Conflict between contractual termination and dation in payment regarding the surviving liability for contractual penalties versus statutory interest

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ la data de 24.02.2011, sub numărul x/2014, reclamanta Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Electrocentrale Bucureşti S.A. să constate rezilierea Convenţiei de eşalonare nr. 4045/14.05.2009, începând cu data de 12.07.2011 şi să fie obligată pârâta la plata sumei de 240.280.906,05 RON, reprezentând creanţa datorată către Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz.

De asemenea a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 113 alin. (3) C. proc. civ., art. 9 alin. (2) din Contractul de vânzare - cumpărare gaze naturale nr. 38/2003, art. 192, 194, 254, 330 C. proc. civ., art. 56, art. 223 coroborat cu art. 411 C. proc. civ. cap. VI şi VII din Contractul de vânzare - cumpărare gaze naturale nr. 38/2003, art. 4 din Convenţia de eşalonare nr. 4045/14.05.2013 şi dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti.

Prin sentinţa civilă nr. 684/C din 11.06.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de pârâta Electrocentrale Bucureşti S.A. privind constatarea nulităţii actelor de procedură întocmite de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ, în ceea ce priveşte comunicarea acţiunii civile formulate de reclamanta Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz S.A., a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Sibiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 19.08.2014 sub nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 2514/13.05.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014 s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

A fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 230.487.843,79 RON cu titlu de penalităţi de întârziere calculate conform contractului de vânzare - cumpărare gaze naturale nr. 38/2003, a sumei de 5.333.743,55 RON reprezentând dobândă legală aferentă neachitării sumei de 61.252.481,37 RON, precum şi la plata sumei de 4.459.318,71 RON, cu titlu de dobândă legală aferentă ratelor eşalonării stabilite potrivit convenţie de eşalonare.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.406.514,06 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. La data de 05.05.2016 a declarat apel pârâtă Electrocentrale Bucuresti S.A., solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.

Prin încheierea din 6 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VII-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost deschisă procedura generală împotriva debitoarei Electrocentrale Bucuresti S.A., fiind desemnat administrator judiciar A..

Prin decizia civilă nr. 1176/A din 26 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a fost admis apelul declarat de pârâta Electrocentrale Bucuresti S.A., prin administrator judiciar A.., a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtei Electrocentrale Bucuresti S.A. la plata sumei de 40.511.915,91 RON, cu titlu de dobândă legală aferentă intervalului 12.07.2011-31.03.2013, calculată asupra debitului principal în cuantum de 466.327.778,09 RON (405.075.296,63 RON + 61.252.481,46 RON).

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, fiind păstrate dispoziţiile sentinţei apelate cu referire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

De asemenea, au fost compensate cheltuielile de judecată şi obligată intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 796.236 RON.

3. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Societatea Nationala de Gaze Naturale Romgaz S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă existenţa unor motive contradictorii şi străine de natura cauzei, recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

O primă critică se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut cu prioritate că, în cauză, a fost invocată răspunderea civilă delictuală, prin precizarea temeiului de drept al acţiunii.

Or, instanţa de apel a omis să reţină faptul că prin cererea precizatoare a fost invocată şi răspunderea civilă contractuală.

Cea de-a doua critică vizează motivarea contradictorie, în sensul că, la pagina 7 din hotărârea atacată s-a reţinut că acordul de eşalonare "nu reprezintă o novaţie, ci o simplă înlesnire de plată acordată de debitor creditorului său, debitorul neoferind nimic în schimbul prorogării termenului de scadenţă la plată", apreciere făcută în contradicţie cu aspectele reţinute la pagina 6, respectiv că la data de 15 martie 2010 a fost încheiată convenţia de eşalonare, iar la data de 31 mai 2010 a fost încheiat actul adiţional nr. x la convenţie, fiind recunoscut şi confirmat un debit total de 466.327.778,09 RON.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că ratele eşalonării sunt purtătoare de dobândă.

O altă contradicţie rezultă din faptul că, deşi instanţa a reţinut că debitorul nu oferă nimic în schimbul prorogării termenului de scadenţă, ulterior reţine că debitorul s-a obligat la plata "dobânzilor de eşalonare".

S-a mai susţinut de către autoarea memoriului de recurs că motivarea deciziei recurate este contradictorie, instanţa de apel reţinând că darea în plată este o novaţie a obligaţiei de plată a creanţei stabilite în bani prin schimbarea de obiect.

Astfel, în baza raportului contractual născut din novaţie nu mai pot fi calculate penalităţile conform contractului de furnizare gaze naturale.

Contrarietatea se observă şi asupra stabilirii datei încheierii actului de dare în plată, în sensul că la pagina 7 alin. (4) şi (6) din decizie se reţine că actul de dare în plată s-a încheiat la 31 ianuarie 2013, iar la alin. (11) că "acordul de dare în plată s-a concretizat prin protocolul încheiat la 15 martie 2010".

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că sesizarea acestor contradicţii prezintă importanţă asupra dezlegărilor eronate referitoare la penalităţi.

În opinia sa, convenţia de eşalonare încheiată la 15 martie 2010 a fost reziliată la 12 iulie 2011 pentru neplata ratei scadente, iar actul de dare în plată a fost încheiat la data de 31 ianuarie 2013.

Instanţa nu a motivat ce se întâmplă cu creanţa în perioada 12 iulie 2011 – 31 ianuarie 2013, întrucât odată cu rezilierea convenţiei de eşalonare s-a reziliat şi Actul adiţional nr. x la convenţie, act ce stabilea anumite derogări şi scutiri ale debitorului de răspundere.

În opinia recurentei-reclamante, după rezilierea convenţiei de eşalonare, pentru perioada iulie 2011 – ianuarie 2013, datoria debitoarei este purtătoare de penalităţi, potrivit contractului de furnizare gaze naturale şi nu de dobândă legală reglementată de normele de drept comun.

Confuzia instanţei de apel şi, implicit, contradicţia, rezultă potrivit recurentei şi din faptul că, pe de o parte, s-a reţinut că a înţeles creditoarea să acorde efecte juridice unei denunţări a eşalonării la un interval de un an, pentru ca ulterior să se constate că aceeaşi creditoare a acordat efecte juridice unei rezilieri a convenţiei de eşalonare.

Deşi instanţa de apel nu a acordat penalităţi de întârziere calculate conform contractului de furnizare, a stabilit că rezilierea convenţiei de eşalonare are ca efect revenirea la scadenţa contractului primar, nu şi activarea clauzei penale, ce ar fi condus implicit la calcularea penalităţilor aferente debitului contractual, conform art. 1322 C. civ.

Motivele străine de natura cauzei, invocate de către recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut că dobânzile legale se calculează până la data de 31.03.2011 şi nu până la 31.01.2011. Această perioadă privind calculul dobânzii legale nu se regăseşte nici în cererea formulată şi nici în raportul de expertiză din dosar.

Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt următoarele:

Instanţa de apel ar fi dat o interpretare eronată normelor de drept, respectiv prevederilor art. 1019-1021 C. civ., referitoare la condiţiile rezilierii, acestea fiind completate de art. 6 din Convenţia de eşalonare, precum şi de dispoziţiile art. 1492 C. civ. privind darea în plată şi de art. 430 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că prima instanţă a dat o interpretare corectă convenţiilor, precum şi reglementărilor legale incidente, reţinând în mod corect că faţă de nerespectarea de către pârâtă a obligaţiilor de plată privind ratele eşalonate, convenţia a fost reziliată pentru neplata debitului eşalonat, potrivit art. 6 din convenţie.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a interpretat eronat normele ce reglementează rezilierea şi actul de dare în plată, în cauză nefiind cazul stingerii în întregime a datoriei prin novaţie, în discuţie rămânând plata accesoriilor.

Totodată, instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 1492 C. civ., stabilind că darea în plată este actul legal care a stat la baza modificării raportului contractual.

5.2. Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi pârâta Electrocentrale Bucuresti S.A. prin administrator judiciar A..., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, schimbarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii în totalitate a pretenţiilor reclamantei în ceea ce priveşte dobânda legală acordată în mod greşit de instanţa de apel.

Printr-o primă critică a arătat recurenta-pârâtă că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât prin acţiunea precizată reclamanta Societatea Nationala de Gaze Naturale Romgaz S.A. a solicitat cu titlu de dobânzi legale suma totală de 9.883.062,26 RON (compusă din 5.333,743,55 RON şi 4.459.318,71 RON), iar instanţa de apel a acordat suma de 40.511.915,91 RON, fără nicio motivare.

Decizia pronunţată de instanţa de control judiciar devolutiv este criticabilă sub aspectul acordării dobânzii legale, întrucât nu a fost arătat motivul care a stat la baza acordării acestora şi nici algoritmul de calcul.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu a avut în vedere voinţa părţilor exprimată în Actul adiţional nr. x la convenţia de eşalonare şi faptul că nu se mai datorează dobânzi şi penalităţi începând cu data de 1 martie 2011, intenţia părţilor fiind, fără echivoc, în sensul renunţării la orice fel de accesorii.

Având în vedere că instanţa de apel a reţinut răspunderea civilă contractuală drept temei al acordării dobânzilor legale, acesteia îi revenea obligaţia să analizeze şi să motiveze de ce nu s-a luat în considerare Actul adiţional nr. x, hotărârea fiind lipsită de motivare sub acest aspect.

În continuare, recurenta-pârâtă a dezvoltat argumente referitoare la răspunderea civilă delictuală comparativ cu răspunderea civilă contractuală pentru calculul dobânzii legale.

În opinia recurentei-pârâte, din decizia recurată nu rezultă care-i sunt motivele imputate care să permită o reluare a calculului de accesorii, sub forma dobânzii legale, ulterior datei de 1 martie 2011.

Mai mult, data de 31.03.2013 reţinută de instanţa de apel ca dată până la care se calculează dobânda legală este eronată, întrucât actul de dare în plată a fost încheiat la 31.01.2013.

Se apreciază că inclusiv perioada pentru care s-au acordat dobânzi legale este eronată, având în vedere termenul de valabilitate a Actului adiţional nr. x, respectiv 31.09.2011 şi faptul că rezilierea convenţiei de eşalonare nu a intervenit la data de 12.07.2011, motivarea instanţei de apel sub acest aspect fiind contradictorie.

Din istoricul documentelor încheiate de părţi privind stingerea debitului şi accesoriilor, rezultă fără dubiu că nu există vreo culpă a pârâtei în încheierea actului de dare în plată, fiind exclusă angajarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, reclamanta S.N.G.N. Romgaz S.A. nu mai avea posibilitatea solicitării de dobânzi convenţionale sau legale fără să existe o convenţie separată în acest sens.

Soluţia instanţei de apel de a acorda dobânda legală este contrară dispoziţiilor art. 6 din O.G. nr. 13/2011, iar acest temei de drept indicat de reclamanta Romgaz a intrat în vigoare în data de 1.09.2011, astfel că nu poate retroactiva pentru ca reclamanta să solicite acordarea unor dobânzi de la data de 12.07.2011. Deşi a constituit motiv de apel, instanţa de control judiciar devolutiv a omis să îl analizeze.

A mai arătat recurenta-pârâtă că nu se poate calcula dobândă la dobândă în lipsă de stipulaţie expresă, cu referire la suma de 5.333.743,55 RON, reclamanta încălcând dispoziţiile deciziei nr. XI din 24 octombrie 2015 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, omisă în analiza instanţei de apel.

Concluzionând, recurenta-pârâtă Electrocentrale Bucureşti S.A. a reiterat că după semnarea Actului adiţional nr. x nu mai era în întârziere, voinţa părţilor fiind în sensul că "începând cu data de 1.03.2011, S.N.G.N. Romgaz S.A. nu va mai putea calcula şi pretinde dobânzi şi penalităţi în conformitate cu Convenţia de eşalonare nr. 4045/14.05.2009".

În final, s-a susţinut că instanţa de apel nu a răspuns chestiunilor de drept expuse prin cererile şi apărările părţilor.

Pârâtă Electrocentrale Bucureşti S.A., prin administrator judiciar A.., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului reclamantei, în combaterea căruia au fost dezvoltate următoarele apărări:

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, întrucât în realitate se invocă nemulţumiri de ordin general cu privire la considerentele hotărârii recurate, cu citări fragmentate, dar şi eronate din conţinutul hotărârii şi cu formularea unei argumentaţii indirecte, fără a se aduce critici reale şi pertinente la construcţia logico-juridică prezentată de instanţa de apel.

Totodată, a mai susţinut pârâta că nu poate fi reţinut nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a fost invocată încălcarea prevederilor art. 1019-1021 din vechiul C. civ., art. 1492 din noul C. civ. şi art. 430 din noul C. proc. civ., recurenta-reclamantă Romgaz nearătând concret în ce constă încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Prin întâmpinare, reclamanta S.N.G.N. Romgaz S.A. a formulat concluzii de respingere ca inadmisibil a recursului pârâtei, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.

Cu privire la inadmisibilitatea recursului s-a arătat că în mod greşit s-a solicitat de către recurenta-pârâtă schimbarea în parte a deciziei recurate, în cauză nefiind incidente prevederile art. 498 C. proc. civ., care să permită o rejudecare a fondului de către instanţa de recurs.

Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, fiind reluate aspectele de fond ale litigiului.

Ambele recurente au depus la dosar răspunsuri la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiate a apărărilor formulate pe calea întâmpinărilor.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 februarie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Atât recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz S.A., cât şi recurenta-pârâtă Electrocentrale Bucureşti S.A., prin administrator judiciar A.., au depus la dosar puncte de vedere asupra raportului întocmit în conformitate cu art. 493 C. proc. civ., prin care s-a arătat că inadmisibilitatea recursului reclamantei reprezintă o apărare de fond şi că, în cauză, nu poate opera suspendarea de drept a recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, întrucât sunt incidente prevederile art. 75 alin. (2) lit. a) din aceiaşi lege, prin care sunt prevăzute excepţiile de la suspendare.

Prin încheierea din 5 iunie 2018 instanţa supremă, în temeiul dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a suspendat judecata recursurilor pendinte.

Prin încheierea din 19 septembrie 2023 a fost repusă cauza pe rol, fiind admise în principiu recursurile şi acordat termen de judecată la 24 octombrie 2023, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând recursurile declarate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

În primul rând vor fi înlăturate apărările recurentei-pârâte în sensul rămânerii fără obiect a recursului reclamantei, întrucât potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiectul căii extraordinare de atac îl formează decizia pronunţată de instanţa de apel.

Susţinerile recurentei-pârâte în legătură cu stingerea creanţelor deduse judecăţii prin acţiunea reclamantei şi imposibilitatea valorificării în procedura de drept comun după închiderea procedurii insolvenţei privesc, în realitate, pierderea dreptului subiectiv primar, deci fondul cauzei şi nu rămânerea fără obiect ori interesul atacării cu recurs a deciziei prin care acţiunea reclamantei a fost admisă doar în parte, în sensul unor excepţii procesuale care să fie soluţionate potrivit art. 248 C. proc. civ., cu prioritate.

În al doilea rând, astfel cum s-a reţinut şi în practicaua acestei decizii, vor fi înlăturate apărările recurentei-pârâte în legătură cu incidenţa art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, cu consecinţa încetării recursului reclamantei, având în vedere pronunţarea prin încheierile interlocutorii din procedura de filtru din 5 iunie 2018 şi 19 septembrie 2023, nefiind admisibilă reiterarea acestei chestiuni.

Astfel, având în vedere că au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta intrată în procedura insolvenţei, instanţa supremă a apreciat necesară soluţionarea unitară a căilor de atac şi a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014. Ulterior închiderii procedurii insolvenţei societăţii pârâte, s-a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecăţii, ambele recursuri fiind admise în principiu potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Or, încheierile sunt hotărâri ale instanţei, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 424 alin. (5) coroborate cu art. 494 C. proc. civ., iar art. 235 din C. proc. civ. stabileşte în mod expres că instanţa este legată de încheierile interlocutorii, neputând reveni asupra excepţiilor procesuale, a incidentelor procedurale ori chestiunilor litigioase ce au primit dezlegare.

Revenind la cele două căi extraordinare de atac Înalta Curte constată că ambele recurente au invocat critici încadrate în motivul de casare reglementat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi grupând argumentele recurentelor şi structurându-le în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, le va răspunde prin considerente comune, unde este cazul.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele susţin că hotărârea atacată cu recurs nu corespunde cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prin insuficienţa motivării soluţiei pronunţate, precum şi prin existenţa unor considerente contradictorii ori străine cauzei, critici care se vădesc fondate.

Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii presupune stabilirea de către instanţă, în concret, într-un mod clar a situaţiei de fapt, precum şi încadrarea în prevederile generale şi abstracte ale legii, scopul fiind explicitarea soluţiei adoptate.

Considerentele trebuie să conţină raţionamentul judiciar care întemeiază soluţia adoptată şi constituie o garanţie procesuală care permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând aceste principii teoretice la litigiul pendinte, precum şi la criticile ambelor recurente, Înalta Curte reţine că decizia pronunţată de instanţa de apel nu se încadrează în exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ce priveşte cadrul judecăţii, prin acţiunea introductivă reclamanta i-a pretins pârâtei plata unor creanţe reprezentând penalităţi de întârziere calculate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare gaze naturale nr. 38/2003 pentru neplata preţului şi plata dobânzilor legale, urmare a rezilierii Convenţiei de eşalonare nr. 4045 din 14 mai 2009, potrivit art. 1019 – 1021 din C. civ. de la 1864.

Prima instanţă a reţinut că prin Convenţia de eşalonare părţile nu au realizat o novaţie faţă de contractul nr. x/2003 de vânzare a gazelor naturale, ci doar au stabilit modalitatea de efectuare a plăţilor.

De asemenea, s-a motivat prin sentinţă că reclamanta s-a prevalat de art. 6 din Convenţia de eşalonare prin care părţile au instituit un pact comisoriu de grad III şi care, prin notificarea nr. x din 10 iunie 2011, şi-a produs efectele. Urmare a rezilierii, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei penalităţi şi dobânzi legale aferente ratelor eşalonării.

Instanţa de apel sesizată cu calea de atac a pârâtei a admis apelul, schimbând soluţia în sensul obligării pârâtei la plata dobânzilor legale, fiind respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

În considerentele deciziei recurate, s-a reţinut că părţile au convenit o dare în plată care a avut efectul unei novaţii a creanţei prin schimbare de obiect, iar acceptarea dării în plată a avut semnificaţia revocării actului unilateral de denunţare a convenţiei de eşalonare.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că nu se mai pot pretinde penalităţi conform clauzei penale din contractul primar, dar neplata la scadenţă a debitului este supusă normelor de drept comun şi este purtătoare de dobândă legală.

Înalta Curte, confirmând criticile recurentelor, constată că în cuprinsul hotărârii recurate instanţa de apel nu a reuşit să îşi expună într-o manieră clară şi convingătoare argumentele avute în vedere la adoptarea soluţiei rezultate din analiza completă asupra raporturilor juridice obligaţionale dintre părţile aflate în litigiu.

Totodată, se remarcă motivarea viciată de o lipsă vădită de coeziune a raţionamentelor logico-juridice expuse.

Astfel, instanţa de apel, în expunerea cauzei, motivează că aprobarea acordului de dare în plată de către Guvernul României a avut loc la 21 octombrie 2010, iar procedura încheierii acestui act a fost condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi prealabile, inclusiv în sensul obţinerii unei decizii a Consiliului Concurenţei (în data de 17 ianuarie 2013), contractul fiind încheiat abia la 31 ianuarie 2013.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că efectele juridice, în sensul înlocuirii obligaţiilor vechi cu o obligaţie nouă atribuite dării în plată agreate de părţi s-ar fi produs încă de la 15 martie 2010, înainte chiar de încheierea actelor adiţionale la Convenţia de eşalonare, lipsind retroactiv de efecte contractul de furnizare gaze naturale pe perioada octombrie 2008 – martie 2009.

Totodată, acceptarea dării în plată de către creditoare la 15 martie 2010 nu justifică logic nici cum putea avea semnificaţia revocării actului unilateral de denunţare a Convenţiei de eşalonare intervenite ulterior, în iunie 2011.

De asemenea, în analiza rezilierii Convenţiei de eşalonare, instanţa de apel, în deplin acord cu constatările primei instanţe, reţine prin considerente că prin art. 6 din Convenţia de eşalonare părţile au prevăzut rezilierea prin simpla notificare în cazul neexecutării obligaţiei de plată în termen de 30 zile de la scadenţă şi că reclamanta a notificat pârâtei intervenirea rezilierii începând din 12 iulie 2011.

Cu toate acestea, instanţa de apel, în analiza în drept a cauzei, fără a indica temeiul de drept, nu se mai referă la reziliere, ci la denunţarea convenţiei, confuzie criticată de ambele recurente.

Teoretic pot fi aplicabile dispoziţiile art. 977 din C. civ. de la 1864, potrivit cu care interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor contractante iar nu după sensul literal al termenilor, însă instanţa de apel nu a recurs la regulile de interpretare a contractului, iar o asemenea ipoteză a unei clauze susceptibile de sensuri diferite faţă de termenii utilizaţi nu a fost susţinută prin apelul pârâtei.

Cum motivarea legală a hotărârii reprezintă un element prevăzut sub sancţiunea nulităţii, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, care trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor.

Sunt, de altfel, fondate şi criticile încadrate de Înalta Curte în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul nerespectării dispoziţiilor art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ. privind limitele judecăţii în apel determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi de ceea ce s-a apelat.

Deosebirea de natură juridică a rezilierii unilaterale faţă de denunţare prezintă importanţă pentru aplicarea eficientă a prevederilor contractuale prin raportare la conţinutul legii civile şi la voinţa părţilor.

Astfel, rezilierea unilaterală prin transmiterea declaraţiei de reziliere intervine ca efect al încălcării principiului executării integrale, exacte şi la timp a obligaţiei.

Instanţele de fond au avut de verificat dacă pactul comisoriu instituit prin art. 6 din Convenţie a operat în limitele legii şi ale voinţei părţilor, premisa valabilă a intervenirii acestei sancţiuni contractuale conferind dreptul la daune-interese valorificat prin acţiune.

Pârâta nu a contestat calificarea clauzei de reziliere, iar denunţarea Convenţiei de eşalonare nu a fost afirmată de niciuna din părţile în litigiu, referirile instanţei de apel din considerente fiind formulate de altfel, cu încălcarea art. 13 şi art. 14 din C. proc. civ. privind dreptul de apărare şi principiul contradictorialităţii.

Totodată, Înalta Curte reţine că obligativitatea motivării corespunzătoare a hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil care nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate în mod real.

Astfel, sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte că motivele invocate prin cererea sa de apel referitoare la temeiul de drept al dobânzii legale şi aplicarea greşită, retroactivă a O.G. nr. 13/2011, precum şi la incidenţa deciziei de interpretare nr. XI/2005 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nu îşi găsesc dezlegarea prin considerentele deciziei recurate.

De altfel, în soluţionarea cererii reclamantei privind plata dobânzii legale, (singurul capăt de cerere admis) instanţa de apel face trimitere generică la normele de drept comun fără a fi indicate nici temeiul de drept şi nici algoritmul de calcul avut în vedere la stabilirea cuantumului pretenţiilor admise, motivarea lacunară şi nesistematizată nepermiţând verificarea incidenţei unor eventuale cauze de stingere a obligaţiei de plată.

De asemenea, sunt întemeiate şi criticile recurentei-reclamante în sensul că în schimbarea soluţiei privind plata dobânzilor, instanţa de apel nu motivează de ce a ales drept reper data de 31 martie 2013. Aceasta apare ca străină cauzei, din moment ce nu a fost susţinută prin cererea formulată, potrivit principiului disponibilităţii, în delimitarea accesoriilor pretinse pârâtei şi, de altfel, nu corespunde nici raţionamentului logico-juridic expus, întemeiat pe efectele încheierii dării în plată, din moment ce această convenţie este încheiată anterior, la 31 ianuarie 2013.

Recurenta-reclamantă susţine şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea greşită a regulilor de drept material, în sensul că instanţa de apel a ignorat caracterul punctual al dării în plată şi conţinutul voinţei părţilor în legătură cu plata accesoriilor deduse judecăţii, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Înalta Curte reţine că raporturile dintre părţi şi forţa obligatorie a contractului implică regula conformităţii executării. Răspunderea contractuală este urmarea obligaţiei generale de a răspunde pentru prejudicierea partenerului contractual, urmare a neexecutării contractuale.

Prima instanţă s-a întemeiat atât pe art. 4.5 din contractul-cadru de dare în plată în care părţile au stipulat că, modalitatea de stingere va fi discutată şi convenită separat de părţi, nefăcând obiectul prezentei convenţii", din care rezulta obiectivul negocierilor viitoare, nefiind, deci, negată premisa exigibilităţii accesoriilor, cât şi pe Capitolul VI alin. (3) din contractul de dare în plată prin care se stipulează că "la data transferului actului se consideră soluţionate orice dispute/litigii cu privire la datoriile debitorului care se sting prin dare în plată, dar nu se aplică în cazul accesoriilor prevăzute la clauza art. 4.5 din convenţia-cadru".

Or, aceste clauze au fost ignorate, analiza instanţei de apel asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor fiind lacunară, în consecinţă neputându-se decela corespunzător nici cauza răspunderii, în lipsa stabilirii datoriei de care s-a liberat debitoarea, potrivit convenţiei.

Pentru considerentele ce preced, în aplicarea art. 497 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu este utilă cercetarea celorlalte motive de recurs, Înalta Curte va admite recursurile, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, curtea de apel va analiza apelul pârâtei în limitele criticilor formulate şi ţinând seama de dezlegările date prin prezenta decizie, potrivit art. 501 C. proc. civ.

Având în vedere rejudecarea apelului după închiderea procedurii insolvenţei, în cadrul controlului judiciar efectuat pe baza circumstanţelor cauzei şi cu aplicarea regulilor de drept incidente, instanţa de apel urmează să analizeze şi efectele măsurilor dispuse prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura insolvenţei asupra raporturilor juridice dintre părţile în litigiu, urmând să dea calificarea corespunzătoare susţinerilor şi apărărilor societăţii pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz S.A. şi de pârâta Electrocentrale Bucureşti S.A., împotriva deciziei civile nr. 1176/A din 26 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 16 ianuarie 2024.