Company damages claim against former managers reinstated; prior shareholders' approval not required for suits against ex-directors

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 13.06.2019, reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A. a chemat în judecată pe pârâţii A., B. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pe pârâtul A. la plata sumei de 45.177,95 RON, pe pârâtul B. la plata sumei de 1.305,72 RON şi pe pârâtul C. la plata sumei de 1.997,28 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs societăţii reclamante în perioada în care fiecare dintre aceştia a deţinut funcţia de director general, astfel cum a fost stabilit prin decizia nr. 5/13.06.2016 emisă de Curtea de Conturi a României; a mai solicitat instanţei să dispună actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii penalizatoare aferente.

La 04.07.2019, reclamanta a depus cerere de renunţare la judecată faţă de pârâtul B..

Acest pârât a formulat întâmpinare, prin care şi-a exprimat acordul cu privire la renunţarea la judecată, iar în subsidiar, a invocat excepţiile lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul A. a invocat excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei, netimbrării cererii de chemare în judecată, lipsei autorizării prealabile a directorului general pentru promovarea acţiunii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Tot pe calea întâmpinării, pârâtul C. a invocat excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, inadmisibilităţii şi lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a promovat acţiunea în justiţie în numele reclamantei, faţă de lipsa unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor prin care să se decidă formularea acţiunii împotriva fostului director general, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 3085/09.12.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a luat act de renunţarea la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul B., a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant invocată de pârâtul C. şi a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant; a obligat reclamanta la plata către pârâtul C. a sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, Societatea Naţională a Sării S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 544/30.03.2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins, ca nefondate, apelul şi cererea apelantei de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat apelanta la plata către intimatul C. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

A precizat că, potrivit actului său constitutiv, societatea recurentă este administrată de un consiliu de administraţie compus din cinci membri, iar conducerea executivă a societăţii este asigurată de directorul general, căruia consiliul de administraţie îi deleagă o parte din atribuţii, astfel că, prin prisma art. 137 din Legea nr. 31/1990, este o societate care funcţionează în sistem unitar. Aşadar, în situaţia în care s-ar introduce acţiune împotriva directorului general în funcţie, ca urmare a unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor, ar fi incidente dispoziţiile art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, privind suspendarea de drept din funcţie a acestuia, iar nu cele ale alin. (4) al aceleiaşi norme de drept, care se referă la administratori, membrii directoratului si consiliului de supraveghere, aspect care conduce la concluzia că instanţele devolutive au reţinut greşit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

A susţinut că, potrivit aceluiaşi articol, efectul promovării acţiunii în răspundere asupra mandatului organelor de conducere sau administrare ale unei societăţi pe acţiuni este diferit, în funcţie de calitatea acestora, operând suspendarea din funcţie pentru directori şi încetarea mandatului pentru administratori şi membrii directoratului, or producerea acestor efecte presupune existenţa unui mandat valabil.

Recurenta a arătat că, din cuprinsul prevederilor art. 155 din Legea nr. 31/1990 rezultă că această normă de drept vizează doar ipoteza persoanelor care sunt în exercitarea unei funcţii sau deţin un mandat valabil la data învestirii instanţei, când măsura suspendării sau încetării intervine de drept, astfel că nu se poate aplica în situaţia foştilor directori generali ai unei societăţi. A mai susţinut că urmarea acestei concluzii este faptul că acţiunea în justiţie, în cazul foştilor directori, nu trebuie supusă aprobării prealabile a adunării generale a acţionarilor, ci poate fi promovată de societate prin reprezentantul său legal.

În acest context, recurenta a subliniat că, în speţă, condiţionând sesizarea instanţei cu acţiunea în răspundere a foştilor directori generali de aprobarea prealabilă a adunării generale, prima instanţă şi cea de apel au interpretat extensiv art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care are rolul de a debloca situaţia în care acţiunea împotriva directorului general al societăţii nu poate fi exercitată deoarece societatea este reprezentată chiar de persoana în cauză, astfel că decizia promovării unei acţiuni în răspundere aparţine organului suprem de decizie care este adunarea generală a acţionarilor. În cazul său din prezenta cauză, nu se pune problema unei lipse de reprezentare a societăţii şi nu se impunea desemnarea unei persoane prin hotărârea AGA, întrucât societatea avea un alt director general cu drept de reprezentare.

A mai precizat că cererea de chemare în judecată a fost semnată de reprezentantul său legal, directorul general, conform competenţelor delegate de consiliul de administraţie, în temeiul prevederilor art. 143 din Legea nr. 31/1990 şi art. 24.1 din actul constitutiv al societăţii, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat prin considerentele sentinţelor civile nr. 2990/17.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2019 şi nr. 2602/19.09.2019, pronunţată de acelaşi tribunal în dosarul nr. x/2019.

Recurenta a susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu nerespectarea regulilor de interpretare sistematică a prevederilor art. 155 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 31/1990 care, dacă ar fi fost corect aplicate, ar fi condus la concluzia că hotărârea AGA este necesară pentru promovarea acţiunii în răspundere împotriva persoanei care are un mandat valabil, iar nu în cazul persoanei al cărei mandat a încetat.

Intimatul C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă are ca obiect repararea prejudiciului suferit de Societatea Naţională a Sării S.A., astfel cum a fost stabilit prin raportul de control nr. x/09.05.2019 efectuat în urma deciziei nr. 5/13.06.2016 emisă de Curtea de Conturi a României, prin care s-a constatat nerespectarea prevederilor legale privind valorificarea la intern a produselor de sare, în perioada 2013-2015, când societatea a încheiat contracte de livrare a unor astfel de produse, semnate de cei trei pârâţi, A., B. şi C., care au deţinut, succesiv, în perioada menţionată, funcţia de director general al societăţii.

Totodată, cererea de chemare în judecată a fost promovată de societatea reclamantă, reprezentată de directorul general în funcţie la data sesizării instanţei.

Prin hotărârile pronunţate în cauză, instanţele devolutive au statuat în sensul că cererea de chemare în judecată este nulă pentru lipsa dovezii calităţii directorului general de reprezentant al societăţii, întrucât nu a intervenit o hotărâre a adunării generale a acţionarilor privind promovarea acţiunii în răspundere împotriva foştilor directori generali ai societăţii şi desemnarea unei persoane care să o exercite în justiţie.

În recursul de faţă, disputa litigioasă poartă asupra incidenţei în cauză a art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, recurenta invocând interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a acestei norme legale.

În concret, chestiunea de drept ce se impune a fi tranşată este aceea dacă şi declanşarea acţiunilor în răspundere împotriva foştilor directori trebuie aprobată de adunarea generală a societăţii, or, încuviinţarea de către aceasta din urmă este impusă de legiuitor numai în cazul acţiunilor în răspundere îndreptate împotriva directorilor în funcţie ai societăţii.

Recurenta-reclamantă a susţinut, pe tot parcursul procesului, inaplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în timp ce intimaţii s-au prevalat de principiul general ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 143 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, "Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general", iar conform art. 152 alin. (1) din aceeaşi lege, "directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor (…)".

Totodată, potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, "Acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112", iar în conformitate cu alin. (2) al aceleiaşi norme de drept, "Adunarea generală desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie".

Din examinarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că acţiunea în justiţie vizând răspunderea persoanelor care fac parte din organele de conducere şi administrare ale societăţii pe acţiuni este rezervată adunării generale a acţionarilor, care va desemna şi persoana împuternicită să o exercite.

Aceste prevederi legale nu pot fi însă analizate izolat, ci trebuie examinate prin raportare la cuprinsul întregului conţinut al articolului 155 din LSC, care reglementează efectul pe care îl are decizia adunării generale a acţionarilor de a porni o asemenea acţiune, asupra mandatului persoanelor vizate; astfel, art. 155 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 31/1990 statuează imperativ în sensul că, în cazul administratorilor, respectiv al membrilor directoratului, mandatul acestora încetează de drept de la data adoptării hotărârii, şi adunarea generală, respectiv consiliul de supraveghere, va proceda la înlocuirea lor, iar în cazul directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin interpretarea sistematică a întregului articol evocat rezultă că sfera de aplicare a dispoziţiei art. 155 din LSC include exclusiv administratorii/directorii în funcţie la data adunării, aceasta fiind şi raţiunea pentru care, urmare a adoptării hotărârii, operează încetarea de drept a mandatului de administrator, respectiv suspendarea de drept a mandatului de director şi desemnarea persoanei care să exercite acţiunea în numele societăţii. Cu alte cuvinte, în ipoteza foştilor administratori/directori, convocarea adunării generale pentru aprobarea promovării unei acţiuni în justiţie împotriva acestora şi pentru mandatarea unei persoane care să susţină acest demers, nu are caracter obligatoriu. În consecinţă, în această ultimă împrejurare, acţiunea în răspundere poate fi formulată de către societate prin reprezentantul său legal de la data introducerii acţiunii, conform regulilor generale privind reprezentarea societăţii în justiţie, fără a fi condiţionată de intervenirea unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor în acest sens.

Cum Societatea Naţională a Sării S.A. este condusă, potrivit art. 18.23 din actul constitutiv, de un director general, iar la data promovării acţiunii împotriva foştilor directori generali exista o persoană care exercita această funcţie, rezultă că, în mod corect cererea de chemare în judecată a fost semnată şi susţinută de aceasta, în calitate de reprezentant legal al societăţii, a cărei decizie de acţionare în justiţie a foştilor directori generali, pentru prejudiciile cauzate acesteia în exercitarea mandatelor, este necondiţionată de existenţa prealabilă a unei hotărâri a acţionarilor adoptată în acelaşi sens.

Interpretarea contrară ar goli practic de conţinut prevederile alin. (4) şi (5) ale art. 155 din LSC, în condiţiile în care, în mod firesc, numai un mandat funcţional, activ, poate fi încetat, cu înlocuirea mandatarului sau suspendat până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei asupra acţiunii în răspundere.

În sprijinul acestei interpretări sistematice a textului art. 155 din LSC vine şi conţinutul art. 1551 din acelaşi act normativ care, la alin. (1), prevede că "dacă adunarea generală nu introduce acţiunea în răspundere prevăzută la art. 155 şi nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor acţionari de a iniţia o asemenea acţiune, acţionarii reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social au dreptul de a introduce o acţiune în despăgubiri, în nume propriu, dar în contul societăţii, împotriva oricărei persoane prevăzute la art. 155 alin. (1)", pentru ca, la alin. (4) să statueze în sensul că "după rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de admitere a acţiunii prevăzute la alin. (1), adunarea generală a acţionarilor, respectiv consiliul de supraveghere va putea decide încetarea mandatului administratorilor, directorilor şi membrilor consiliului de supraveghere, respectiv al membrilor directoratului, şi înlocuirea acestora", neputându-se concepe, în mod firesc o încetare a unui mandat inexistent, deja încetat, ci, dimpotrivă, numai o încetare a unui mandat al directorilor în funcţie, cu consecinţa înlocuirii acestora.

Această concluzie contravine interpretării art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 fundamentate pe ideea că legiuitorul nu face vreo distincţie între foştii directori generali şi cei în funcţie, iar alin. (4) şi (5) ale textului legal citat ar viza exclusiv directorii generali în funcţie. Ea este susţinută şi prin conţinutul art. 48 alin. (3) teza I din Legea nr. 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative potrivit căruia, "dacă în cuprinsul unui articol se utilizează un termen sau o expresie care are în contexul actului normativ un alt înţeles decât cel obişnuit, înţelesul specific al acesteia trebuie definit în cadrul unui alineat subsecvent [...]".

Or, în condiţiile nedefinirii în cuprinsul art. 155 din Legea nr. 31/1990 a sancţiunii generate de adoptarea hotărârii de demarare a acţiunii în răspundere contra directorilor, respectiv suspendarea de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, această noţiune juridică are, în mod evident, înţelesul din vorbirea obişnuită, respectiv încetarea temporară şi obligatorie a exercitării prerogativelor ataşate funcţiei de director general, măsură ce nu-şi poate găsi aplicabilitatea decât în contexul unui mandat viabil.

Conchizând, succesiunea logică a dispoziţiilor normative cuprinse în textul art. 155 din Legea nr. 31/1990, armonia, conexiunea şi raportul firesc dintre alineatele acestuia sunt argumente suficiente în sprijinul unei concepţii unitare a reglementării în discuţie, circumscrise exclusiv directorilor generali în funcţie, iar nu în sprijinul unei concepţii generale, vizând atât foştii directori, cât şi pe cei în funcţie.

În aceste condiţii, dezlegarea dată excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant în etapele devolutive ale procesului reflectă încălcarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, astfel că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat. Întrucât pronunţarea unei soluţii nefavorabile a produs recurentei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate, în considerarea argumentelor expuse, recursul va fi admis, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ.

Ca o consecinţă, stabilind că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Înalta Curte, făcând aplicarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., la care art. 497 C. proc. civ. face trimitere şi, văzând solicitarea reclamantei din memoriul de apel ca, în cazul admiterii căii de atac a apelului, cauza să fie trimisă spre rejudecare la prima instanţă, va casa decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 3085/09.12.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi va trimite cauza, pentru o nouă judecată, primei instanţe.

În rejudecare, vor fi avute în vedere prevederile art. 501 C. proc. civ., cu luarea în considerare a dezlegărilor obligatorii statuate prin prezenta decizie, ocazie cu care instanţa va aprecia şi asupra cererilor privind cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Naţională a Sării S.A. împotriva deciziei civile nr. 544/30.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 3085/09.12.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi trimite cauza spre o nouă judecată primei instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.