alin. (4) din C. civ., precum şi prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Deciziile nr. 21/2015, respectiv nr. 36/2018 pronunţate de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pârâtul Tribunalul Ialomiţa a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru perioada 09.04.2015-01.09.2020 în raport cu reclamanta A. şi pentru perioada 09.04.2015-01.01.2020 pentru reclamanta B., respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile lipsei calitătii procesuale pasive şi introducerea în cauza a Î.C.C.J., necompetenţei materiale a tribunalului – în raport de petitul privind recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile pe capătul de cerere privind reîncadrarea reclamantelor, lipsei de interes, lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La termenul din 28.03.2023 tribunalul a dispus citarea Î.C.C.J. în temeiul dispoziţiilor art. 142 din Legea nr. 368/2022, prorogând discutarea competenţei.

În şedinţa din 23.05.2023 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa în soluţionarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 1069 din 23 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Dâmboviţa – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de trimitere, din perspectiva competenţei teritoriale, a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 (în vigoare la data comunicării prin poştă a cererii de chemare în judecată, 21.12.2022), dispoziţiile având caracter special faţă de prevederile art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

Astfel, a subliniat că, în raport de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, se impune a se da eficienţă dreptului de opţiune al reclamantelor, acestea având alegerea între mai multe instanţe competente, precum Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Vaslui, raportat la locul de muncă/domiciliul reclamantelor şi în considerarea dispoziţiilor privind competenţa în cazul coparticipării procesuale.

A arătat că doar în ipoteza în care niciuna dintre aceste instanţe nu ar fi fost competente, reclamantele ar fi putut uza de prevederile art. 127 din C. proc. civ. pentru a se adresa unei instanţe de acelaşi grad din circumscripţia curţii de apel în a cărei cirscumscipţie îşi desfăşoară activitatea.

Întrucât reclamantele nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul Tribunalului Vaslui ori a unei instanţe inferioare în grad acestuia, a conchis că acesta este competent din punct de vedere teritorial a soluţiona cauza.

Ca urmare a declinării competenţei, cauza a fost înregistrată la 17 iulie 2023 pe rolul Tribunalului Vaslui – secţia Civilă, sub acelaşi număr unic, respectiv 4470/120/2022.

Învestit prin declinare, Tribunalul Vaslui – secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 1151/2023 din 09 noiembrie 2023, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomiţa, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de conflict, evocând dispoziţiile art. 278 alin. (2) din Codul Muncii, a arătat că reclamantele au dedus judecăţii un litigiu asimilat celor de muncă şi, în raport de dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, a reţinut o competenţă teritorială alternativă arătând ca reclamantele ar fi avut opţiunea de a sesiza fie tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de muncă, fie tribunalul în a cărui circumscripţie se află domiciliul legal sau reşedinţa.

De asemenea, a învederat că, în materia conflictelor de muncă sau a celor asimilate, în care reclamantele pretind drepturi salariale proprii, nu se poate reţine coparticiparea procesuală în accepţiunea art. 59 din C. proc. civ. şi, pe cale de consedinţă, nu se poate reţine nici prorogarea de competenţă a instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul uneia dintre reclamante cu privire la cererea celeilalte, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală în acest sens.

În considerarea calităţii particulare a reclamantelor a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., ca norma specială, derogatorie de la dreptul comun al competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă.

Reţinând că norma specială permite o competenţă teritorială alternativă doar între instanţe de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel vecine, respectiv că reclamantele şi-au exprimat în mod legal opţiunea, adresându-se Tribunalului Dâmboviţa din circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, una dintre cele 5 curţi de apel învecinate, a conchis că Tribunalul Dâmboviţa este competent a soluţiona cauza.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 15.12.2023, sub numărul x/2022.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe – Tribunalul Dâmboviţa şi Tribunalul Vaslui – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă ivit, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine cu titlu prealabil că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea, se reţine că prin acţiunea introductivă, reclamantele solicită drepturi salariale pentru perioada în care au avut calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Slobozia, fiind chemat în calitate de pârât (şi) Tribunalul Ialomiţa.

Faţă de obiectul acţiunii (litigiu de muncă), potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 (în vigoare la data comunicării prin poştă a cererii de chemare în judecată, 21.12.2022), competenţa materială revine în primă instanţă tribunalului.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.".

Totodată, se reţine că, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant, faţă de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 corelate cu cele ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cauzei aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului.

Cum reclamantele au solicitat recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la perioada în care au avut calitate de judecător în cadrul Judecătoriei Slobozia, în virtutea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, acestea aveau posibilitatea să se adreseze fie tribunalului în a cărui circumscripţie îşi aveau domiciliul, fie tribunalului în a cărui circumscripţie se afla locul de muncă.

Având în vedere că reclamantele aveau domicilii în municipii de judeţ diferite, din judeţe diferite, dar locul de muncă la Judecătoria Slobozia, raportat la situaţia de fapt expusă, stabilirea competenţei se putea realiza în considerarea locului de muncă al reclamantelor. Aşadar, de vreme ce, pentru perioada vizată de acţiune, locul de muncă al reclamantelor era la Judecătoria Slobozia, în conformitate cu textele de lege mai sus amintite, Tribunalul Ialomiţa apare ca fiind instanţa competentă atât din punct de vedere material, cât şi teritorial.

Cu toate acestea, dată fiind calitatea părţilor, în analiza competenţei instanţei judecătoreşti la care trebuie introdusă cererea, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile de drept comun, ci prevederile art. 127 alin. (1)-(2) şi (21) din C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., care obligă reclamantul – judecător să sesizeze o altă instanţă de acelaşi grad, din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, în măsura în care instanţa competentă este exact instanţa la care îşi desfăşoară activitatea sau o instanţă inferioară celei la care judecătorul funcţionează, nu sunt incidente în cauză. Aceasta, deoarece reclamantele au calitatea de judecător de judecătorie, iar cererea de chemare în judecată formulată de acestea nu este de competenţa judecătoriei, ci a tribunalului, instanţă superioară în grad celei la care reclamantele îşi desfăşoară activitatea.

În schimb, având în vedere că, în cauză, Tribunalul Ialomiţa este chemat în judecată în calitate de pârât, sunt incidente dispoziţiile referitoare la competenţa facultativă prevăzută de textul art. 127 alin. (2) raportat la art. 127 alin. (21) din C. proc. civ., care vizează şi ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Aşadar, în cazul cererii introduse împotriva unei instanţe de judecată care ar fi de competenţa respectivei instanţe, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

În speţă, reclamantele au învestit cu soluţionarea litigiului Tribunalul Dâmboviţa, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, curte de apel învecinată cu Curtea de Apel Bucureşti de care aparţine Tribunalul Ialomiţa, instanţa căreia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării în fond a cererii.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că reclamantele şi-au manifestat opţiunea, în condiţiile art. 127 alin. (2) şi alin. (21) din C. proc. civ., determinând astfel competenţa teritorială în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea primei instanţei învestite, respectiv Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.