CHF mortgage loans: judicial prohibition against modifying abusive variable interest clauses by substituting new calculation formulas

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 09.07.2015, sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată la 30.10.2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. – Agenţia Mărăşti, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care:

I. În principal, să fie obligată pârâta să convertească în RON creditul acordat reclamanţilor, la cursul de schimb de la data acordării creditului, respectiv 25.06.2007, cu un curs majorat de 10%;

II. În subsidiar:

l. să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.l, 4.2, 4.3, 4.4, 4.5, 4.6, 4.7, 4.9, 4.10, 4.11 lit. b), d) şi e), 5.4, 5.5 şi art. 8.1 alin. (9) din Contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007.

Să oblige pârâta la:

2. modificarea contractului de credit ipotecar, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv, clauzele mai sus arătate;

3. restituirea către reclamanţi a comisionului de administrare de 0,10% din soldul creditului, începând cu 25.06.2007 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi eliminarea acestui comision din contractul de credit, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către bancă;

4. restituirea către reclamanţi a sumelor încasate începând cu 25.06.2008, reprezentând diferenţa dintre dobânda stabilită în primul an de 3,85% şi dobânda lunară percepută de bancă după primul an de creditare şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către bancă;

5. stabilirea dobânzii fixe de 3,85% pe toată durata contractului de credit, iar, în subsidiar, să oblige pârâta la stabilirea unei dobânzi variabile definite ca suma dintre valoarea indicelui LIBOR la 3 luni de la 01.01.2008 (de când contractul a avut prevăzută dobândă variabilă) şi o marjă calculată ca şi diferenţa dintre dobânda de 3,85% şi valoarea indicelui LIBOR la 3 luni de la 01.01.2008, respectiv 2,20%;

6. modificarea graficului de rambursare în ceea ce priveşte clauzele constatate ca fiind abuzive;

7. calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv 25.06.2007 şi până la sfârşitul perioadei de contractare;

8. plata sumelor achitate în plus în temeiul contractului de credit, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăti şi cursul valabil de la data semnării contractului, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către bancă; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 289/2004, ale O.U.G. nr. 174/2008, ale O.U.G. nr. 50/2010, precum şi ale Legii nr. 288/2010.

La termenul de judecată din 30 octombrie 2015, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca şi a reţinut cauza în pronunţare cu privire la excepţia invocată.

Prin sentinţa civilă nr. 10138/2015 din 30 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, astfel cum a fost formulată, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 4 decembrie 2015, sub acelaşi număr de dosar, cu prim termen de judecată la 3 februarie 2016.

La termenul de judecată din 3 februarie 2016, Tribunalul Specializat Cluj a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a reţinut cauza în pronunţare pe excepţia invocată.

Prin sentinţa civilă nr. 297/2016 din 3 februarie 2016, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus suspendarea cauzei şi trimiterea dosarului Curţii de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă în vederea soluţionării conflictului de competentă.

Prin sentinţa civilă nr. 27 din 4 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă a stabilit competenţa materială de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

La termenul din 21 septembrie 2016, Tribunalul Specializat Cluj a invocat şi a pus în discuţie excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei C. S.A. – Agenţia Mărăşti şi, în urma deliberării, a admis excepţia invocată, reţinând dispoziţiile art. 56 C. proc. civ. şi art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Totodată, instanţa a pus în vedere reclamanţilor să formuleze şi o precizare scrisă referitoare la lămurirea petitului care priveşte conversia creditului, cu arătarea clauzei considerată ca fiind abuzivă şi temeiul juridic.

La 30 septembrie 2016, dând curs solicitării instanţei, reclamanţii au arătat că înţeleg să-şi precizeze cererea de chemare în judecată după cum urmează:

l. Să se constatate existenţa clauzelor abuzive existente în contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007 la art. 4.l, 4.2, 4.3, 4.4, 4.5 şi 4.6, 4.7, 4.9, 4.10, 4.11 lit. b), d) şi e), 5.1, 5.4, 5.5, 5.11 şi 8.1 alin. (9);

2. Să fie obligată pârâta la modificarea contractului de credit ipotecar în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv art. 4. l, 4.2, 4.3, 4.4, 4.5 şi 4.6, 4.7, 4.9, 4.10, 4.11 lit. b), d) şi e), 5.1, 5.4, 5.5, 5.11 şi 8.1 alin. (9);

3. Să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a comisionului de administrare de 0,10% din soldul creditului, începând cu 25.06.2007 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi eliminarea acestui comision din contractul de credit, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către bancă;

4. Să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate începând cu 25.06.2008, reprezentând diferenţa dintre dobânda stabilită în primul an de 3,85% şi dobânda lunară percepută de bancă după primul an de creditare, şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către bancă;

5. Să fie obligată pârâta la stabilirea dobânzii fixe de 3,85% pe toată durata contractului de credit, iar în subsidiar, pârâta să fie obligată la stabilirea unei dobânzi variabile definite ca suma dintre valoarea indicelui LIBOR la 3 luni de la 01.01.2008 (de când contractul a avut prevăzută dobândă variabilă) şi o marjă calculată ca şi diferenţa dintre dobânda de 3,85% şi valoarea indicelui LIBOR la 3 luni de la 01.01.2008, respectiv 2,20%.

6. Obligarea pârâtei la modificarea graficului de rambursare în ceea ce priveşte clauzele constatate ca fiind abuzive;

7. În principal: Să fie obligată pârâta să convertească în RON creditul acordat reclamanţilor, la cursul de schimb de la data acordării creditului, respectiv 25.06.2007, cu un curs majorat de 10%;

În subsidiar: Obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv 25.06.2007 şi până la sfârşitul perioadei de contractare;

8. Obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în plus în temeiul contractului de credit, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil de la data semnării contractului, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către bancă;

9. Cu cheltuieli de judecată.

Cu titlu prealabil, reclamanţii au precizat că îşi menţin toate motivele de fapt şi de drept arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a precizării de acţiune formulate pentru termenul de judecată din 30.10.2015.

Cu privire la precizările susţinute oral, la termenul de judecată din 21.09.2016, referitoare la solicitarea de conversie a creditului în RON, la cursul de schimb de la data acordării acestuia, respectiv 25.06.2007, cu un curs majorat de 10%, reclamanţii au arătat că au înţeles să includă acest capăt de cerere la petitul nr. 7 cu titlu principal, iar cu titlu subsidiar denominarea creditului la cursul de schimb de la data acordării creditului.

Reclamanţii au apreciat că nimic nu este mai adecvat pentru a restabili echilibrul care ar trebui să existe în raporturile contractuale dintre părţi, decât convertirea în RON a contractului de credit cu ipotecă, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 25.06.2007, sau în subsidiar denominarea acestuia la acelaşi curs CHF/RON de la data acordării creditului, urmând ca plata acestuia să se facă în RON, sau în CHF în funcţie de acelaşi curs, potrivit solicitărilor de la petitul 7.

În drept, reclamanţii au indicat dispoziţiile Legii nr. 296/2004 (Codul Consumului), ale O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 289/2004, ale O.U.G. nr. 174/2008, ale O.U.G. nr. 50/2010, ale Legii nr. 288/2010, ale Legii nr. 193/2000, republicată, ale art. 948, art. 964, art. 983 din C. civ. (1864).

Sub aspectul probatoriului, instanţa a încuviinţat ambelor părţi proba cu înscrisuri, iar pentru reclamanţi şi proba cu interogatoriul pârâtei, în privinţa căruia a făcut aplicarea art. 358 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1184/2018 din 27 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007:

- clauza prevăzută de art. 4.1 alin. (2) referitoare la calculul dobânzii variabile "în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referinţă al Băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, se publică în presă şi se afişează la sediile unităţilor teritoriale ale Băncii", clauza prevăzută de art. 4.2 alin. (2) conform căreia "nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF plus o marjă de 0 puncte procentuale, diminuat cu 1 pp pe toată perioada de creditare", clauza prevăzută de art. 4.4 şi art. 4.6;

- clauza prevăzută de art. 4.11 lit. a) referitoare la comisionul de administrare, lit. b) referitoare la comisionul de rambursare anticipată şi lit. e) referitoare la alte comisioane.

Totodată, a obligat pârâta să precizeze clauza prevăzută de art. 4.1 alin. (2) din contract privitoare la mecanismul de formare a dobânzii variabile în sensul definirii elementelor componente ale formulei de calcul, după cum urmează: indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni + marja fixa de 1,05 pp, formula de calcul urmând a se aplica începând cu 25.06.2008. Modalitatea de modificare a dobânzii se va realiza exclusiv în funcţie de indicele de referinţă LIBOR CHF 3M, cu menţiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părţilor, modificarea dobânzii urmând a se produce, atât în sens crescător, cât şi în sens descrescător, în funcţie de variaţiile indicelui de referinţă LIBOR CHF 3M.

A dispus restituirea către reclamanţi a sumei încasate cu titlu de dobândă variabilă, peste dobânda calculată conform formulei de calcul: LIBOR CHF la 3 luni + marja fixă de 1,05 pp, în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plăţii, cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume şi până la data plăţii.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma încasată cu titlu de comision de administrare, în temeiul clauzei prevăzute de art. 4.11 lit. a) din contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007, începând cu data încheierii contractului, 25.06.2007, şi până la zi, în echivalentul RON la cursul B.N.R. din data plătii, precum şi dobânda legală aferentă sumelor restituite, calculată de la data încasării şi până la achitarea integrală.

A respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.3, art. 4.5, art. 4.7, art. 4.9, art. 4.10, art. 5.4, art. 5.5 şi art. 8.1 alin. (9) din contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007, ca neîntemeiată.

A respins cererile de convertire în RON a creditului acordat prin contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007, ca neîntemeiate.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1250 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel ambele părţi litigante.

Prin apelul formulat, pârâta D. S.A. a solicitat admiterea apelului şi modificarea în parte a sentinţei civile nr. 1184/2018 din 27.06.2018, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Cu titlu preliminar, a arătat că D. S.A. a preluat calitatea procesuală a C. S.A. prin efectul fuziunii prin absorbţie dintre D. S.A. şi C. S.A. Astfel, personalitatea juridică a C. S.A. a încetat, întreg patrimoniul acesteia fiind transmis, cu titlu universal, către D. S.A.

A mai învederat că C. S.A. a cesionat creanţa societăţii E. S.A. cu sediul în Grecia, Atena, cesionarul subgrogându-se în drepturile şi obligaţiile apelantei în ceea ce priveşte convenţia de credit dedusă judecăţii, pentru care intimaţii au garantat în calitate de împrumutaţi. Aşadar, a susţinut că nu mai are calitatea de titular al creanţei izvorâte din contractul de credit menţionat, respectiva creanţă fiind cesionată către E. S.A.

A concluzionat că, în conformitate cu art. 36 C. proc. civ. coroborat cu art. 1568 C. civ., nu mai deţine calitate procesuală activă în prezentul dosar.

Prin apelul formulat, reclamantii A. şi B. au solicitat admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 1184/2018 din 27.06.2018, pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj şi, în consecinţă, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată şi precizată.

Prin încheierea de şedintă din 23 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la pronunţarea unei hotărâri preliminare de către C.J.U.E. în cauza Şerban, înregistrată la Curte sub nr. x/2019.

Prin încheierea de şedintă din 20 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, a dispus repunerea cauzei pe rol ca urmare a faptului că motivul care a generat suspendarea nu mai subzistă, însă, constatând că, prin motivele de apel se aduc critici referitoare şi la modul de calcul al dobânzii variabile, precum şi la dreptul băncii de a modifica această dobândă, a suspendat judecarea cauzei în baza aceluiaşi temei de drept, până la pronunţarea unei hotărâri de către C.J.U.E. în cauza înregistrată sub nr. x/19.

La 1 aprilie 2021, apelanţii-reclamanti au solicitat repunerea pe rol a cauzei, ca urmare a faptului că C.J.U.E. s-a pronunţat în cauza C-269/19.

Prin încheierea de şedinţă din 18 mai 2021, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă a dispus repunerea cauzei pe rol ca urmare a faptului că, faţă de împrejurarea că CJ.U.E. s-a pronunţat în cauza C-269/19, motivul care a generat suspendarea nu mai subzistă, însă, raportat la obiectul căii de atac, a pus în discuţie suspendarea cauzei până la soluţionarea de către C.J.U.E. a cauzei C-87/21 şi a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea unei hotărâri în Cauza 87/21.

La termenul de judecată din 12 aprilie 2022, instanţa a pus în discuţie faptul că, la 08.04.2022/11.04.2022 s-a înregistrat o cerere de introducere în cauză a succesorului cu titlu particular, formulată de E. S.A., sens în care a dispus acordarea unui nou termen pentru a se comunica apelantei-pârâte cererea de introducere în cauză, în calitate de succesor cu titlu particular, a societăţii E. S.A.

La 6 mai 2022, apelanta D. S.A. a solicitat admiterea cererii E. S.A. de introducere în cauză şi de recunoaştere a calităţii de intervenientă în dosar şi admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

La termenul de judecată din 7 iunie 2022, Curtea, în baza art. 39 C. proc. civ., a admis cererea şi a dispus introducerea în cauză a cesionarului, iar cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale invocată de D. S.A. a apreciat-o ca fiind o apărare de fond. Totodată, a acordat cuvântul părţii prezente (apelanţii-reclamanţi) în susţinerea apelului formulat şi asupra apelului părţii adverse şi a reţinut cauza în pronunţare.

Prin decizia civilă nr. 339/2022 din 7 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă a respins apelurile declarate de apelanţii D. S.A., A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1184 din 27.06.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi litigante.

I. Prin memoriul de recurs, susţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta D. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate în apel şi reţinerea cauzei spre rejudecare, iar, în urma rejudecării, admiterea propriului apel şi, pe cale de consecinţă, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că o primă critică vizează lipsa calităţii sale procesuale pasive pe care instanţa de apel a respins-o, deşi a constatat intervenită cesiunea creanţei către societatea E. S.A., pe care a şi introdus-o în cauză.

Detaliind, a susţinut că, astfel cum a constatat şi instanţa, la data fuziunii prin absorbţie a C. S.A. de către D. S.A., respectiv la 31.12.2018, contractul de credit nr. x/25.06.2007 nu făcea obiectul preluării în patrimoniul D. S.A., dată fiind cesiunea anterioară către E. S.A.

A mai arătat că, raportat strict la capetele de cerere cu care instanţa a fost învestită, D. S.A. poate răspunde patrimonial cel mult, cu privire la comisionul de administrare şi dobânda încasată peste cuantumul iniţial stabilit de instanţă, de la acordare până la data cesiunii, întrucât, ulterior acestor date, nici măcar C. S.A. nu a avut beneficiul contractului, neîncasând niciun fel de comisioane şi dobânzi derivate acestuia.

Prin urmare, a punctat că aceasta, în calitate de continuator al C. S.A., nu poate fi obligată să restituie ceea ce nu a încasat prima, atât din dobânda încasată, cât şi din contravaloarea comisionului de administrare.

Totodată, a subliniat că, deşi a preluat activul şi pasivul C. S.A. ca efect al fuziunii prin absorbţie, aceasta nu a preluat şi contractul de credit menţionat, care nu se mai regăsea în portofoliul C. S.A. de 10 ani, acesta fiind şi motivul pentru care E. S.A., în calitate de creditoare a reclamanţilor, şi-a păstrat această creanţă în propriul portofoliu, în timp ce D. S.A. nu a preluat decât portofolii clare de creanţe deţinute de fosta C. S.A. la data fuziunii, fără a prelua drepturi sau obligaţii derivate din calitatea de administrator al fostei C. S.A. pentru portofoliile de creanţe aparţinând altor operatori economici, precum EFG NEW EUROPE FUNDING II B.V. sau E. S.A.

Pe cale de consecinţă, recurenta-pârâtă a apreciat că se impune menţinerea cesionarului în dosar şi constatarea lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Cât priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei care stabileşte mecanismul de calcul al dobânzii variabile, dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa, reţinţând caracterul abuziv al acestor clauze, a dispus precizarea mecanismului de formare a dobânzii variabile prin raportare la indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni + marja fixă de 1,05 pp, începând cu 25.06.2008, deci după data când dobânda a fost preferenţială - fixă de 3,85%.

Învederând că motivarea instanţei vizează lipsa de transparenţă a băncii în stabilirea acestei componente şi lipsa unor criterii clare care să permită consumatorului să înţeleagă semnificaţia reală a caracterului variabil al dobânzii, recurenta a arătat că nu poate fi de acord cu concluziile şi argumentele instanţei de apel în condiţiile în care clauza care permite Băncii să modifice prevederi contractuale în mod unilateral nu este automat considerată abuzivă, fiind considerate astfel numai acele clauze care conferă dreptul de modificare a contractului, fără a-l condiţiona de existenţa unui motiv întemeiat sau care nu specifică motivul modificării în clauza însăşi.

În concret, a arătat că, în cauză, schimbarea dobânzii se face în funcţie de parametri obiectivi, existând, astfel, un motiv întemeiat pentru care operează astfel de modificări, respectiv, în situaţia în care, pentru a obţine sumele de bani necesare pentru acordarea creditelor contractate, banca se împrumută, la rândul său, pe piaţa interbancară, iar cursul pe această piaţă este supus fluctuaţiilor, fiind normal ca şi dobânda la care banca împrumută banii, la rândul său, să fluctueze.

Astfel, a considerat că nu i se poate pretinde precizarea criteriului clar şi transparent ce ar putea sta la baza modificării dobânzii, câtă vreme pct. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligaţia de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului. Or, banca a precizat că dobânda va fi dobânda achitată de ceilalţi clienţi la momentul împlinirii termenului de 12 luni cu dobânda fixă.

În combaterea susţinerilor şi a formulei de calcul implementată de instanţa de fond şi validată de instanţa de apel, recurenta a invocat o decizie de speţă a Î.C.C.J. – secţia a II-a Civilă (nr. 1222/19.05.2021), prin care instanţa supremă a statuat că, făcând parte din preţul unui contract de credit, dobânda se constituie în preţul acestuia, neputând fi determinat acest preţ în mod arbitrar de instanţa de judecată sau de un terţ.

Totodată, a învederat că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în cuprinsul clauzelor contractuale este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (l) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, a apreciat că notificarea băncii, reglementată de prevederile din contractul de credit, prin intermediul afişării la bancă sau prin extrasul de cont, coroborată cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condiţiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

A mai susţinut că, prin intermediul dispoziţiilor art. 1 lit. a) teza I din Anexa Legii nr. 193/2000, legiuitorul a înţeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului, doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, aşadar, atunci când în mod excepţional şi doar pentru motive întemeiate, recunoscute scriptic în convenţia părţilor, principiul pacta sunt servanda nu mai operează, admiţându-se, astfel, că, deşi consumatorul nu a consimţit, se va supune, totuşi, voinţei băncii, această împrejurare fiind justificată de intervenirea unor motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului.

Prin urmare, a considerat că este greşită interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, a susţinut că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, recurenta a arătat că înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii este de esenţa acesteia, acest aspect fiind cunoscut şi agreat de către ambele părţi la momentul încheierii contractului.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, recurenta a susţinut că aceasta poate să varieze în funcţie de indicele de referinţă al băncii, care la rândul lui este influenţat de mai mulţi factori; de asemenea, a arătat că aceste modificări au respectat întrutotul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor C., toate acestea în condiţiile în care nu exista nicio dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Mai mult decât atât, în raport de dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, recurenta a susţinut că respectivele clauze, referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale, nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior menţionate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, astfel încât, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficienţă juridică.

De asemenea, susţinând că dobânda contractuală este o parte semnificativă din preţul contractului, recurenta a învederat că devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului.

Fată de împrejurarea că, la data încheierii contractului de credit, împrumutaţilor le-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, a precizat că intimaţii au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu, fiind, astfel, îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală.

Totodată, a învederat faptul că nelegalitatea hotărârii de obligare la defalcarea dobânzii pe indici LIBOR CHF la 3 luni+marja fixă, după trecerea perioadei de dobândă fixă este cu atât mai evidentă cu cât legislaţia în vigoare la momentul semnării contractului de credit şi până la implementarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, nu prevedea obligativitatea defalcării dobânzii variabile, cu raportare la anumiţi indici în afară de costul resursei.

În acest sens, a precizat că obligativitatea acestei defalcări a intervenit odată cu implementarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, respectiv de la 17.09.2010, când banca a stabilit formula de calcul a dobânzii în funcţie de indicii de referinţă la care se adaugă o marjă fixă.

Prin urmare, a arătat că nu i se poate pretinde, astfel cum eronat a susţinut instanţa, că nu se pot deduce care sunt "factorii obiectivi ataşaţi politicii băncii care să influenţeze evoluţia dobânzii câtă vreme pct. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligaţia de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractuali. Or, banca a precizat că modificarea dobânzii este dată de costul resursei.

Pentru aceste motive, a apreciat ca netemeinică modificarea modului de calcul al dobânzii şi a valorii ei de către instanţă şi de obligare la restituirea sumelor care reprezintă dobânda variabilă achitată peste dobânda calculată conform formulei impuse de instanţă, întrucât, în accepţiunea recurentei, instanţa nu este chemată să intervină în contract şi să stabilească alt procent de dobândă, altă marjă sau alt indice de referinţă, decât cea stabilită de părţi şi negociată expres prin încheierea contractului.

De altfel, a mai susţinut că imposibilitatea precizării exprese a indicilor în funcţie de care se poate modifica dobânda a fost tranşată de practica judiciară, sens în care a evocat un considerent apreciat ca fiind relevant din cuprinsul decizie nr. 812/2012, pronunţate de secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi.

În continuare, a mai susţinut că nelegalitatea hotărârii instanţei de apel sub acest aspect rezultă şi din faptul că, atât dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, cât şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/12/CEE exclud de la orice analiză clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestaţiei principale a convenţiei.

Astfel, a învederat că, în condiţiile în care judecătorului nu îi este permis a aprecia caracterul abuziv al preţului unui contract, prin analiza proporţionalităţii dintre cele două contraprestaţii strict sub aspectul cuantumului, în egală măsură, nu îi este permis a înlocui un preţ cu altul acolo unde legea nu îi permite. Or, legislaţia românească nu permite intervenţia judecătorului în contract prin stabilirea, aprecierea unui cost precum dobânda contractuală care este de esenţa încheierii contractului de împrumut. În susţinere, a făcut trimitere la decizia nr. 3234/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru identitate de raţiune, recurenta a apreciat că instanţa nu poate interveni asupra clauzei, în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanţi sau în altă formă propusă de ea şi de a statua ca dobânda pe întreaga durată contractuală să se raporteze la indice (LIBOR 3M) + o marjă fixă, 1,05pp, câtă vreme în contract se prevedea marja pe toată perioada existenţei contractului şi în condiţiile în care, prin actul adiţional, s-a stabilit formula de calcul a dobânzii.

În consens cu practica Înaltei Curţi, care se bazează în motivarea interdicţiei instituite instanţelor de a dispune modificări de formule de calcul a dobânzilor contractuale pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 193/2000, recurenta a subliniat că Legea nr. 193/2000 îi acordă în acest caz doar consumatorului prejudiciat posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, după cum părţile sunt libere să ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri şi că, în niciun caz, nu îi este permis judecătorului să stabilească cuantumul dobânzii contractuale, în condiţiile în care părţile au statuat că dobânda este variabilă, mai ales că textul de lege consacră o cu totul altă soluţie pentru situaţia în care instanţa ajunge la concluzia că mecanismul de modificare unilaterală a dobânzii este discreţionar, abuziv.

De altfel, în opinia recurentei, anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către instanţă, aşa cum rezultă în mod expres din textul de lege, ci părţile, în măsura în care se constată caracterul abuziv al clauzei, sunt în situaţia de a purta negocieri pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale, sens în care a invocat Hotărârea C.J.U.E. din 14 iunie 2012, Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino.

Aşadar, recurenta a susţinut că instanţa şi-a depăşit atribuţiile recunocute de legiuitor, eliminând prin voinţa proprie şi exclusivă şi fără a pune în discuţia părţilor, posibilitatea de negociere a clauzelor contractuale cu iz abuziv din contract, modificând elementul central al contractului, dobânda, şi oferind o formulă de calcul proprie.

Referindu-se la formula de calcul, recurenta a susţinut că aceasta este nelegală, deoarece instanta nu a ţinut cont de faptul că dobânda fixă de 3,85% a fost o dobândă preferenţială şi negociată de părţi, şi nu reprezenta dobânda aplicabilă tuturor clienţilor pentru a se raporta la ea ca indice din care să scadă valoarea LIBOR 3 luni pentru a determina marja băncii (care s-a negociat a fi 0pp).

Totodată, recurenta a apreciat ca fiind incorectă şi motivarea oferită de instanţă, respectiv că "rezultatul obţinut fiind marja pe care banca a înţeles să o prevadă la acel moment, căci prevăzând în contract o marjă 0 pp, este evident că nu a urmărit să stabilească una de 1,05 pp".

Printr-un alt set de critici, recurenta a susţinut ca fiind nelegală stabilirea caracterului abuziv al clauzei cuprinzând comisionul de administrare, de rambursare anticipată şi alte comisioane.

În raport de argumentele instanţelor de fond, vizând lipsa de contraprestaţie a băncii în schimbul comisionului de administrare şi omisiunea băncii de a definit prin contract semnificaţia acestui comision, recurenta-pârâtă a apreciat ca fiind nelegală hotărârea instanţei în condiţiile în care limbajul prin care este definit acest comision este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii lui din chiar denumirea acestuia, iar modul de stabilire a comisioanelor contractuale este clar, neechivoc, fiind indicat în contract valoarea acestuia, formula de calcul, modalitatea de plată.

Totodată, a susţinut că datele menţionate în contract asigură un nivel suficient de informare, împrumutaţii având posibilitatea să cunoască întinderea obligaţiei de plată ce le incumbă potrivit clauzelor analizate şi să evalueze consecinţele economice ale stipulării acestui comision pentru calcularea ratelor lunare de plată şi a costului total al împrumutului, neputând invoca existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor pentru motivul că sunt nemulţumiţi de cuantumul sumelor pe care le datorează cu acest titlu.

De asemenea, recurenta a apreciat că modul de interpretare, de către instanţa de apel, a hotărârii pronunţate la 3 octombrie 2019 în cauza Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zit, C-621/17, este în afara intenţiei curţii emitente.

Totodată, a susţinut că respectiva clauză, prin care a fost instituit acest comision, nu are caracter abuziv, întrucât comisionul de administrare a creditului este recunoscut în cuprinsul dispoziţiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. De asemenea, a învederat că acest comision a fost ulterior prevăzut expres şi de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în cuprinsul art. 36 alin. (3).

Sub acest aspect, a conchis în sensul că nici nu era necesară definirea acestuia în cuprinsul contractului de credit, aşa cum pretinde instanţa, întrucât respectivul tip de comision este reglementat în cuprinsul dispoziţiilor legale anterior menţionate, subliniind că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauza contractuală este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis, găsindu-şi suport normativ în dispoziţiile legale anterior menţionate.

A evidenţiat faptul că intenţia părţilor de a stipula comisionul de administrare cu titlu de preţ al contractului este fără echivoc, fiind de notoritate că un credit nu se compune numai din dobândă, ci şi din comisioane şi alte costuri, conform art. 3 lit. g) şi i) din Directiva nr. 48/2008.

Învederând că art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 defineşte costul total al creditului, recurenta a susţinut că din aceste dispoziţii rezultă că sumele percepute cu titlu de comision de administrare sunt incluse în noţiunea de preţ al contractului prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE iar, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, precum şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a apreciat că acest cost nu poate fi analizat de instanţă din perspectiva caracterului abuziv, în măsura în care clauzele care îl prevăd sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Totodată, a susţinut că nici cauza Kasler, C-26/13, nu conduce la o interpretare în sensul concluziei reţinute de instanţă. Prin urmare, în accepţiunea recurentei, ambele comisioane contestate stabilesc prestaţii esenţiale ale contractului alături de dobânda contractuală, pentru că, în absenta achitării lor, creditoarea nu ar fi încheiat contractul de credit şi împrumutaţii nu ar fi primit suma de bani cu titlu de credit.

Recurenta a susţinut, aşadar, că, atâta vreme cât comisionul de administrare este prevăzut în cotă procentuală fixă şi determinată încă de la momentul încheierii contractului, întinderea obligaţiei de plată a împrumutatului este clară, astfel încât nu se putea reţine caracterul ocult şi neinteligibil al acestei clauze, aşa cum în mod eronat a susţinut instanta iar împrumutaţii au cunoscut întinderea obligaţiei de plată ce le incumbă potrivit acestei clauze şi au putut evalua consecinţele economice ale stipulării acestui comision pentru calcularea costului total al împrumutului.

Cât priveşte comisionul de rambursare anticipată, reglementat de art. 4.11 lit. b), recurenta a arătat că acesta nu este cuprins într-o clauză contractuală abuzivă şi nu se impune restituirea lui, întrucât nu s-a încasat o asemenea sumă de către C. S.A.

Cu privire la solicitarea de restituire a prestaţiilor efectuate de reclamanti, respectiv, aplicarea dobânzii legale pentru sumele care au fost achitate în baza clauzelor presupus abuzive, recurenta a solicitat respingerea acesteia.

În susţinere, după evocarea dispoziţiilor art. 1088 din C. civ. (1864), art. 43 din Codul comercial, art. 1489 şi art. 1535 din C. civ. (2009), a arătat că principalele efecte juridice ale întârzierii obligaţiilor băneşti sunt prevăzute de art. 1535 din C. civ. (2009) şi de art. 2 din O.G. nr. 13/2011.

Apreciind că dreptul creditorului de a percepe dobândă moratorie este instituit de la scadenţă la momentul plăţii, iar în conformitate cu dispoziţiile C. civ. (2009), nu mai este necesară punerea în întârziere pentru curgerea dobânzilor, deoarece paguba s-a produs la momentul ajungerii obligaţiei la scadenţă, recurenta a solicitat a se avea în vedere şi faptul că orice act juridic este prezumat a fi valid şi apt de a produce efecte juridice atâta vreme cât nu a fost anulat, respectiv nu s-a constatat nulitatea sa ori a unor clauze ale acestuia.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, momentul în care obligaţia devine scadentă, fată de care se aplică dispoziţiile art. 1525 din C. civ. (2009), este acela al rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost obligată la plata acestor sume.

Cum, anterior acestei date, creanţa nu era nici certă, nici exigibilă, recurenta a susţinut că nu putea să procedeze la plata benevolă a unei creanţe care nu are un astfel de caracter.

În concluzie, recurenta a solicitat respingerea cererii de obligare a sa la plata dobânzii legale, cu rugămintea de a dispune ca aceasta să fie calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost obligată la restituirea sumelor şi până la data plăţii sau de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată până la data plătii.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 93 lit. d) teza I din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, ale art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ale art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2000, precum şi pe cele ale art. 483 C. proc. civ., în preambulul cererii de recurs fiind indicate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

II. Împotriva aceleiaşi decizii, reclamanţii A. şi B., prin avocat, au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei civile nr. 339/2022 din 7 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, admiterea apelului propriu, astfel cum acesta a fost formulat, respectiv schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 1184 din 27.06.2018 a Tribunalului Specializat Cluj, cu consecinţa admiterii acţiunii formulate în totalitate; cu cheltuielile de judecată depuse în apel.

În motivare, cu privire la solicitarea de conversie a creditului, faţă de care instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 1578 C. civ. (1864), recurenţii au susţinut că, odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voinţă a părţilor, acesta presupune un risc inerent, iar depăşirea acestuia angajează posibilitatea părţilor de a invoca impreviziunea în contract. Altfel spus, au susţinut că, în considerarea autonomiei de voinţă a părţilor la încheierea contractului de împrumut, principiul nominalismului monetar are un caracter relativ, în sensul că poate înceta sau poate fi limitat, fie în mod voluntar, fie forţat.

În aprecierea reclamanţilor, principiul nominalismului nu dobândeşte valoare absolută nici chiar în lipsa unei convenţii a părţilor în sensul agreării unor asemenea clauze iar în situaţia intervenirii unui eveniment de natură să determine un dezechilibru grav între părţile contractante, revine instanţelor judecătoreşti competenţa de a reconfigura fizionomia contractului de împrumut.

Prin urmare, verificând întrunirea condiţiilor pentru aplicarea teoriei impreviziunii în materie contractuală, recurenţii au afirmat că judecătorul are posibilitatea de a înlătura rigiditatea regulii instituite de art. 1578 alin. (2) C. civ. (1864), moderând efectele negative ale aprecierii monedei în care a fost contractat creditul în raport cu moneda naţională şi diminuând efortul financiar al debitorului, astfel încât acesta să reuşească să îşi execute obligaţia de restituire, asumată la încheierea contractului şi fără ca, în acelaşi timp, creditorul să fie prejudiciat.

În raport de considerentele deciziei nr. 62/7.02.2017 a Curţii Constituţionale, paragrafele 35-37, reţinute de instanţa de apel, recurenţii au menţionat că, potrivit paragrafului 44 din cadrul aceleiaşi decizii, instanţa de contencios constituţional a apreciat că "incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia". Totodată, au evocat şi paragraful 49 din aceeaşi decizie.

Nu în ultimul rând, recurenţii au făcut trimitere şi la decizia nr. 644/17.10.2019 pronunţată de Curtea Constituţională, care reţine propria sa jurisprudenţa, cu menţiunea că, în teza finală a paragrafului 21, instanţa de contencios surprinde următoarele: "În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menţionate, devine însă incidenţă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864 sau art. 2164 alin. (2) din noul C. civ., aplicarea sa fiind însă temperată în căzul intervenirii impreviziunii.".

În ceea ce priveşte mecanismul de verificare pe fond a unui eventual caracter abuziv al clauzelor, recurenţii au arătat că, pornind de la premisa greşită a paragrafului 38 din decizia nr. 62/7.02.2017 a Curţii Constituţionale, precum şi de la modalitatea de identificare a ariei de excludere vizată de art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, instanţa de judecată a considerat că este lipsit de echivoc faptul că prevederea de la art. 5.1 şi 5.11 din contractul de credit în litigiu transpune o normă supletivă din dreptul naţional, fiind astfel exceptată din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13.

În esenţă, au arătat că, pornind de la considerentele C.J.U.E. din cauza C-186/16, Curtea a constatat că este incidenţă excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, apreciind în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

În acest sens, au învederat că legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului şi la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în raport de produsele şi serviciile primite în schimb de consumator, iar excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare.

Astfel, recurenţii au susţinut că, în cazul în care contractul înglobează clauze care sunt prevăzute în temeiul unor legi ne-constituţionale sau ne-conforme cu Dreptul Uniunii Europene sau cu C.E.D.O., atunci clauzele respective vor putea fi considerate nule dacă legea va fi fost declarată neconstituţională sau, în cazul concret supus judecăţii, va fi fost înlăturată de la aplicare, prin mecanismul reglementat de art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul clauzelor inserate în contract în baza unor acte juridice de forţă normativă inferioară legii, dacă acestea vor fi fost anulate în acţiuni în contencios administrativ sau făcute inaplicabile printr-o excepţie de nelegalitate.

Au mai învederat că, în conformitate cu deciziile constante ale C.J.U.E., legislaţia protecţiei consumatorilor este guvernată de principiul efectivităţii, motiv pentru care s-a decis că "modul în care este reglementat dreptul procedural naţional nu trebuie sa aibă drept consecinţă să împiedice exercitarea drepturilor acordate consumatorilor prin Directiva 93/13". Aşadar, în opinia recurenţilor, excepţiile de la analiza caracterului abuziv nu trebuie interpretate şi aplicate în aşa fel încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancţionator al clauzelor abuzive, orientat către prevenţia prin disuasiune a abuzului de putere economică a comercianţilor, iar analiza în condiţiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului.

Precizând că regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi are în vedere noţiunea largă de "lege", adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorităţi centrale sau chiar de autorităţi administrativ-teritoriale cu putere de reglementare, reclamanţii au mai arătat că înţelesul excepţiei de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este foarte restrictiv sens în care au susţinut că, pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie să fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziţia din actul normativ. Prin urmare, au considerat că este necesară condiţia minimală ca respectiva clauză să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.

Recurenţii au apreciat că instanta de apel a considerat în mod greşit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportate de consumator, soluţie impusă de "principiul nominalismului monetar", o regulă din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi. În acest sens, au arătat că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce, în condiţiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract) şi nu ţine de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanţei într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit faţă de riscul valutar, iar nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora.

De asemenea, au menţionat că, pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu. Totodată, au învederat că argumentul pentru care instanţele de fond au respins cererea introductivă şi apelul, bazat pe principiul nominalismului monetar, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ignorând faptul că, aşa cum a arătat C.J.U.E. în cauza C-186/16 la paragraful 31 din decizie, excepţia este de strictă interpretare.

Recurenţii au subliniat că nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Or, prin acţiune nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu şi că ar fi absolut intangibilă. În opinia acestora, atenţia instanţei trebuie îndreptată spre momentul acordării creditului, nu spre modalitatea în care acesta trebuie restituit.

Prin urmare, au apreciat că, în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerinţa ca respectivele clauze să fie clar şi inteligibil exprimate, iar exprimarea într-un limbaj echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepţie.

Au punctat că, aşa cum a fost explicat de către C.J.U.E. în numeroase speţe, inclusiv cauza Andriciuc, caracterul clar şi inteligibil trebuie să însoţească o clauză întotdeauna, chiar şi atunci când transpune o normă supletivă din dreptul naţional, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înţelege consecinţele economice şi potenţialele efecte ale unei asemenea clauze.

Au mai arătat că, deşi intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", clauzele contestate nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanta trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv.

De asemenea, au susţinut că, informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială şi, fără a nega fluctuaţiile cursului valutar, au învederat că profesionistul şi consumatorul nu se află pe o poziţie de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic şi de rezervă de timp, nici din punct de vedere informaţional.

Prin urmare, au considerat că, în mod greşit intimata-pârâtă a susţinut că nu putea previziona evoluţia cursului valutar şi, în consecinţă, nu putea informa consumatorii cu privire la elementele de hazard viitor. De altfel, au arătat că ceea ce prezintă relevanţă este obligaţia băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora, iar capacitatea acesteia de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general.

În continuare, au susţinut că, potrivit C.J.U.E., banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs şi efectele acestor variaţii. Cu alte cuvinte, au considerat că banca trebuia să prezinte, anterior semnării contractului, simulări ale capacităţii împrumutatului de rambursare a creditului.

De altfel, recurenţii au susţinut că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, fiind în prezenţa unor norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

Au mai menţionat că, în situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate, iar ca urmare a acestei sancţiuni, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către aceasta, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

În plus, au considerat că omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informaţii esenţiale pentru formarea unui consimţământ conştient al consumatorului determină raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fi anulate parţial pentru vicierea consimţământului sau, în cazuri grave, rebuturi contractuale care pot fi desfiinţate prin constatarea nulităţii absolute pentru eroare – obstacol (error in negotium).

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 16, respectiv 17 august 2022, cererea de recurs formulată de pârâta D. S.A. a fost comunicată reclamanţilor, fără ca aceştia să uzeze de dreptul procesual de a formula întâmpinare.

La 14 martie 2023, intimata E. S.A. a depus, cu depăşirea termenului legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de recurenţii-reclamanţi, ca nefondat.

La 25 august 2022, D. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanţilor şi a cererii acestora de obligare a sa la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi nu au uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Nicio parte nu a depus punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 13 februarie 2024.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

I. Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B.:

Recurenţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material iar în dezvoltarea motivului de casare, recurenţii-reclamanţi critică, în esenţă, raţionamentul instanţei de apel cu privire la excluderea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 şi 5.11 din Contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007, referitoare la obligaţia acestora, în calitate de împrumutaţi, de a rambursa ratele de credit lunare în valuta în care s-a acordat creditul, fundamentat pe ideea că aceste clauze transpun o normă supletivă din dreptul naţional, respectiv art. 1578 C. civ. (1864), ce dă expresie legală principiului nominalismului monetar.

Criticile şi argumentele susţinute de recurenţii-reclamanţi sunt neîntemeiate, astfel că motivul de nelegalitate, care presupune încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este nefondat.

Astfel, cu privire la clauza de risc valutar, care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF), se constată că instanţa de prim control judiciar a stabilit că această clauză reprezintă o transpunere în cadrul convenţiei părţilor a art. 1578 C. civ. (1864), fiind exceptată de la domeniul de aplicare a Directivei 93/13/CEE, implicit, a Legii nr. 193/2000, cu consecinţa respingerii apelului reclamanţilor.

Prealabil acestei concluzii, instanţa de apel a examinat criticile reclamanţilor cu privire la aplicarea greşită a legii de către tribunal, realizând o amplă şi riguroasă analiză a clauzelor deferite judecăţii, în cadrul căreia a tranşat că, în cauză, operează excluderea clauzelor contractuale contestate de la analiza caracterului abuziv. A reţinut astfel că, prevederile art. 5.1 şi 5.11 din contract, reclamate drept abuzive, reflectă dispoziţiile supletive ale art. 1578 C. civ. (1864), care consacră principiul nominalismului monetar şi care se aplică contractelor de împrumut, indiferent de moneda în care s-ar încheia, cu condiţia ca părţile, prin acordul lor, să nu deroge de la această regulă.

Pornind de la această premisă, în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care transpun art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE, curtea de apel a stabilit că prevederile contractuale contestate de reclamanţi nu pot fi supuse controlului din perspectiva caracterului abuziv.

În raport cu aceste constatări judicioase, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu putea păşi la analiza pe fond a eventualului caracter abuziv al clauzei de risc valutar, potrivit cererii de chemare în judecată a reclamanţilor.

Opus aprecierii recurenţilor, care, într-o primă critică, invocă aplicarea cu prioritate a art. 1578 C. civ. (1864), în detrimentul Legii nr. 193/2000, se constată că instanţa de apel, nu numai că a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 dar a şi aplicat corect aceste dispoziţii, orice susţinere în sens contrar neputând fi primită.

Astfel, clauzele precum cele contestate în prezentul dosar, care transpun o normă legală supletivă din dreptul naţional, excede domeniului de aplicare a Directivei nr. 93/13/CEE, conform art. 1 alin. (2) din Directivă, al cărui corespondent în dreptul intern este art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cu alte cuvinte, atunci când clauza defăimată drept abuzivă reproduce sau reflectă tocmai dispoziţia din lege care s-ar fi aplicat convenţiei părţilor, în absenţa clauzei contestate, operează excluderea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, nemaifiind posibilă analiza condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, solicitată de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată. O atare concluzie este firească deoarece în lipsa acestei clauze din contract, s-ar fi aplicat norma supletivă din dreptul naţional (art. 1578 C. civ. anterior), normă a cărei constituţionalitate a fost analizată şi confirmată de Curtea Constituţională, astfel că nu poate fi abuzivă o clauză care reproduce o regulă instituită din dreptul obiectiv naţional.

Incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 reprezintă, practic, un fine de neprimire a cererii introduse de consumatori, în ceea ce priveşte controlul pe fond sub aspectul eventualului caracter abuziv, prin prisma criteriilor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, această excludere se justifică prin aceea că, în principiu, prezumţia legitimă este că legiuitorul însuşi, prin normele edictate, a stabilit un echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor la încheierea contractului (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, ECLI:EU:C:2013:180).

Nu mai puţin, instanţa sesizată de consumator este obligată să verifice dacă operează exceptarea de la aplicarea Directivei 93/13/CEE, respectiv dacă prevederea contractuală reclamată drept abuzivă reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor ori dispoziţii de natură supletivă, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb AG, C-92/11, ECLI:EU:C:2013:180 şi Hotărârea din 20 septembrie 2017, Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30, ECLI:EU:C:2017:703).

Prin urmare, stabilind în mod corect incidenţa în cauză a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că raţionamentul instanţei de apel de a nu mai examina clauzele sub aspectul caracterului abuziv, din perspectiva criteriilor enunţate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este judicios.

Într-o a doua critică, recurenţii-reclamanţi susţin că, deşi clauzele contestate intră în sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, acestea nu sunt redate în mod clar şi inteligibil, astfel că instanţa trebuia să analizeze caracterul lor abuziv.

Pe acest aspect, Înalta Curte aminteşte că, în Cauza C-186/16, Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., ECLI:EU:C:2017:703, C.J.U.E. a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13/CEE, îndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza condiţiilor subsecvente. Altfel spus, respectând această ordine de prioritate, instanţa de judecată poate proceda la analiza unei condiţii numai în cazul neîndeplinirii condiţiei sau condiţiilor precedente, fiind vorba despre o analiză în etape.

Or, instanţa de apel, procedând la verificarea primei condiţii, în mod corect a constatat că este îndeplinită, respectiv că operează excluderea de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fără a mai putea trece la analiza celei de a doua condiţii, subsecventă primeia.

Numai dacă prima condiţie nu ar fi fost îndeplinită, s-ar fi putut trece la analiza condiţiei următoare, care presupune să se verifice dacă prevederile contractuale intrau în noţiunea de obiect principal al contractului, caz în care operează, de asemenea, excluderea de la controlul pe fond al caracterului abuziv însă numai cu condiţia exprimării clauzei într-un limbaj clar şi inteligibil. Dimpotrivă, dacă prevederea contractuală nu este clară şi inteligibilă, instanţa procedează la analiza eventualului caracter abuziv. Este adevărat că instanţa este obligată să examineze eventualul caracter abuziv chiar şi atunci când clauza vizează obiectul principal sau preţul unui contract, însă numai în acest context.

Dat fiind că, în cauză, verificările la care instanţa era obligată, în acord cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, s-au oprit în mod corect la prima condiţie, ca urmare a îndeplinirii acesteia, critica recurenţilor nu poate fi primită.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, art. 1578 C. civ. (1864), de la care părţile nu au derogat.

Pe cale de consecinţă, neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impuneau verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză respectă cerinţele de transparenţă sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Nu pot fi primite nici criticile recurenţilor-reclamanţi legate de neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor referitoare la impreviziunea contractuală întrucât, aşa cum rezultă din prevederile art. 494 corelat cu art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în căile de atac nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe şi nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că întreaga acţiune a reclamanţilor şi toate pretenţiile formulate de aceştia în faţa instanţei de fond, au avut ca premisă susţinerea reclamanţilor conform căreia clauzele indicate în petitul cererii de chemare în judecată au fost în mod abuziv inserate de bancă în contract. Prin urmare, în mod firesc, instanţele de fond au analizat pretenţiile şi solicitările reclamanţilor din perspectiva legislaţiei de protecţie a consumatorilor.

Impreviziunea contractuală şi soluţia adaptării contractului excedează însă limitelor procesuale fixate de reclamanţi prin acţiune. Astfel, dacă o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale tinde la înlăturarea acelor clauze din contract ca nefiind valide, impreviziunea contractuală are ca premisă un contract conţinând clauze valide, dar care ajunge să fie dezechilibrat, în ce priveşte conţinutul obligaţiilor părţilor, sub efectul unei cauze externe, intervenită pe parcursul derulării contractului şi pe care păţrile nu o puteau prevedea. Or, reclamanţii nu au solicitat adaptarea contractului sub forma unui capăt principal de cerere, plecând de la premisa unor clauze valide ale acestuia, ci solicitarea lor de adaptare a fost subordonată solicitării principale, aceea de a se constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale, inclusiv a clauzelor care stabileau restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat.

Prin urmare, atâta vreme cât, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat a se constata caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractuale, inclusiv a clauzei de restituire a împrumutul contractat în aceeaşi monedă, instanţele de fond s-au mărginit în mod corect să examineze pretenţiile reclamanţilor exclusiv din perspectiva criticilor de nevalabilitate a acestor clauze susţinute de reclamanţi.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 339/2022 din 07 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

II. Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A.:

Criticile recurentei-pârâte privind nelegala respingere de către instanţa de apel a lipsei calităţii sale procesuale pasive, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi sunt nefondate.

În considerarea acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că, deşi a preluat activul şi pasivul C. S.A., ca efect al fuziunii prin absorbţie din 31.12.2018, aceasta nu a preluat şi Contractul de credit în discuţie, întrucât acesta nu se mai regăsea în portofoliul societăţii absorbite, respectiv faptul că nu a preluat drepturi sau obligaţii derivate din calitatea de administrator al fostei C. S.A. pentru portofoliile de creanţe aparţinând altor operatori economici, precum E. S.A.

Se susţine, aşadar, că D. S.A., în calitate de continuator al societăţii absorbite nu poate fi obligată să restituie ceea ce C. S.A. nu a încasat, neputând fi obligată la plata sumele dispuse prin decizia recurată, de vreme ce societatea E. S.A., în calitate de cesionar, este succesoarea în drepturile şi obligaţiile ce rezultă din Contractul de credit.

Înalta Curte reţine că, între C. S.A., banca, pe de o parte şi reclamanţi, împrumutaţii, pe de altă parte, a intervenit Contractul de credit ipotecar nr. x/25.06.2007, având ca obiect acordarea de către bancă împrumutaţilor a unui credit ipotecar în sumă de 100.000 CHF, pe o durată de 300 luni.

Având în vedere contractul sus amintit, obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată dar şi împrejurarea că, prin efectul fuziunii prin absorbţie, pârâta D. S.A. are calitatea de continuatoare în drepturi şi obligaţii a C. S.A., aspect necontestat în cauză, instanţa supremă, văzând şi dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., apreciază că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că toate drepturile şi obligaţiile de drept procesual şi material, inclusiv calitatea procesuală, care s-au născut sau care se vor naşte din litigiul pendinte vor fi preluate de D. S.A.

De asemenea, în raport de împrejurarea că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei unui contract de cesiune de creanţă ci doar s-a afirmat, prin notele de şedinţă comunicate la 06.05.2022 instanţei de apel, că C. S.A. ar fi cesionat creanţa ce face obiectul contractului societăţii E. S.A., cesionarul subrogându-se în drepturile şi obligaţiile acesteia începând cu 01.01.2019, şi, prin urmare, D. S.A. nu ar mai avea calitatea de titular al creanţei izvorâtă din contract, instanţa supremă reţine că o eventuală cesiune de creanţă născută în temeiul contractului nu conduce la pierderea de către pârâta D. S.A. a calităţii sale de parte în acest contract. Aceasta deoarece obiectul litigiului este reprezentat de validitatea sau, dimpotrivă, caracterul abuziv al unor clauze contractuale iar un astfel de litigiu nu poate fi purtat decât între părţile contractante sau succesorii lor în drepturi. Or, prin pretinsa cesiune invocată în cauză, nu a avut loc o cedare a întregului contract de credit (drepturi şi obligaţii), astfel încât cesionarul să devină noul partener contractual al reclamanţilor (debitori cedaţi), fiind cesionate doar drepturi de creanţă, adică exclusiv o parte din emolumentul la care banca era îndreptăţită ca efect al contractului încheiat cu consumatorii-reclamanţi.

Prin urmare, se constată că, în mod corect a apreciat instanţa de apel, cu privire la calitatea procesuală a pârâtei, calitate care este incontestabilă de vreme ce pârâta D., în calitatea sa de succesor universal al băncii creditoare – C. S.A., a preluat toate drepturile şi obligaţiile acesteia, inclusiv obligaţia de a sta în proces în contextul în care litigiul priveşte validitatea unor clauze contractuale, cesionarul intervenient E. S.A. nefiind parte contractantă în raporturile cu reclamanţii şi nedevenind succesor în contractului de vreme ce a fost doar beneficiara unei cesiuni de creanţă iar nu a cesiuni a întregului contract.

În consecinţă, rezultă că, din perspectiva cerinţelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularităţi de ordin procedural, argumentele recurentei-pârâte în susţinerea acestui motiv de casare nu relevă niciun viciu de legalitate a deciziei recurate.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine interpretarea greşită de către instanţa de apel a normelor legale ce reglementează aspectele privind dobânda variabilă, dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, intervenţia instanţei de judecată în contractul părţilor şi stabilirea formulei de calcul a dobânzii variabile, precum şi nelegalitatea hotărârii din perspectiva perceperii comisionului de administrare, respectiv cu privire la aplicarea dobânzii legale pentru sumele care au fost achitate în baza clauzelor prezumtiv abuzive.

Criticile recurentei-pârâte privind lipsa caracterului abuziv al clauzei care stabileşte mecanismul de calcul al dobânzii variabile, respectiv dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului nu pot fi primite pentru considerentele ce succed.

Potrivit prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit – 25.06.2007: "Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că prevederile statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia, urmând a fi interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte, motivul nu poate consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract, au un caracter obiectiv şi sunt verificabile de către consumator iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, în Hotărârea din 26 februarie 2015, Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A., C-143/13, ECLI:EU:C:2015:127, la pct. 74, s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Instanţa supremă constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate în mod transparent şi verificabil, motivele întemeiate, care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar, prevăzut în mod netransparent.

Aceste clauze sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat împrumutaţii, într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Se mai impune precizarea că, din perspectiva dispoziţiilor naţionale şi comunitare menţionate, caracterul abuziv al clauzei nu este condiţionat de producerea efectivă a dezechilibrului semnificativ, fiind suficient ca o anumită clauză să poată avea un astfel de potenţial şi să fie la îndemâna profesionistului, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Nici argumentele recurentei-pârâte, în sensul că structura dobânzii variabile poate să varieze în funcţie de indicele de referinţă al băncii, care este influenţat, la rându-i, de mai mulţi factori, nu pot fi reţinute, întrucât reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă şi nici să verifice aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

De asemenea, susţinerile potrivit cărora clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, fiind permise de dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor nu pot fi primite de vreme ce aceste dispoziţii legale nu stabilesc modul de calcul al dobânzii.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte reţine că statuările curţii de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzelor ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, pe baza unui criteriu lipsit de transparenţă şi neverificabil de către consumator, sunt corecte.

Însă, în raport de criticile formulate de recurentă, Înalta Curte subliniază că nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 CEE nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu sunt abuzive, iar în caz afirmaţitv să dispună înlăturarea lor din contract.

Totodată, soluţia de modificare a contractului de credit în sensul avut în vedere de reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino, C-618/10, ECLI:EU:C:2012:349, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, s-a stabilit că:

"articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze."

Din motivarea acestei hotărâri rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.".

De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în Hotărârea din 30 aprilie 2014, Árpád Kásler şi Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrtcauza, C-26/13, ECLI:EU:C:2014:282, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situaţia în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Cu alte cuvinte, instanţa are vocaţia de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situaţia în care dreptul naţional conţine norme supletive care să permită acest lucru şi numai dacă acest lucru este necesar pentru a face posibilă continuarea contractului. Or, în speţă, dreptul naţional nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii.

În concesinţă, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată este în contradicţie şi cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene exprimată în Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B. S.A. împotriva A.A.A., C-269/19, ECLI:EU:C:2020:954, prin care s-a statuat că instanţa sesizată de consumator nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute.

Din considerentele acestei hotărâri (paragrafele 38-42 şi 44), se poate constata că instanţa europeană - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxemburg - sesizată fiind cu privire la limitele în care instanţa naţională poate interveni ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze esenţiale pentru derularea contractului a statuat că: la pct. 38-42 şi 44 în sensul că:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contract urmăreşte două obiective: restabilirea echilibrului dintre părţile contractante şi descurajarea profesionistului de a insera astfel de clauze în contractele cu consumatorii;

- constatarea caracterului abuziv al unei clauze trebuie să aibă ca efect eliminarea respectivei clauze din contract, fiind permisă înlocuirea respectivei clauze cu o normă supletivă din dreptul naţional numai în ipoteza în care, în lipsa unei astfel de măsuri, contractul nu ar mai putea continua, iar acest aspect l-ar pune pe consumator într-o situaţie şi mai nefavorabilă;

- dacă, urmare a înlăturării din contract a unei clauze abuzive, contractul nu ar mai putea continua, generând o situaţie juridică şi mai prejudiciabilă pentru consumator, iar dreptul naţional nu cuprinde norme supletive care ar putea complini vidul contractual astfel creat, nivelul ridicat de protecţie a consumatorului, care trebuie să fie asigurat în conformitate cu Directiva 93/13, impune ca, pentru restabilirea echilibrului real între drepturile şi obligaţiile reciproce ale cocontractanţilor, instanţa naţională "(...) să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13".

- competenţele instanţei nu se pot extinde dincolo de ceea ce este strict necesar pentru a restabili echilibrul contractual dintre părţile la contract şi pentru a proteja astfel consumatorul de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care le-ar putea provoca anularea contractului de împrumut în cauză. Prin urmare, dacă instanţei i s-ar permite să modifice sau să atenueze în mod liber conţinutul clauzelor abuzive, o asemenea putere ar fi de natură să compromită realizarea ansamblului obiectivelor vizate la punctul 38 din prezenta hotărâre.

Aşadar, din această decizie preliminară a instanţei comunitare se deduce că instanţa care constată caracterul abuziv al clauzei are, în principial, obligaţia de a înlătura aplicarea clauzei abuzive iar în subsidiar, dacă după excluderea respectivei clauze, contractul în care aceasta a fost inserată nu poate continua din punct de vedere juridic, instanţa poate stabili ca în locul respectvei clauze să îşi producă efecte norma supletivă din dreptul naţional de la care părţile au derogat. În fine, în ipoteza în care contractul nu poate continua după înlăturarea clauzei abuzive şi nu există dispoziţii supletive care să poată înlocui clauza nulă şi instanţa ar fi obligată să anuleze contractul în ansamblul său, iar consumatorul ar putea fi expus unor consecinţe deosebit de prejudiciabile, instanţa de judecată are obligaţia de a adopta, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului de împrumut în cauză le-ar putea provoca, inclusiv invitaţia părţilor la negocieri pentru a stabili noul nivel al dobânzii.

Or, în cauză, în dezacord cu aceste statuări de principiu obligatorii pentru jurisdicţiile naţionale, ulterior momentului constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobândă, instanţa de apel, suplinind practic acordul de voinţă al părţilor, a procedat la stabilirea unei formule de calcul a dobânzii variabile aplicabile începând cu data de 25.06.2008, al doilea an de creditare, împrejurare ce atrage concluzia pronunţării unei hotărâri nelegale sub acest aspect, ceea ce impune admiterea recursului recurentei-pârâte şi casarea în parte a deciziei pronunţate.

Justificarea instanţei de prim control judiciar prin prisma argumentului circumscris ideii că trimiterea părţilor la negocieri în vederea stabilirii unei formule de calcul a dobânzii variabile ar fi lipsită de finaliltate, nu poate fi primită în condiţiile în care dreptul material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE, prevede că sancţiunea care intervine în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acestora pentru viitor, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii. Această dezlegare apare indisolubil legată de statuările anterioare referitoare la interdicţia instanţei naţionale de a interveni în contractele de credit prin modificarea ratei dobânzii, care ar rămâne lipsită de conţinut, devenind superfluă şi inaplicabilă în ipoteza în care s-ar admite posibilitatea acordării unor sume de bani ca urmare a aplicării unor formule de calcul fără temei contractual, ceea ce nu poate fi acceptat, după cum constant a reţinut în jurisprudenţa sa instanţa supremă.

Prin urmare, critica recurentei-pârâte potrivit căreia, instanţa şi-a depăşit atribuţiile recunoscute de legiuitor şi a eliminat prin voinţa proprie şi exclusivă, fără să pună în discuţia părţilor, posibilitatea de negociere a clauzelor contractuale cu iz abuziv din contract, această parte a relaţiei contractuale şi a modificat elementul central al contractului, dobânda pentru creditul acordat, oferind o formulă de calcul proprie, realizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la prevederile din Legea nr. 193/2000, apare întemeiată, urmând a fi admisă.

Cu ocazia rejudecării apelului pârâtei, vor fi analizate exclusiv criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la modalitatea de determinare a ratei dobânzii aplicabile începând cu data de 25.06.2008, al doilea an de creditare, urmând a fi evaluate exhaustiv elementele de fapt şi de drept ale cauzei, inclusiv cele privind eventuala cesiune a creanţei ce face obiectul cauzei către societatea E. S.A., precum şi toate susţinerile şi apărările formulate deopotrivă de părţile litigante, prin raportare la criteriile prevăzute de legislaţia şi jurisprudenţa naţională şi comunitară în materia dedusă judecăţii, cu precădere interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-269/19.

Subsecvent acestei dezlegări, se va aprecia şi asupra posibilităţii continuării derulării contractului, precum şi cu privire la măsurile necesare în vederea protejării reclamanţilor consumatori, prin îndrumărea acestora, în cadrul dosarului, spre negocieri sub controlul şi supravegherea instanţei de rejudecare, susceptibile să genereze un acord de voinţă între părţi, în funcţie de interesele acestora.

Cât priveşte solicitarea de respingere a cererii reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele care au fost achitate în baza clauzelor constatate a fi abuzive, reţine Înalta Curte că argumentele prezentate sunt, în realitate, o reluare a susţinerilor formulate în etapa procesuală anterioară, nefiind dezvoltate critici în legătură cu considerentele deciziei recurate.

Nici critica subsidiară a recurentei-pârâte privind justificarea inserării comisionului de administrare în contract nu poate fi primită. Plecând de la premisa conform căreia comisioanele reprezintă costuri ale unor servicii prestate de bancă în interesul clientului consumator, instanţa observă, din lectura argumentelor prezentate de recurentă prin cererea de recurs, că aceasta nu a explicat nici care anume au fost serviciile prestate efectiv în interesul exclusiv al consumatorului, în schimbul acestui comision şi nici de ce costul acestor servicii trebuie calculat procentual.

De asemenea, se mai reţine că dispoziţiile art. 93 lit. d) teza I din O.G. nr. 21/1992, respectiv art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, invocate de recurenta-pârâtă în susţinerea cererii de recurs, nu sunt aplicabile în speţă, faţă de data semnării contractului – 25.06.2007, art. 93 din O.G. nr. 21/1992 fiind introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, iar O.U.G. nr. 50/2010 privind privind contractele de credit pentru consumatori a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, art. 36 alin. (3) al acesteia fiind introdus prin Legea nr. 288/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 888 din 30 decembrie 2010, dispoziţiile art. 95 din ordonanţă stipulând în mod expres că "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71.".

Tot nefondate sunt şi susţinerile recurentei-pârâte referitoare la caracterul esenţial al comisionului de administrare în cadrul contractului convenit de părţi. În afară de faptul că această chestiune, ce priveşte determinarea caracterului esenţial sau nu în contract, reprezintă un aspect de temeinicie, apanajul exclusiv al instanţelor de fond, care nu poate fi cenzurat în cadrul controlului exclusiv de legalitate pe care îl poate face instanţa de recurs, Înalta Curte subliniază că nu se poate pune semnul egalităţii între costurile totale ale contractului şi obiectul principal al acestuia, în sens de prestaţie esenţială avută în vedere de părţi. Or, din această perspectivă, chiar dacă ansamblul comisioanelor, privite drept costuri ale unor servicii adiacente prestate de bancă în legătură cu contractul, întregesc costurile totale ale acestuia, ele nu pot fi considerate nici obiect principal al contractului şi nici prestaţii esenţiale de vreme ce ele nu au constituit cauza juridică principală care a determinat banca să acorde împrumutul, cauza principală rămânând dobânda privită ca preţ al împrumutului cu titlu oneros ce a fost acordat.

Faţă de toate considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 şi ale art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 339/2022 din 07 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, va admite recursul pârâtei D. S.A., cu consecinţa casării în parte a deciziei şi trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată a apelului pârâtei formulat împotriva sentinţei civile nr. 1184 din 27 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, cu privire la stabilirea formulei de calcul a dobânzii variabile.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 339/2022 din 07 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată a apelului formulat de pârâta D. S.A., aceleiaşi instanţe, cu privire la stabilirea formulei de calcul a dobânzii variabile.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.