Validity of payment to an apparent creditor under Article 1.478 Civil Code in context of fraudulent bank instruction changes

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal la data de 22 decembrie 2020 sub nr. de dosar x/2020, reclamanta societatea A., în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 110.701,84 euro, cu titlu de debit principal restant, precum şi la plata dobânzii legale pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei de plată; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 37 din 9 martie 2022, Tribunalul Vrancea – secţia a II-a Civilă, de contencios administrativ Fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel.

Prin încheierea din 29 martie 2023 a fost amânată pronunţarea la 10 aprilie 2023, data la care a fost amânată pronunţarea pentru 11 aprilie 2023.

Prin decizia civilă nr. 116 din 11 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a Civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 37 din 9 martie 2022, pronunţate de Tribunalul Vrancea – secţia a II-a Civilă, de contencios administrativ Fiscal.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că: a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume: 110.701,84 euro, cu titlu de debit principal restant; dobânda legală pentru fiecare zi de întârziere calculată asupra sumei de 20.000 euro, de la data de 16.01.2020 până la data de 27.08.2020; dobânda legală pentru fiecare zi de întârziere calculată asupra sumei de 28.348,92 euro, de la data de 27.08.2020 până la plata efectivă a sumei de 28.348,92 euro; dobânda legală pentru fiecare zi de întârziere calculată asupra sumei de 1.879,95 euro, de la data de 27.04.2020 până la plata efectivă a sumei de 1.879,95 euro; dobânda legală pentru fiecare zi de întârziere calculată asupra sumei de 32.983,17 euro, de la data de 16.05.2020 până la plata efectivă a acestei sume; dobânda legală pentru fiecare zi de întârziere calculată asupra sumei de 47.539,80 euro, de la data de 20.05.2020 până la plata efectivă a acestei sume; a fost obligată pârâta la plata sumei de 14.210,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 29 martie 2023 şi a acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susţinerea căii de atac, recurenta-pârâtă arată că sentinţa apelată este nulă, fiind dată cu nerespectarea regulilor de procedură, sancţionate cu nulitatea prevăzută de art. 175-176 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă subliniază că acest motiv de recurs vizează predilect încheierea de şedinţă din data de 29 martie 2023 sub aspectul încălcării art. 13 C. proc. civ. (principiului dreptului la apărare), coroborat cu art. 6 par. l şi 3 C.E.D.O şi a încălcării/neobservării dispoziţiilor art. 254 alin. (2) pct. 2 {eventual şi art. 254 alin. (3) C. proc. civ..}, raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 330 C. proc. civ.. Şi, în acest context, având în vedere inclusiv decizia recurată, recurenta-pârâtă apreciază că este vorba şi despre o nerespectare/neobservare a dispoziţiilor art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1), art. 478 C. proc. civ., privind efectul devolutiv al apelului şi devoluţiunea totală ce opera în cauză, prin raportare şi la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. (principiul disponibilităţii).

În concret, recurenta-pârâtă arată că, în apel, s-a încuviinţat şi administrat, în cadrul probei cu înscrisuri, prin comisie rogatorie internaţională, emiterea unei adrese către C. S.A. din Spania, în urma cărora s-au comunicat relaţii echivoce instanţei.

La termenul următor depunerii relaţiilor traduse în limba română din 29 martie 2023, în temeiul art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., recurenta-pârâtă precizează că a formulat o cerere de suplimentare a probatoriului, respectiv: pe de o parte, în cadrul probei cu înscrisuri, a solicitat, să se revină, prin aceeaşi procedură, cu adresă la banca din Spania, pentru a răspunde suplimentar la următoarele întrebări: de ce în înscrisurile prezentate apar atât persoana fizică D., cât şi persoana juridică – reclamanta drept titular ai aceluiaşi cont, de ce banca a eliberat şi nu a returnat sumele de bani către plătitor, în condiţiile în care beneficiarul plăţii operate era o persoană juridică, iar numărul de cont avea ca titular o persoană fizică, să se arate dacă banca are relaţii referitoare la faptul că persoana fizică D. acţiona în numele (reprezenta) societatea reclamantă.

Recurenta-pârâtă expune argumente referitoare la utilitatea completării probatoriului.

Mai arată recurenta-pârâtă că a invocat şi faptul că nimeni nu-şi poate invoca propria culpă (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), culpa intimatei-reclamante constând în aceea că a cunoscut conţinutul e-mail-urilor şi nu a intervenit/nu a avut reacţie, iar, pe de altă parte, în faptul că, spre deosebire de pârâtă, care a depus un raport de securitate al sistemului informatic pentru zilele de 17.06.2020, 18.06.2020, 19.06.2020 ce atestă că sistemul său nu a fost fraudat, raport necontestat, intimata nu a făcut o dovadă similară, fiind foarte posibil ca hacker-ul să fi intervenit în sistemul acesteia.

Or, în opinia recurentei-pârâte, o astfel de dovadă a faptului că intimata-reclamantă a cunoscut e-mail-urile, dacă este atestată de un specialist/expert IT, are o relevanţă majoră în cauză şi schimbă fundamental şi soluţia.

Recurenta-pârâtă afirmă că necesitatea administrării acestor probe a reieşit din cercetarea judecătorească, iar legea procesuală permite părţii interesate să le solicite, după cum dă dreptul şi la contraprobă, însă instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 2 {eventual şi art. 254 alin. (3) C. proc. civ..}, raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 330 C. proc. civ. şi, în acest fel, i-a încălcat şi dreptul la apărare, nerespectând art. 13 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 6 par. 1 şi 3 C.E.D.O.

Recurenta-pârâtă mai susţine că, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, iar art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Or, astfel cum arată recurenta-pârâtă, la simpla lecturare a apelului formulat, se observă că acesta impunea o devoluţiune totală a sentinţei apelate, iar aşa cum s-a subliniat şi în doctrină, în stabilirea întinderii devoluţiunii, trebuie să se aibă în vedere nu numai cererea de apel, ci şi întâmpinarea intimatului.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susţine că este posibil ca măsura de respingere a acestor probe relevante la care au recurs judecătorii din completul de la termenul din data de 29 martie 2023, să fie şi rezultatul nerespectării principului continuităţii (art. 19 C. proc. civ.), discutarea probelor în apel şi a argumentelor pentru acestea realizându-se în faţa completului de apel iniţial învestit, care a avut o altă componentă.

Ca atare, recurenta-pârâtă arată că nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, aşa cum sunt prevăzute de legea internă, inclusiv de Constituţie, dar şi de normele C.E.D.O., constituie nerespectări ale cerinţelor (normelor) legale, sancţionate cu nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămari, fiind condiţii extrinseci actului de procedură - art. 176 pct. 6 C. proc. civ., şi atrag casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. În plus, potrivit art. 177 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea nu poate fi acoperită dacă se produce sau subzistă o vătămare.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că hotărârea apelată este nemotivată, fiind dată cu nerespectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel nu a analizat criticile din perspectiva tuturor motivelor de apel invocate, dar mai ales nici cu privire la apărările pe care le-a formulat, motivarea instanţei de apel rezumându-se la analiza instituţiei "creditorului aparent" (art. 1.478 C. civ.), căreia i-a dat o interpretare eronată.

Recurenta-pârâtă susţine că, pe de o parte, instanţa de apel nu a mai analizat deloc şi nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel/criticilor pe care aceasta le-a argumentat ca neîntemeiate în întâmpinarea formulată, cum ar fi motivul de apel privind pretinsa nerespectare a normelor de procedură (art. 397 alin. (1) C. proc. civ.) de către prima instanţă, motivul de apel/critica privind pretinsa incidenţă a normelor în materia semnăturii electronice, a Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică şi a Regulamentului U.E. nr. 910/2014 privind identificarea electronică şi serviciile de încredere pentru tranzacţiile electronice pe piaţa internă, motivul de apel prin care se invocă, pe de o parte, omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra capătului II din cererea de chemare în judecată, faţă de care a invocat inadmisibilitatea, în temeiul art. 445, raportat la art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă detaliază apărărilor care nu au fost analizate de către instanţa de apel, susţinând că a reiterat succint apărarea sa de la prima instanţă, în sensul că plata s-a efectuat în mod corect către reclamantă în conturile indicate de aceasta, indiferent cine ar fi stat în spatele acestei operaţiuni şi independent de orice culpă din partea sa, fapt care nu este de natură a limita sau împiedica judecătorul să realizeze o corectă încadrare a situaţiei de fapt în textele legale aplicabile, dimpotrivă, instanţa având obligaţia să aplice dreptul (legea), aşa cum se prevede imperativ şi în art. 22 alin. (2) teza I C. proc. civ.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-pârâtă arată că judecătorul fondului în calificarea acestei noţiuni, a avut în vedere faptul că pârâta a avut credinţa nestrămutată că plata efectuată în noul cont indicat de reclamantă prin e-mail-urile transmise, este o plată făcută adevăratului creditor, fiind îndeplinită prima condiţie rezultată din textul de lege al art. 1.478 noul C. civ., şi anume existenţa bunei-credinţe a sa - debitor (solvens) de la momentul efectuării plăţii, bazată pe convingerea că executarea obligaţiei are loc faţă de adevăratul creditor (accipiens), fiind astfel eliberatorie. În ceea ce priveşte identitatea între titularul de cont şi reclamantă, a arătat că este suficient şi să existe o aparenţă neîndoielnică că cel faţă de care se realizează plata are calitatea de creditor. Or, câtă vreme din probele administrate în cauză a rezultat fără echivoc faptul că s-a încrezut cu bună-credinţă în calitatea apelantei (creditor) de titular al contului de la C., cerinţa plătii efectuate unui "creditor aparent" se verifică în cauză.

Totodată, în ce priveşte critica apelantei-reclamante în sensul că plata nu ar fi putut fi efectuată în alt cont decât cel indicat în facturi, a arătat că nu poate fi reţinut acest motiv de apel, atâta vreme cât apelanta a informat-o şi a instruit-o prin intermediul a 4 e-mail-uri să facă plăţile viitoare într-un cont deschis la C. S.A. din Spania, ca urmare a actualizării datelor bancare şi să ignore informaţiile bancare anterioare.

Recurenta-pârâtă precizează, de asemenea, că din mesajul de informare primit, rezultă că expeditorul care a anunţat-o cu privire la schimbarea datelor bancare în care urmează să facă restul de plăţi este angajat al societăţii A., respectiv dna. E., aceasta având adresa de e-mail x. TR, iar abia ulterior apariţiei situaţiei litigioase, cu ajutorul IT-ştilor a putut observa că în mesajul de informare şi instructare era asociată şi o altă adresă de e-mail a acestei angajate, respectiv x@x.ru, care nu apărea în interfaţa obişnuită a calculatorului, la momentul recepţionării şi schimbului de mail-uri. astfel că nimic nu era de natură a crea vreo suspiciune. în plus, în acelaşi mesaj e-mail, în copia Carbon Copy (C.C.) erau trecute adresele de e-mail unor colegi ai dnei. E..

Recurenta-pârâtă precizează că, în continuarea aceleiaşi apărări, a invocat şi relevanţa faptului că e-mail-urile referitoare la modificarea detaliilor bancare ale apelantei conţineau şi convorbiri anterioare, purtate în format electronic cu persoana de contact dna. E., aspect confirmat şi de martorele audiate în cauză.

Tot cu privire la acest aspect, a invocat în apărare că a dovedit în cadrul fondului, că în 7 zile a primit 3 e-mail-uri, prealabile comunicării noului cont, recurenta-pârâtă expunând detalii în acest sens.

Potrivit recurentei-pârâte, toate aceste mesaje probează faptul că reclamanta, în mod expres a informat-o cu privire la schimbarea detaliilor de plată şi i-a solicitat urgentarea efectuării plăţilor, pe motiv că are nevoie urgentă de bani pentru plata furnizorilor externi, aceste solicitări fiind trimise de pe adrese de e-mail valide, istorice, folosite în toată corespondenţa părţilor de-a lungul anilor de colaborare, doar în ultimele mesaje, fiind adăugate suplimentar acestor adrese, alte adrese similare celor iniţiale, dar conţinând terminaţii diferite, fără ca destinatarii iniţiali să fie înlăturaţi din corespondenţă, iar aceste terminaţii de Rusia nu erau vizibile la acel moment al corespondenţei, ci au devenit vizibile după intervenţia IT şi când au fost printate.

Recurenta-pârâtă mai susţine că s-a mai apărat faţă de argumentul nefondat al apelantei-reclamante potrivit căruia nu ar fi dat dovadă de diligenţă în verificarea autenticităţii modurilor şi a datelor furnizate, deşi ar fi sesizat faptul că datele bancare au fost comunicate de la adresa de e-mail x@x.ru., apărări care sunt reluate exhaustiv.

Cu referire la susţinerea apelantei potrivit căreia în cadrul înscrisurilor depuse la dosar se regăseşte şi un e-mail din data de 17.07.2020, prin care se face menţiunea că sumele de bani au fost restituite în contul său, urmând a face o nouă plată către reclamantă şi că suma de 60.000 euro i-ar fi fost returnată, recurenta-pârâtă precizează că acest e-mail nu provine de la ea, iar suma nu i-a fost restituită.

De asemenea, susţine că a invocat în apărare şi a dovedit că a efectuat plăţile în contul bancar din Spania pe numele reclamantei, cu indicarea şi ataşarea ordinelor de plată din data de 24.06.2020, 02.07.2020, 08.07.2020, a extraselor de cont din aceste date şi a mesajelor SWIFT ale plăţilor, făcând trimitere, în acest sens, şi la conţinutul adresei băncii F..

Trecând în revistă aceste categorii de apărări/susţineri (toate fundamentate pe probele dosarului, care le susţin) şi, lecturând comparativ motivarea instanţei de apel, care se regăseşte la filele x din decizie, recurenta-pârâtă arată că nu există o motivare a instanţei de apel care să arate de ce acestea au fost înlăturate sau de ce nu au fost reţinute.

Recurenta-pârâtă reia argumentul potrivit căruia instanţa de apel şi-a subsumat întreaga motivare exclusiv interpretării art. 1.478 C. civ., reţinând că n-ar fi incidentă această normă, întrucât nu era întrunită o pretinsă condiţie, fără a analiza şi celelalte apărări care demonstrau culpa intimatei-reclamante.

Or, în opinia recurentei-pârâte, asemenea aspecte, dovedite în cea mai mare parte cu probele din dosar şi care ar fi putut fi întărite sau cel puţin lămurite, dacă instanţa de apel nu respingea cererea de suplimentare a probatoriului, serveau nu doar analizei incidenţei art. 1.478 C. civ., ci şi altor motive de respingere a cererii ca neîntemeiată, în temeiul unor inadmisibilităţi de drept substanţial sau a altor raţiuni legale.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel avea obligaţia de a se raporta şi la toate apărările sale, care nu vizau exclusiv aplicabilitatea art. 1.478 C. civ., lipsa analizei complete a cauzei, sub toate aspectele invocate de părţi, echivalând cu o necercetare completă a fondului cauzei şi cu o motivare incompletă sau necorespunzătoare, făcând imposibilă şi exercitarea controlului judiciar, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă arată că înţelege să invoce nemotivarea deciziei recurate şi sub aspectul reţinerii unor motive străine de natura cauzei, fapt care a condus la stabilirea unei alte situaţii de fapt, decât cea care rezulta vădit din înscrisurile dosarului şi aplicarea legii la conţinutul acestora.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată, în raport de considerentul expus la fila x par. 3, că instanţa de apel a analizat superficial dosarul, neobservând că a dovedit că a vizualizat în corespondenţa pe e-mail exclusiv adresele de mail cu terminaţia TR de Turcia, iar înscrisul depus chiar de această parte la dosar fond constituie forma decriptată de specialiştii IT, ulterior apariţiei litigiului, nu forma vizibilă tuturor/cititorilor obişnuiţi ai e-mail-urilor.

În susţinerea acestor argumente, recurenta-pârâtă face ample trimiteri la motivarea primei instanţe, precum şi la depoziţia martorilor audiaţi în cauză, concluzionând în sensul că instanţa de apel nu a stabilit situaţia reală de fapt şi de drept dintre părţi şi a pronunţat o hotărâre nemotivată, cu încălcarea art. 9 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sancţiunea fiind nulitatea absolută.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit legea, în materia plăţii creditorului aparent.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a considerat greşit că, pentru a opera instituţia "creditorului aparent" la care se referă art. 1.478 C. civ., plata trebuie să fie efectuată către o persoană care creează credinţa debitorului că a devenit titular al creanţei exclusiv în baza unui titlu, care să ateste în mod eronat calitatea de creditor, ipoteză în care nu s-ar încadra şi situaţia plăţii efectuate din eroare, cu bună-credinţă, pe numele societăţii reclamante, dar într-un cont bancar care nu aparţinea, în realitate, acesteia.

Recurenta-pârâtă precizează că, având în vedere specificul relaţiei comerciale care se derula prin corespondenţă prin e-mail-uri, falsa reprezentare a realităţii a survenit în acest "spaţiu" virtual în care se derulau raporturile contractuale şi a fost generată de instrucţiunile primite de la reprezentanţii intimatei-reclamante, cu care coresponda în mod tradiţional, de pe adresele lor de e-mail cu terminaţiile de Trucia (TR), terminaţiile dublate de Rusia nefiind vizibile.

Făcând trimitere la doctrină, recurenta-pârâtă susţine că, pentru executarea valabilă a obligaţiei de către un creditor aparent, conform art. 1.478 alin. (1) noul C. civ., condiţiile sunt: buna-credinţă a debitorului la momentul executării plăţii şi posesia creanţei de către creditorul aparent.

În ceea ce priveşte buna-credinţă, aceasta trebuie să îl conducă pe solvens la convingerea că executarea obligaţiei are loc faţă de accipiens, fiind astfel eliberatorii, faptul că debitorul nu solicită prezentarea titlului de creanţă la momentul executării plăţii nereprezentând un motiv pentru a pune la îndoială existenţa bunei-credinţe.

În acelaşi timp, simplul fapt al deţinerii titlului de creanţă nu poate face ca deţinătorul să fie considerat ca posesor al creanţei, persoana trebuind să joace rolul de creditor.

Cu referire la a doua condiţie, aceasta este exprimată în C. civ. prin noţiunea de creditor aparent, fără a utiliza sintagma de "posesie a creanţei", proprie C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă susţine că realitatea plăţii este dovedită de plata efectuată în contul deschis la C. pe numele intimatei-reclamante, buna-credinţă este de necontestat, având convingerea că a efectuat o plată liberatorie către adevăratul creditor.

În acelaşi timp, eroarea sa în calitate de solvens răspunde cerinţei legale, în sensul că a fost o eroare de fapt, existând credinţa indestructibilă că plata a fost efectuată către o persoană care era considerată ca titular al creanţei, neexistând nici un indiciu că persoana către care se face plata nu ar avea calitatea necesară să o primească.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că, potrivit art. 1.478 alin. (1) şi (2) C. civ., prin efectuarea plăţii către creditorul aparent (titularul contului bancar C.), în calitate de debitoare, este eliberată de datorie, obligaţia stingându-se prin plată, în timp ce între creditorul aparent şi adevăratul creditor (intimată) se naşte un raport juridic obligaţional în care primul (titularul contului bancar de la C.) devine debitor şi secundul (intimata) creditor, având ca obiect restituirea prestaţiei primite.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă arată că o altă "condiţie" pe care a analizat-o instanţa de apel, în raport de dispoziţiile art. 1.478 C. civ., este distincţia dintre persoana creditorului real şi persoana creditorului aparent, reţinând, greşit, în sensul că textul de lege nu ar acoperi şi situaţia în care plata este făcută, din eroare, într-un cont bancar care nu aparţinea societăţii reclamante.

Recurenta-pârâtă apreciază că interpretarea dată de instanţa de apel textului de lege prin raportare la situaţia de fapt nu este corectă. În realitate, condiţia impusă de textul de lege este îndeplinită, având în vedere faptul că adevăratul beneficiar al contului (creditor aparent) şi intimata (creditor real) sunt două persoane diferite. După cum s-a dovedit în cauză, contul în care s-au făcut plăţile de a fost deschis de D. la data de 02.03.2020 şi a fost lichidat la data de 04.08.2020.

Faptul că în corespondenţa cu recurenta-pârâtă s-a creat aparenţa că este vorba despre unul şi acelaşi creditor, nu este suficient pentru a înlătura teza creditorului aparent. Potrivit recuentei-pârâte, plata trebuie să fie făcută către o persoană care se prezintă drept creditor ("creditor aparent"), iar debitorul nu trebuie să cunoască faptul că acest creditor este o persoană diferită de creditorul real, putând fi în eroare inclusiv asupra identităţii acestuia. Importantă este crearea unei aparenţe (care poate fi chiar şi înşelătoare), de adevărat titular al creanţei.

Recurenta-pârâtă arată că, în situaţia concretă dedusă judecăţii, a efectuat plata către o altă persoană decât creditorul real, în eroare fiind cu privire la însăşi calitatea de creditor al titularului de cont. Prin intervenţia frauduloasă a terţului cu privire la însăşi titularul de cont, s-a creat chiar aparenţa că plata s-a efectuat către creditorul real.

În privinţa instituţiei "erorii comune", recurenta-pârâtă susţine că, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, eroarea comună nu este o eroare universală, însă trebuie să fie o eroare colectivă, orice om prudent şi diligent, aflat în aceeaşi situaţie, ar fi fost persuadat de aparenţe.

Revenind la raţiunea instanţei de apel, în sensul că n-ar putea opera art. 1.478 C. civ., întrucât titularul real al contului bancar nu ar avea un "titlu", recurenta-pârâtă susţine că, tot în doctrină, s-a precizat că, în materie de aparenţă care creează drept, o persoană, fără a fi titular real al unui drept, făcând un act juridic în această calitate, actul produce efectele juridice, chiar împotriva titularului veritabil al dreptului.

Mai susţine recurenta-pârâtă că, de lege lata, legiuitorul noului C. civ. nu a mai prevăzut "posesia creanţei", existenţa unui "titlu", ca şi condiţie de aplicabilitate a instituţiei creditorului aparent, cum era/se interpreta în fosta reglementare, astfel încât instanţa nu poate adăuga la lege, nu poate crea cerinţe neprevăzute şi nu poate extinde norma legală.

Recurenta-pârâtă apreciază că art. 1.478 alin. (1) C. civ. este clar, plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent fiind valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că aceasta nu era adevăratul creditor. Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.

Pe cale de consecinţă, creditorul real suportă direct efectele respectivei operaţiuni juridice care s-a bazat pe aparenţă, câtă vreme a existat bună-credinţă şi eroare din partea celui care a efectuat plata, acestea fiind cele două cerinţe care transpar din norma legală, iar nu şi existenţa vreunui "titlu" anume.

Sub un ultime aspect, recurenta-pârâtă reia argumentele expuse anterior cu privire la culpa intimatei-reclamante.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

La 6 februarie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În şedinţa din 7 februarie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar note scrise. A solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 13 februarie 2024, recurenta-pârâtă a depus la dosar note scrise suplimentare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Un prim motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează nelegalitatea încheierii din 29 martie 2023 şi a deciziei pronunţate în apel, motivat de faptul că instanţa nu a admis cererea sa de suplimentare a probatoriului prin emiterea unei noi adrese către C. S.A., iar pe de altă parte, întrucât nu a fost admisă solicitarea sa în sensul obţinerii opiniei unui specialist IT.

Recurenta-pârâtă invocă, în acest sens, încălcarea art. 13 C. proc. civ.. (principiului dreptului la apărare), coroborat cu art. 6 par. l şi 3 C.E.D.O şi încălcarea/neobservarea dispoziţiilor art. 254 alin. (2) pct. 2 {eventual şi art. 254 alin. (3) Cod procedură civilă}, raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ.. şi a dispoziţiilor art. 330 C. proc. civ.. Şi, în acest context, având în vedere inclusiv decizia recurată, recurenta-pârâtă apreciază că este vorba şi despre o nerespectare/neobservare a dispoziţiilor art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1), art. 478 C. proc. civ., privind efectul devolutiv al apelului şi devoluţiunea totală ce opera în cauză, prin raportare şi la art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. (principiul disponibilităţii).

Prin încheierea din 29 martie 2023, instanţa de apel a respins cererea de suplimentare a probatoriului, formulată de intimata-pârâtă.

Înalta Curte arată că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de recurs arată că în planul probaţiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanţelor de fond, instanţele au o marjă de apreciere asupra utilităţii probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluţionarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 din acelaşi cod.

Resorturile interne ale instanţei de fond, care justifică hotărârea acesteia de a admite ori respinge o probă, apreciind asupra utilităţii sale în demersul procesual al părţilor de a dovedi starea de fapt pe care se întemeiază pretenţiile judiciare, nu pot fi cenzurate în recurs, cale extraordinară de atac prin care, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., poate fi verificată doar încălcarea normelor de procedură, încălcare pe care instanţa de apel nu a comis-o.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale statuate în normele de procedură, de a pune în dezbatere probele solicitate şi de a delibera asupra admisibilităţii şi aptitudinii acestora de a duce la soluţionarea procesului, oprindu-se la hotărârea respingerii lor justificată, prin considerente adecvate.

Ca atare, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a principiului dreptului la apărare, a principiului disponibilităţii şi nici a dispoziţiilor de procedură referitoare la propunerea probelor, la încuviinţarea expertizei şi nici la efectul devolutiv al apelului, astfel cum susţine recurenta-pârâtă.

Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la nerespectarea principiului contradictorialităţii, din analiza încheierii şi a deciziei recurate reieşind aceeaşi componenţă a completului de judecată.

De aceea, acest prim motiv de recurs nefiind fondat, va fi înlăturat.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, sub un prim aspect, faptul că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate de apelanta-reclamantă şi, pe cale de consecinţă, nici apărările sale la aceste critici.

Recurenta-pârâtă a reluat apărările sale care nu au fost analizate de către instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanţei de judecată obligaţia de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

De asemenea, se reţine că nu orice pretinsă lipsă de motivare susţinută în privinţa hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistenţa motivării însăşi; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuţie evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, faţă de configuraţia acestei căi extraordinare de atac.

În acest context, se observă că argumentele recurentei-pârâte referitoare la faptul că instanţa de apel nu a analizat toate criticile invocate de partea adversă în susţinerea apelului şi, pe cale de consecinţă, nici apărările sale în combaterea acestora, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la criticile invocate.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată.

Ca atare, analizând decizia atacată, Înalta Curte observă că instanţa de apel a reţinut greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1.478 C. civ., privind plata făcută unui creditor aparent, expunând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de care analiza celorlalte critici invocate de către apelantă nu se mai impunea a fi efectuată.

Nu pot fi reţinute nici criticile recurentei-pârâte referitoare la motivarea contradictorie sau prezentarea, de către instanţa a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

În realitate, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Or, temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului.

Înalta Curte urmează a înlătura şi motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susţinerea căruia recurenta-pârâtă a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.478 C. civ.

Înalta Curte observă că în susţinerea acestui motiv de recurs, trecând peste reluarea considerentelor hotărârii pronunţate în apel şi de amplele trimiteri doctrinare, recurenta-pârâtă invocă, de fapt, critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate. Susţinerile recurentei-pârâte trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, care scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta-pârâtă a criticat, în realitate, modul de administrare sau interpretare a probelor şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 29 martie 2023 şi a deciziei civile nr. 116 din 11 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a Civilă, ca nefondat. În raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.113,20 RON către intimata-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 29 martie 2023 şi a deciziei civile nr. 116 din 11 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 6.113,20 RON către intimata-reclamantă A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.